Athalie

Sabia ruptă

Timar rămase pe insulă până ce bruma smălţa verdele câmpului, până ce căzură frunzele copacilor şi toţi sturzii şi toate privighetorile îşi părăsiră cuiburile.

Şi-atunci se hotărî să se reîntoarcă în lume, în lumea cea adevărată. Şi s-o lase pe Noemi singură, acolo, pe „Insula nimănui”. Singură cu un copilaş.

„O să mă întorc însă chiar în iarna asta”. Cu aceste cuvinte se despărţi de dânsa.

Noemi habar n-avea ce înseamnă cuvântul „iarnă” în casa aceea unde locuia cu Mihâly. În jurul insulei apele Dunării îngheţau foarte rar; de obicei iarna era blândă ca orice iarnă sudică – pe frigul cel mai mare abia erau două grade – aşa că iedera şi dafinul înverzeau cât ţinea iarna, sub cerul liber.

În timpul călătoriei, Mihâly avu parte de o vreme aspră, în susul Dunării începuse să ningă, aşa că îi trebui o săptămână încheiată pentru a răzbate până la Komârom pe drumurile viscolite. Acolo fu nevoit să piardă iarăşi o zi la Uj-Szony. Pe Dunăre pluteau sloiuri şi nu se putea trece dincolo.

Mda, altădată cuteza să străbată Dunărea, revărsată singur-singurel, într-o lotcă cât o coajă de nucă. Atunci însă pe mal îl aştepta Noemi. Acum însă se grăbea spre Timea.

Da, şi spre ea „se grăbea”. De îndată ce gheţurile de pe Dunăre încremeniră, el fu primul care trecu dincolo pe jos. Da, şi spre Timea se grăbea. Se grăbea ca să divorţeze.

Da, hotărât lucru. Trebuia să divorţeze. Noemi nu mai poate să rămână singură pe insula aceea pustie. Trebuia să se facă dreptate pentru credinţa şi dragostea ei şi blestemat ar fi cel care ar lăsa-o pradă pustietăţii şi spaimei după ce i-a răpit trupul şi sufletul.

Şi-apoi, lasă să fie şi Timea fericită!

Gândul că Tirada va fi fericită îl necăji totuşi foarte mult. Dacă ar putea măcar s-o urască, să-i găsească o vină pentru a şi-o putea smulge din suflet, ca pe o fiinţă demnă de dispreţ pe care poţi s-o uiţi cu uşurinţă!

Fusese nevoit să-şi lase trăsura la Uj-Szony deoarece căruţele n-aveau voie să treacă pe gheaţă; ajunse aşadar acasă mergând pe jos.

Când trecu pragul casei i se păru că Timea se speriase văzându-l. Îi întinse mâna, dar parcă mâna ei tremurase. Ba îi tremurase şi vocea când îi răspunse la salut. Apoi îşi ferise obrazul ei alb, ca nu cumva Mihâiy să-l sărute.

Timar se îndreptă grăbit spre camera lui pentru a-şi schimba îmbrăcămintea de drum. Ah! Măcar dacă Timea ar avea vreun motiv să fie speriată văzându-l că vine acasă! Mihăly descoperi şi un alt semn care-i dădu de gândit: faţa Athaliei. În ochii femeii aceleia strălucea un foc diabolic: focul răzbunării. Ah! Măcar de-ar şti ceva Athalie!

La prânz se întâlni iarăşi cu-cele două femei. Stăteau tăcuţi faţă în faţă.

Trei priviri iscoditoare. După ce sfârşi masa, Timea spuse doar atât:

— Da data asta ai lipsit mai mult ca niciodată.

Timar nu vru să-i răspundă: „Curând o să mă despart pentru totdeauna de tine”, ci doar gândi lucrul acesta.

Hotărâse ca înainte de toate să-şi întrebe avocatul cum ar putea să intenteze proces de divorţ soţiei sale. Nu avea însă nici un motiv.

Rămânea doar „nepotrivirea de caracter”.

Numai că în cazul acesta are nevoie de consimţământul ambelor părţi: fie că motivul era adevărat, fie că nu.

Dar oare soţia lui îşi va da consimţământul? Totul depindea de dânsa.

Timar îşi pierdu toată după-amiaza întorcând lucrurile pe o faţă şi pe alta. Porunci servitorilor să nu dea nici o ştire despre sosirea lui pentru că în ziua aceea nu voia să vadă pe nimeni.

Totuşi spre seară cineva ciocăni la uşa lui.

Înciudat, privi într-acolo şi puse chiar mâna pe clanţă pentru a-l da afară pe nepoftit, oricine ar fi fost el; dar se dădu înapoi înmărmurit: în fata lui stătea Athalie.

Avea aceeaşi fulgerare răutăcioasă în privire şi acelaşi zâmbet ironic şi triumfător pe buze.

Mihâly se retrase înfiorat de privirea ei hipnotică.

— Ce doreşti, Athalie? O întrebă el încurcat.

— Hm. Domnule Levetinczy. Ce credeţi că vreau?

— Asta n-am de unde să ştiu.

— Eu însă ştiu ceea ce doriţi dumneavoastră.

— Eu?

— Nu vreţi să aflaţi nimic de la mine?

— Ce anume? Şopti înfrigurat Mihâly, închizând uşa şi privind-o fix.

— Ce anume aţi vrea să aflaţi de la mine domnule Levctinczy, spuse mereu zâmbind frumoasa femeie – e greu de ghicit. Câţi ani sunt de când mă aflu în casa dumneavoastră?

— În casa mea?

— Ei, da. De când această casă este a dumneavoastră. Sunt şase ani de atunci, în fiecare an v-am văzut întorcându-vă acasă, în fiecare an am văzut o altă expresie pe chipul dumnevoastră. În primul an, gelozia chinuitoare, apoi voioşia uşuratică urmată de un calm prefăcut; ba, într-un an, aveaţi o preocupare prostească de filistin! Toate acestea au fost obiectul meu de studiu. Acum un an am crezut că jocul cel trist s-a sfârşit. Şi asta m-a speriat. Aveaţi o căutătură mohorâtă ca şi când ziua-noaptea aţi fi privit în adâncul propriului dumneavoastră mormânt. Or, dumneavoastră ştiţi prea bine ca în lumea asta nu-i nimeni care să se roage mai sincer decât mine pentru viaţa dumneavoastră!

Auzind aceste cuvinte, Mihâly îşi încreţi fruntea şi Athalie ştiu poate să citească în cutele formate pe fruntea lui.

— Da! Reluă ea cu patimă. Dacă în lumea asta există o fiinţă care vă iubeşte, ei bine, cred că nici fiinţa aceea nu-i în stare să dorească mai mult decât mine să aveţi o viaţă îndelungată. Acum văd iarăşi pe faţa dumneavoastră expresia pe care aţi avut-o în primul an. Asta-i cea adevărată. Aţi vrea, nu-i aşa, să aflaţi de la mine ceva despre Timea?

— Ştii ceva? Întrebă şi mai aprins Timar, proptindu-se cu spatele de uşă ca şi când ar fi vrut s-o ţină prizonieră pe Athalie. Aceasta râse ironic. Ştia ca Mihâly era adevăratul prizonier, prizonierul ei!

— Mult. Totul – îi răspunse.

— Totul?

— Da. Destul ca să fim osândiţi toţi trei: şi eu, şi ea şi dumneavoastră!

Sângele începu să fiarbă în vinele lui Mlihăây.

— Şi ai putea să-mi spui totul?

— Doar pentru asta am venit aici. Vă rog însă să mă ascultaţi liniştit, pe cât de liniştită voi fi şi eu istorisindu-vă nişte lucruri la care e de ajuns să mă gândesc ca să-mi pierd minţile, dacă nu cumva să mă şi ucidă.

— Te rog. Doar un singur cuvânt înainte de a începe. Timea este necredincioasă?

— Da.

— Ah!

— Repet încă o dată: da. Vă veţi convinge singur că spun adevărul.

Timar simţea în sufletul lui un sentiment nobil care protesta împotriva acelei bănuieli:

— Dar, domnişoară, gândeşte-te bine la ceea ce îmi vei spune.

— Vă voi arăta fapte şi numai fapte, iar dacă la sfârşit veţi dori să şi vedeţi, vă veţi putea convinge cu proprii dumneavoastră ochi; după aceea veţi putea imputa propriilor dumneavoastră simţuri că ponegresc chipul acela sfânt, bun de pus la icoană.

— Ascult, dar nu cred.

— Ei bine, voi vorbi totuşi, în cele din urmă chipul acela sfânt a coborât totuşi pe pământ, părăsind rama icoanei pentru a asculta un zvon ce circula prin oraş şi anume că, din pricina ei, chipeşul maior s-a bătut în duel cu un ofiţer străin, rănindu-l grav, ba, mai mult, frângându-şi sabia în capul potrivnicului său.

Chipul acela de sfânt a plecat urechea la aceste zvonuri. Madam Zofi în persoană s-a grăbit s-o vestească şi ochii icoanei au lăcrimat ascultând-o. Ei, aş? Doar dumneavoastră sunteţi un eretic şi ereticii nu cred în chipuri de sfinte înlăcrimate. Din păcate însă adevărul e adevăr şi chiar a doua zi madam Zofi i-a spus totul chipeşului maior. Coanei Zofi îi plac bârfelile, linguşirea şi intriga, ba crede de cuviinţă că-i o distracţie minunată să împreuneze inimile celor care se iubesc în taină, să aducă nelinişte în casele tihnite, să ducă unuia o bucurie din pricina căreia altcineva va fi trist; să-şi vâre nasul în tainele altora şi-apoi să-i chinuiască cu confidenţele ei. Madam Zofi e mama mea.

După ce spuse cuvintele: „mama mea”, Athalie îşi şterse buzele de parcă ar fi gustat ceva amar.

— Urmarea acestor lacrimi atât de grăitoare a fost că madam Zofi a adus chipului sfânt o cutie şi o scrisoare din partea maiorului.

— Ce se afla în cutie?

— Poate că ce se afla în cutie nu-i atât de interesant de ştiut pe cât de interesant ar fi, de pildă, cuprinsul scrisorii, în cutie se găsea jumătatea acelei săbii frânte şi minerul ei: sabia cu care a duelat maiorul. O amintire.

— Bine – spuse Mihâly, străduindu-se să-şi păstreze calmul. Nu văd nimic rău în gestul acesta.

— Nimic. Dar scrisoarea?

— Ai citit-o dumneata?

— Eu nu. Dar ştiu ce scria într-însa.

— Cum de ai aflat?

— Am aflat pentru că chipul acela sfânt a scris o scrisoare de răspuns şi tot madam Zofi a adus-o.

— Scrisoarea aceea putea conţine un refuz.

— Numai că n-a fost un refuz. Mie mama Zofi îmi spune tot ce se întâmplă, fiindcă ştie prea bine că tot ce-mi destăinuie îmi pricinuieşte chinuri infernale. Şi-apoi pentru mine ea nu-i servitoare, ci doar mamă. Datoria ei este s-o slujescă pe doamna cea sfântă iar mie, altă servitoare, să-mi spună toate relele pe care le săvârşeşte stăpâna. În odaia servitoarelor nu mai există mame şi fiice, ci doar slujnice, slujnice invidioase una pe cealaltă, slujnice care-şi trădează stăpâna. Nu cumva vă simţiţi ruşinat, domnul meu, şuşotind aici cu o servitoare?

— Continuă, te rog!

— Ei bine, voi continua, căci istorioara nu s-a sfârşit încă. Epistola de răspuns n-a fast nici parfumată, nici pe hârtie roz, ci a fost scrisă aici, pe biroul. Dumneavoastră, sigilată cu pecetea dumneavoastră şi, desigur, ar fi putut să conţină un refuz care să-l înveţe minte o dală pentru totdeauna pe domnul acela. Numai că n-a fost aşa.

— Cine poate să ştie adevărul?

— Madam Zofi şi eu, iar dumneavoastră veţi fi în curând al treilea. Asta, pentru că aţi sosit azi pe neaşteptate. Ei, dar cum s-a nimerit să picaţi într-un moment atâât de neprielnic? Jur-împrejur toate braţele Dunării se pregătesc să îngheţe; sloiurile alunecă unele peste altele; nici o fiinţă vie nu cutează să răzbată de pe un mal pe celălalt. Oricine ar putea crede ca într-o împrejurare ca asta oraşul este atât de bine izolat încât nici un soţ, oricât de neliniştit ar fi, n-ar putea să pătrundă aici o dată ce a rămas afară. Cum aţi izbutit să traversaţi tocmai azi?

— Nu mă chinui, Athalie!

— Oare n-aţi băgat de seamă spaima ce s-a întipărit pe chipul sfintei atunci când aţi venit? N-aţi simţit cum a tremurat mâna ei în mâna dumneavoastră? Aţi picat într-un moment tare neprielnic. Aşa că mama Zofi s-a dus iarăşi la chipeşul maior cu un scurt mesaj: „Azi nu se poate!”

Auzind aceste cuvinte, mânia şi spaima schimonosiră faţa lui Timar. Apoi, descurajat, se lăsă să cadă într-un fotoliu şi spuse:

— Nu te cred.

— Nici nu vă cer asta – se semeţi Athalie. Vă dau însă un sfat prost, şi anume să vă încredeţi numai în proprii dumneavoastră ochi. Azi n-o să se poată pentru că abia aţi sosit. Dar ceea ce nu se poate azi, s-ar putea mâine dacă. Aţi pleca, în fiecare iarnă aveţi obiceiul să vă duceţi la Balaton când lacul îngheaţă şi începe pescuitul sub gheaţă. E un sport interesant. Mâine, de pildă, aţi putea spune: „Cât mai ţine frigul ăsta, dau o fugă până la Filred să văd cum merge pescuitul şalăului”. După aceea vă zăvorâţi în casa din strada Rac şi aşteptaţi acolo liniştit până în clipa când cineva va bate în geam şi vă va spune: „Acum se poate!” Atunci vă întoarceţi aici.

— Să fac una ca asta? Se îngrozi Timar. Athalie îl privi dispreţuitoare.

— Credeam că sunteţi bărbat. Că atunci când, cineva vă spune: „Uite, azi va veni aici celălalt bărbat, omul pe care îl iubeşte soţia ta, omul din cauza căruia pentru tine ea-i un sloi de gheată Şi faţă de care eşti înjosit”, atunci veţi pune mâna pe prima armă ce aţi găsi-o şi fără să mai întrebaţi: „Cine-i omul acela?”, îl veţi ucide pe loc, chiar de v-ar fi frate! M-am înşelat însă. Cuvintele mele v-au îngrozit. Iertaţi-mă dacă am greşit. N-o să mai fac. Vă rog să nu mă trădaţi doamnei. N-o s-o mai ponegresc niciodată faţă de dumneavoastră. N-o să mai vorbesc decât de bine despre dânsa. Am minţit şi-acum. Nimic nu-i adevărat din ce-am spus. Dânsa vă este credincioasă.

Athalie rostise cuvintele atât de rugător, iar chipul ei era atât de slugarnic încât Timar fu cuprins de îndoieli, ba fu cât pe-aci să creadă că tot ce auzise fusese doar o născocire; dar abia apucă să-şi trădeze gândul prin privirea să mirată că, deodată, Athalie râse batjocoritor şi-i zvârli drept în faţă:

— Sunteţi un laş!

Apoi dădu să iasă din cameră.

Dar Mihâly o ajunse şi-o prinse de mâna.

— Rămâi! O să-ţi ascult sfatul şi o să fac aşa cum mă povăţuieşti.

— Atunci ascultaţi-mă – spuse Athalie, lipindu-se atât de mult de dânsul încât sânii ei îi atingeau pieptul, iar buzele-i erau atât de aproape de faţa lui, încât Mihâly îi simţea respiraţia fierbinte; cine i-ar fi privit de departe, ar fi crezut că sunt doi îndrăgostiţi care-şi şoptesc cuvinte de iubire.

Dar Athalie şoptea cu totul altceva lui Timar:

— Când domnul Brazovics a construit această casă, camera aceea în care doarme Timea era cameră de oaspeţi. Cine erau de obicei oaspeţii domnului Brazovics? Tovarăşi de afaceri, clienţi şi negustori veniţi să facă vreun târg precum şi feluriţi producători, în peretele dinspre scară al camerei se află o ascunzătoare, peretele scării în spirală este rotunjit, iar peretele interior face un unghi, în această ascunzătoare se poate ajunge prin coridor. Acolo se află un dulap cu nişte vase sparte. Acest dulap este foarte rar deschis. Dar chiar dacă-l deschizi nu-ţi dă prin minte să încerci rând pe rând toate şuruburile fixate dedesubtul rafturilor. Şurubul din mijlocul celui de-al treilea raft se poate scoate. E un simplu cui şi nimic mai, mult. Acela însă care posedă o cheie de o anumită formă ce se vâră în locul cuiului n-are decât să apese pe capătul cheii şi de îndată va sări din ea o pană; apoi, răsucind o singură dată cheia, dulapul poate fi dat la o parte fără zgomot. De-acolo se ajunge la ascunzătoarea aceea în care lumina şi aerul pătrund printr-un tub ce iese prin acoperiş. Această cavitate a peretelui duce până la camera în care azi e buduarul Timei, cameră în care altădată erau primiţi oaspeţii domnului Brazovics. Coridorul ascuns se sfârşeşte cu o uşă acoperită pe dinăuntru cu un tablou din mozaic de sidef. Tabloul îl înfăţişează pe sfântul Gheorghe şi balaurul. Parcă-i o icoană de jurământ aşezată pe perete. Dumneavoastră aţi vrut de multe ori să-ndepărtaţi acel tablou de-acolo, dar Timea nu v-a lăsat şi astfel el a rămas la locul lui. O bucăţică a acestui tablou de mozaic poate fi dată la o parte şi-atunci, prin golul ivit, se poate vedea şi auzi tot ce se petrece şi ce se vorbeşte în cameră.

— La ce-i folosea tatălui dumitale ascunzătoarea asta?

— Cred că în legătură cu afacerile sale. Dânsul avea mult de lucru cu clienţii, cu concurenţii, cu persoane oficiale. Avea o bucătărie bună şi vinuri bune. Aşa că, după ce oaspeţii se ameţeau şi îşi dezlegau limba, îi lăsa singuri, venea tiptil aici şi, stând la pândă, asculta tot ce vorbeau invitaţii între ei. Astfel, într-un mod cât se poate de simplu şi totodată foarte sigur, putea să afle întotdeauna ceea ce hotărau producătorii cu privire la ultimul preţ şi care era oferta cea mai ridicată pe care o făceau la rândul lor concurenţii, ce plănuiau comisionarii guvernului pentru alimentaţia publică sau comandanţii fortăreţei; pe omul băut îl ia gura pe dinainte şi ei n-aveau de unde şti că cel interesat se află la un pas de ei şi le-ascultă secretele, în felul acesta domnul Brazovics a ajuns să cunoască multe lucruri trebuincioase afacerilor sale şi a ştiut să folosească ce-a aflat. O dată s-a cam înmuiat şi el făcând onorurile mesei şi atunci m-a trimis pe mine în ascunzătoare să ascult, aşa că de-atunci cunosc această taină.

Cheia ascunzătorii se află şi-acum la mine. Iată, priviţi-o! Atunci când s-a sechestrat în mod oficial toată averea domnului Brazovics.

Şi s-au sigilat camerele, aş fi putut, dacă aş fi vrut, să sustrag multe lucruri din odăi folosind ascunzătoarea aceasta. Dar am fost prea mândră pentru a mă înjosi să ajung să fur.

— Va să zică din ascunzătoarea aceea se poate ajunge şi în cameră?

— Tabloul sfântului Gheorghe are balamale şi se poate deschide spre camera Timeii ca şi canaturile unei uşi.

— În felul acesta dumneata poţi intra oricând în budoarul Timeii? Întrebă Mihâly cu o voce care trăda groaza.

Athalie zâmbi mândră.

— Niciodată n-am avut de ce să intru la ea pe ascuns. Timea doarme cu uşile deschise şi dumneavoastră ştiţi prea bine că am voie să trec prin camera ei. Şi afară de asta doarme adânc.

— Dă-mi cheia.

Athalie scoase din buzunar cheia secretă ce se termina cu un şurub şi din care pana sărea numai după ce apăsai capătul. Apoi îi explică cum să umble cu ea.

Ceva îl îndemna pe Timar – poate îngerul său păzitor – să arunce cheia în adâncurile fântânii din curte. Nu-l ascultă însă; fu atent la tot ce-i şoptea Athalie la ureche:

— Dacă mâine veţi pleca de acasă şi vă veţi întoarce după ce o să auziţi semnalul şi-apoi o să vă vârâţi în ascunzătoare, ei bine, veţi afla tot ceea ce doriţi să aflaţi. Veţi veni?

— Voi fi aici.

— De obicei purtaţi armă asupra dumneavoastră? Un pistol sau un stilet? Nu de alta, dar nu puteţi şti ce se va întâmpla. Tabloul sfântului Gheorghe se deschide prin răsucirea spre dreapta a unui mâner rotund. Şi când se deschide, acoperă patul Timeii. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Femeia strânse pătimaş mâna lui Mihâly şi-l privi drept în ochi cu o căutătură sinistră, apoi mai spuse câteva cuvinte; dar cuvintele acestea nu le puteai înţelege, deoarece doar buzele i se mişcau, în timp ce dinţii îi clănţăneau şi ochii i se roteau înfricoşător; erau cuvinte fără glas. Oare ce-o fi spus?

Timar stătea cu ochii pironiţi în pământ, buimăcit, ca un somnambul; deodată îşi înălţă capul să mai întrebe ceva; dar în faţa lui nu se mai afla nimeni. Doar cheia pe care-o ţinea în mâna făcută pumn dovedea că nu visase.

Aşteptând ziua următoare şi-apoi înserarea, Timar fu pradă unor chinuri îngrozitoare, ca niciodată în viaţa lui.

Făcu aşa cum îl sfătuise Athalie. Rămase acasă până la prânz; după-masă spuse că va pleca la Balaton pentru a controla cum se desfăşoară pescuitul care-i concesionat. Trecuse pe jos şi fără bagaje peste Dunărea îngheţată, aşa că în acelaşi fel putea să se şi întoarcă. Trăsura îl aştepta pe celălalt mal fiindcă nu putuseră încă s-o ducă pe gheaţă; aşteptau mai întâi să se deschidă drumul.

Timar nu vru să stea de vorba cu agenţii săi iar în registrele de afaceri nici nu-şi aruncă privirea. Scoase la întâmplare din casa de bani o grămadă de bancnote, le vârî în portofel şi se furişă afară din casă. În capul scărilor, îi aţinu calea poştaşul, îi aducea o scrisoare pentru care trebuia să semneze. Dar nu se întoarse în birou. Purta totdeauna în buzunar un toc special a cărui coadă era şi rezervor pentru cerneală; scoase deci tocul, puse recipisa pe spatele poştaşului şi iscăli.

Apoi întoarse scrisoarea pe o parte şi pe alta; venea tocmai de peste ocean, trimisă de un agent din Rio de Janeiro. Nu fu însă curios s-o deschidă, ci o băgă în buzunar. De-acum ce-l mai interesa comerţul mondial cu făină?!

În casa de pe strada Rac se afla o cameră special rezervată pentru dânsul; de îndată ce se lăsa frigul camera era mereu încălzită. Intrarea se făcea printr-un coridor separat care se încuia; între camera lui şi celelalte încăperi folosite de funcţionari erau mai multe odăi goale.

Fără să fie văzut de nimeni, Timar ajunse în camera de la stradă, se aşeză la geam şi începu să aştepte.

Crivăţul ce sufla pe străzi desena pe geamuri tot felul de flori de gheaţă ciudate; din cauza lor nu se vedea nici dinăuntru în afară şi nici de-afară înăuntru.

Va avea deci ceea ce îi trebuia: dovada că Timea nu-i este credincioasă. De mult dorea acest lucru, de mult voia să-şi liniştească sufletul şi să-i poată spune femeii: „Şi eu şi tu ne-am călcat legământul de credinţă, aşa că nu ne mai datorăm nimic!” S-o poată desconsidera şi urî, să-i fie silă de femeia aceea pe care până acum fusese obligat s-o respecte, respectul iobagului dat stăpânului său. Acum va putea s-o dea jos de pe tronul de pe care femeia poate coborî doar o singură dată. Şi-apoi, dacă din motive atât de întemeiate se despărţea-de dânsa, ei bine, va putea s-o ridice pe Noemi, va putea să-i dea rangul ce i se cuvenea: s-o ia de soţie, să-i aducă fericirea pe care fără-ndoială c-o merită.

Şi totuşi, ce cumplit îl chinuia gândul că ea nu-i este credincioasă.

Când se gândea la prima întâlnire fără martori între Timea şi acel bărbat străin, tot sângele i se urca ia cap şi-i otrăvea cugetul. Îl chinuia o sete diavolească născută din dorinţa de răzbunare, din ruşine şi invidie.

Ruşinea şi adulterul sunt greu de îndurat, fie şi din interes. Acum începea să-şi dea seama ce comoară de nepreţuit era Timea. A renunţa de bună voie la această comoară restituindu-o ei înşişi, ei bine, lucrul acesta era dispus s-o facă. Dar să îngăduie să-i fie furată, asta îl umplea de revoltă!

Ce va face? Iată întrebarea care-l chinuia.

Dacă veninul Athaliei i-ar fi pătruns în inimă, n-ar fi pregetat să ia un stilet, să iasă mişeleşte din spatele icoanei tocmai în clipa celui mai arzător sărut şi să ucidă femeia adulteră în braţele ibovnicului ei.

Athalie voia sângele Timeii. Dar răzbunarea bărbatului jignit cere altceva, îi trebuie sânge de bărbat şi nu lovind pe la spate, ci în luptă dreaptă, faţă în faţă. Fiecare cu spada în mână şi-apoi. pe viaţă şi pe moarte!

Numai că atunci când se trezeşte logica bărbatului cu sânge rece – logica omului care chibzuieşte calm – ca spune cu lotul altceva: „De ce trebuie vărsare de sânge? Tu nu vrei răzbunare, ci scandal. Ieşi aşadar din ascunzătoare, adună slugile şi goneşte-o din casă pe femeia necredincioasă cu ibovnicul ei. Aşa face bărbatul înţelept. Tu nu eşti militar să-ţi speli dezonoarea în sânge. Har Domnului. Pentru asta sunt judecători, există justiţie!'„

Cu toate astea nu se putu abţine să nu scoală pe masă stiletul şi pistolul, aşa cum îl sfătuise Athalie. Cine ar putea şti cum se vor desfăşura lucrurile? O ameţeală de-o clipă va hotărî în cele din urmă cine va triumfa: asasinul setos de răzbunare, solul mândru, sau înţeleptul negustor care trece cu sânge rece ruşinosul scandal la rubrica sol! Ştiind că la rubrica hoher? Va putea înregistra un profit corespunzător!

Între timp se înserase.

Felinarele se înmulţiră fărâmiţând întunericul străzilor. Domnul de Levctinczy întreţinea din propria-i pungă iluminatul pe strada sa. Umbrele trecătorilor se desenau o clipă-două pe geamurile îngheţate apoi dispăreau.

Deodată o umbra se opri în faţa ferestrei şi se auzi o ciocănitură uşoară în geam.

Timar avu impresia că florile de gheaţă se uscaseră şi scoaseră un clinchet aidoma copacilor din pădurea zânelor care spuneau: „Nu te duce!”

Stătu pe gânduri. Ciocănitura se repetă. „Vin” – şopti el spre geam şi, luându-şi pistolul şi stiletul, se strecură afară din casă.

N-avea mult de mers până la casa cealaltă, la casa plină de lumină şi bogăţie în care se afla frumoasa femeie cu chipul alb.

Nu întâlni pe nimeni în drum. Strada era pustie.

Doar uneori zărea-o umbră care alerga înaintea lui când dispărând, când reapărând din semiîntuneric pentru ca în cele din urmă, ajungând la colţul străzii, să se strecoare în casă.

Timar se ţinu după umbra aceea.

În drumul său găsi toate uşile deschise. O mână binevoitoare îi deschisese poarta, grila scărilor, ba până şi uşa acoperită cu covor a dulapului zidit în perete, aşa încât putu să intre fără să facă cel mai mic zgomot. Găsi şurubul mobil sub raft, vârî cheia în locul lui; uşa misterioasă se deschise înainte-i şi se închise în urmă-i. Timar se afla în ascunzătoare. Spion în propria-i casă. Va să zică şi spion!

Mai era oare vreo josnicie pe care să n-o fi făcut?

Şi toate astea, pentru că „omul sărac e un neisprăvit, pe când bogatul e plin de glorie.” Iată gloria lui!

Ce bine că acolo unde se afla era o beznă de nepătruns!

Tiptil şi tremurând de emoţie, Timar înainta de-a lungul peretelui până ajunse într-un Ioc unde se zărea o dungă de lumină ce răzbătea de undeva. Acolo se afla icoana sfântului Gheorghe. Lumina unei lămpi licărea printre bucăţelele de sidef ale mozaicului.

Găsi bucăţica ce se, putea da la o parte, în locul ei rămase o lamă subţire de sticlă.

Privi în cameră.

Lampa cu abajurul de sticlă mată se odihnea pe masă. Timea se plimba de colo până colo.

Era îmbrăcată într-o rochie albă, brodată, ce cădea în valuri, iar palmele îi atârnau îngreunate în poală.

Uşa dinspre coridor se deschise şi madam Zofi intră. Şopti ceva Timeii. Dar Timar auzi şi această şoaptă. Unul din ungherele ascunzătorii erau ca „urechea de piatră a lui Dionysios1”: prindea orice zgomot.

— Poate veni? Întrebase madam Zofi.

— II aştept – răspunse Ţimea.

Apoi madam Zofi plecă, Rămânând singură, Timea trase un sertar al dulapului şi scoase de acolo o cutie, îndreptându-se cu ea spre lampă, se opri cu faţa spre Timar astfel că toată lumina îi scălda faţa: omul care stătea ascuns putea să vadă şi cea mai mică tresărire de pe chipul ei.

Timea deschise cutia, Ce era înăuntru? Un mâner de sabie cu lama ruptă.

În prima clipă femeia se scutură înfiorată şi sprâncenele-i contractate exprimară oroare. Apoi, încet-încet, faţa i se lumină redevenind iarăşi ca o icoană; arcadele sprâncenelor subţiri formau parcă o neagră aureolă în jurul frunţii. Şi-apoi o dulce gingăşie se aşternu pe trăsăturile chipului ei melancolic; înălţă cutia ducând sabia atât de aproape de buze, încât Timar îşi simţi inima zvâcnind de spaimă: „Acuşi-acuşi o sărută!”

Până şi sabia devenise un rival!

Cu cât privea mai mult sabia aceea frântă, cu atât mai puternic străluceau ochii Timeii; şi, deodată, prinse atâta curaj, încât îndrăzni să apuce mânerul săbiei, să scoată sabia ruptă din cutie şi, ca un bărbat, s-o încerce în aer, parând, împungând. O! De unde să ştie că aici, la doi paşi de ea se află cineva care trece prin chinurile morţii la fiecare împunsătură.

Dar iată că se auzi o bătaie în uşă; speriată, Timea aşeză sabia în cutie şi-apoi, nehotărâtă, şopti tremurând: „Intră.'„ Mai întâi însă îşi trase mânecile rochiei până la încheieturile mâinilor, netezind, volănaşele lungi ce alunecaseră în sus.

Intră chiar el: maiorul.

Era un bărbat bine făcut, cu faţa frumoasă şi trăsături fine.

Timea nu-i ieşi în întâmpinare, ci rămase în faţa lămpii. Privirile lui Timar erau aţintite asupră-i.

Drace! Ce-i fu dat să vadă?

De îndată ce maiorul păşi în cameră, faţa Timeii se împurpura ca niciodată. Da, statuia de alabastru ştia să strălucească asemenea aurorei: chipul icoanei sfinte tresărise şi albul acela nepătat împrumutase culoarea roşie a trandafirilor.

Chipul acela alb găsise deci omul la vederea căruia se îmbujora! Mai era nevoie şi de-o altă dovadă, mai era nevoie şi de cuvinte?

Timar se abţinu eu greu să nu sfarme cu piciorul tabloul sfânt, ca şi cum balaurul ar fi călcat peste sfântul Gheorghe, să se năpustească între cei doi mai înainte ca buzele Timeii să poată rosti ceea ce exprima chipul ei.

Dar nu! Poate că tot ce-ai văzut n-a fost decât o părere. Priveşte-i încă o dată faţa. Faţa Timeii e iarăşi albă, albă ca totdeauna.

Cu demnitate, rece, face semn maiorului să ia loc pe un scaun. Ea se aşeză pe canapea şi privirea-i severă impune un respect desăvârşit.

Ţinând într-o mână chipiul cu galoane aurite iar în cealaltă sabia cu ciucuri auriţi, maiorul stă ţeapăn de parcă s-ar afla în faţa generalului!

Se priviră mult timp fără să spună nimic. Amândoi se luptau cu sentimente copleşitoare. Timea fu cea care rupse tăcerea:

— Domnul meu! Mi-aţi trimis o scrisoare ciudată însoţită de un cadou şi mai ciudat. Cadoul este o sabie frântă.

Spunând acestea, Timea deschise capacul cutiei şi scoase scrisoarea dinăuntru:

— Scrisoarea dumneavoastră are următorul conţinut: „Doamnă! Azi m-am bătut în duel cu un om şi, dacă nu l-am ucis, aceasta se datoreşte numai faptului că mi s-a frânt spada, împrejurările acestui duel sunt cu atât mai misterioase, cu cât ele vă privesc direct pe dumneavoastră şi, îndeosebi, pe soţul dumneavoastră. Acordaţi-mi o întrevedere de câteva clipe pentru a vă putea destăinui totul – tot ce trebuie neapărat să ştiţi,” în scrisoarea aceasta, cuvintele „pe soţul dumneavoastră” sunt subliniate de două ori. Acesta-i motivul, domnul meu, care m-a determinat să vă dau prilejul să-mi vorbiţi. Spuneţi-mi: ce legătură există între duelul dumneavoastră şi persoana domnului de Levetinczy? Vă voi asculta cât timp îmi veţi vorbi despre domnul de Levetinczy; îndată ce veţi trece la alt subiect, voi pleca.

Maiorul se înclină cu o seriozitate îngândurată:

— Atunci încep, doamnă, prin a vă spune că de câteva zile pe aici prin oraş umblă un necunoscut care poartă uniformă de ofiţer de marină şi care, datorita drepturilor ce i le conferă uniforma, poate să intre în localurile frecventate de ofiţeri. Se pare că a fost un om de lume, un causcur1 spiritual. Cine-i acest om?

Nu-l cunosc îndeaproape căci n-am obiceiul să iscodesc oamenii. Dar, oare nu l-aţi remarcat şi dumneavoastră, doamna mea, pe omul acesta? L-aţi putut vedea de câteva ori la teatru, îmbrăcat într-o uniformă verde cu revere roşii, aurite.

— L-am văzut.

— Şi nu vă mai amintiţi dacă l-aţi mai văzut vreodată în altă parte?

— Nu l-am văzut prea bine.

— Adevărat, dumneavoastră nu priviţi niciodată faţa unui bărbat străin.

— Mai departe, domnul meu. Şi să nu mai vorbim despre mine.

— De câteva săptămâni acest bărbat participa la petrecerile noastre. Se pare că avea bani destui. Spunea tuturor care-i motivul şederii lui aici. Îl aştepta pe domnul Levetinczy. Era, cică, trimis la dânsul pentru a aranja direct şi personal o afacere foarte importantă. Cu timpul treaba aceasta a început să devină plictisitoare, în fiecare zi omul acela se interesa de domnul Levetinczy şi, în afară de asta, încerca să fie cât mai misterios posibil până când, într-o bună zi, toţi am început să bănuim că avem de-a face cu un aventurier, într-o seară l-am luat din scurt. Trebuia să aflăm ce fel de treburi învârtea omul acela care profita de societatea noastră. Aşadar, l-am luat la întrebări. A început din nou cu povestea arhicunoscută cum că ar avea nişte afaceri cu domnul Levetinczy. De ce nu se ducea la administratorul domnului Levetinczy pentru a le rezolva? Fiindcă, zicea el, erau treburi foarte gingaşe, afaceri care nu se puteau rezolva decât personal. Auzind acest răspuns, m-am hotărât să procedez fără milă cu omul meu. „Ascultă – i-am spus – eu nu cred şi toţi care suntem aici de faţă ne îndoim, şi pe bună dreptate, că domnul Levclinczy ar avea cu dumneata probleme personale, sau cum le zici dumneata, gingaşe. Nu ştim cine eşti, dar ştim cu siguranţă că domnul Lcvetinczy e un om cinstit, un om de caracter, bogat, cu un bun renume, inteligent şi cu un rang social înalt, recunoscut de toţi. Mai mult decât atât, e un soţ care duce o viaţă ireproşabilă, iar ca cetăţean este credincios cârmuirii; aşadar, un om care n-are nici un motiv să întreţină legături ascunse cu cineva care-i aşa cum pari a fi dumneata.”

În timp ce maiorul rostea ultimele cuvinte, Timea se ridicase încet-încet de pe canapea; făcu încet câţiva paşi, se opri în faţa maiorului şi-i întinse mâna:

— Vă mulţumesc!

Şi Timar văzu iarăşi pe faţa ei albă aprinzându-se roşeaţa aceea neobişnuită care acum n-o mai părăsi. Timea se înflăcăra la gândul că bărbatul acela pe care îl adora lua apărarea celuilalt bărbat care-i era soţ legitim, dar care stătea ca o barieră între inimile lor.

Maiorul continuă să vorbească dar, pentru a nu impieta faţa Timeii cu privirea sa, căută în camera un obiect, un punct fix, spre care să-şi aţintească ochii, aşa cum obişnuiesc cei care-s cufundaţi în povestirea unor fapte dramatice. Acest punct fix se întâmplă să fie tocmai capul balaurului din icoana simţului Gheorghe. Ochiul balaurului era chiar deschizătura prin care Timar spiona cele ce se petreceau în cameră, astfel că acesta avea impresia că fiece cuvânt al maiorului îi era adresat direct lui. Numai că în locul unde se afla el era întuneric beznă şi nimeni nu putea să-l vadă.

— Atunci însă chipul acelui om s-a schimbat total aşa cum se întâmplă cu cineva care-a călcat din nebăgare de seamă un câine ce-şi târâie coada. „Ce?” a urlat el, în auzul tuturor – dumneavoastră credeţi despre Levetinczy că-i bogat, că are o faimă ireproşabilă, o minte excepţională, că-i un soţ fericit, că-i un cetăţean onorabil? Ei bine, a treia zi după ce o să-l găsesc, vă voi demonstra că omul ăsta, Levetinczy ăsta, o să fugă de aici, să fugă din casa lui, de lângă frumoasa lui nevastă, o să fugă din ţara lui, o să fugă din Europa şi n-o să mai auziţi niciodată de el.”

Fără să-şi dea seama, Timea îşi rătăci mâna pe minerul săbiei frânte.

— În loc de orice răspuns, eu i-am tras o palmă.

Timar îşi trase repede capul pe lângă deschizătura prin care spiona: avu impresia că el fusese pălmuit.

— Imediat mi-am dat seama că omul acela regreta cele spuse şi că ar fi vrut să dispară pentru a scăpa de urmările palmei primite; dar nu l-am lăsat să fugă. M-am postat în faţa lui: „Dumneata eşti militar, ai sabie la şold. Şi ştii ce urmează după un asemenea afront. Sus, în restaurant, e sala cea mare de dans; aprindem luminările şi-apoi fiecare alegem doi martori şi lichidăm tărăşenia.” Nu i-am lăsat nici o clipă de răgaz. Duelul a început. Omul se bătea ca un pirat, ba, de câteva ori, a vrut să-mi apuce sabia cu mâna stângă aşa că, înfuriindu-mă, l-am plesnit drept în creştet cu atâta putere încât s-a prăbuşit. Spre norocul lui, în clipa izbiturii sabia mi s-a întors pe lat şi s-a rupt în două. În ziua următoare am aflat de la medicul nostru că omul părăsise oraşul; aşadar rana nu putea să fie prea gravă.

Timea ridică iarăşi sabia ruptă şi-i privi lama; o puse din nou pe masă şi, tăcută, îi întinse maiorului mâna. Maiorul i-o strânse uşor, prinzând-o cu amândouă mâinile şi o ridică la buze; abia se putea observa că sărută mâna aceea albă. Timea nu şi-o retrase.

— Mulţumesc! Şopti încet maiorul.

Probabil că Timar nu auzi acest cuvânt de-acolo din ascunzătoarea sa, dar până şi ochii maiorului, umeziţi de lacrimi, rosteau acest „mulţumesc!”

Apoi urmară clipe lungi de tăcere; Timea se aşeză iarăşi pe canapea şi-şi luă capul în palme. Maiorul reîncepu:

— Eu însă, doamna mea, nu v-am cerut această întâlnire pentru a mă lăuda cu o faptă eroică care nu are darul să vă facă plăcere, şi care pentru mine nu a fost decât o datorie de prieten; nici să cer recompensa pe care dumneavoastră aţi binevoit să mi-o oferiţi întinzându-mi mâna. A fost mult prea mare această recompensă pentru mine. Deci nu din această pricină am căutat să vă vorbesc – obţinând îngăduinţa într-un mod atât de neobişnuit: trimiţându-vă această sabie ruptă, gest care pare aproape caraghios – ci pentru o chestiune foarte importantă. Doamnă! Ar fi oare posibil ca în tot ce pălăvrăgea omul acela să fie şi o fărâmă de adevăr?

Ca electrizată, Timea se înfioră auzind aceste cuvinte. Acelaşi şoc îl străbătu şi pe Timar; astfel încât auzind întrebarea toţi nervii i se încordară.

— La ce vă gândiţi, domnul meu? Întrebă Timea revoltată.

— Am întrebat şi aş vrea să primesc un răspuns de la dumneavoastră, doamnă! Continuă maiorul, ridicându-se de pe scaun. Dacă omul acela a minţit, înseamnă că toate-s minciună; dacă însă în vorbele lui există doar un grăunte de adevăr, atunci totul poate fi adevărat. Iată de ce am venit la dumneavoastră. Să vă întreb, sincer, drept, deschis: oare e posibil ca din toată acea calomnie măcar un singur cuvânt să fie adevărat? Nu v-am spus tot ceea ce omul acela i-a aruncat lui Levetinczy, toate epitetele cu putinţă care pot să jignească un bărbat, în toate bârfelile astea se află vreun dram de adevăr? Este oare cu putinţă ca viaţa lui Timar să ia o asemenea întorsătură încât să calce pe urmele proprietarului de altădată al acestei case nenorocite care şi-a luat viaţa? Dacă-i posibil una ca asta, atunci nimic nu mă poate împiedica să vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să fugiţi cât mai degrabă de sub acoperişul acestei case care se năruie. Doamnă! Eu nu pot sta liniştit văzându-vă cum mergeţi spre pieire, nu pot privi cu sânge rece cum cineva vă târăşte în vârtej!

Pieptul Timeii fremăta ascultând cuvintele înflăcărate ale maiorului. Nerăbdător, Timar aşteptă să vadă rezultatul luptei din sufletul femeii. Timea însă se învinse pe sine. Îşi strânse toată puterea sufletească şi răspunse calm:

— N-aveţi nici o grijă, domnul meu! Vă pot garanta că omul acela, oricine ar fi el, a minţit şi că toate calomniile sale n-au nici un temei. Cunosc foarte bine situaţia averii domnului de Levetinczy deoarece în absenţa lui eu însămi conduc afacerile şi sunt informată despre tot. Averea sa e-n perfectă ordine; câtimea pe care o riscă, chiar dacă s-ar pierde în totalitate în vreo catastrofă, ei bine, n-ar dărâma nici măcar un stâlp al casei sale. Şi vă mai pot spune, cu cugetul împăcat, că în toată averea domnului de Lcvelinczy nu se află nici un bănuţ care să fie câştigat prin necinste, că n-a luat niciodată averea nimănui ca să-i fie frică de blestemul cuiva sau să fie nevoit să-şi ascundă faţă de Dumnezeu sau de oameni vreo parte a avuţiei sale. Domnul de Levctinczy e un om bogat, dar un om care nu are nici un motiv să roşească din pricina bogăţiei sale.

Ah! Ce-i mai ardeau obrajii lui Timar, acolo, în întuneric!

Maiorul răsuflă uşurat:

— M-aţi convins, doamnă. Aşa m-am gândit şi eu. Fiecare cuvânt al acelui aventurier era o calomnie şi prin aceste calomnii îl acuza pe Timar în calitate de om de afaceri. Dar el a rostit şi cuvinte care puneau la îndoială credinţa soţului dumneavoastră, îngăduiţi-mi o întrebare: sunteţi fericită?

Timea îl privi cu o durere nemărginită şi-n privirea ei se citea răspunsul: „îmi priveşti chipul şi totuşi mă mai întrebi?”

— Vă înconjoară confortul, strălucirea şi bogăţia – continuă pe un ton mai însufleţit maiorul – dar dacă-i adevărat ceea ce n-am căutat să aflu niciodată de la nimeni – vă dau cuvântul meu de onoare.

— Dar am auzit fără să vreau cuvinte la auzul cărora am răspuns: „Minţi!” şi din care pricină am pedepsit pe cel ce le-a rostit, deci dacă ar fi adevărat că dumneavoastră suferiţi, că nu sunteţi fericită, atunci nu m-aş considera bărbat dacă n-aş avea curajul să vă spun: „Doamnă, pe lumea aceasta mai există un om care suferă şi care-i la fel de nefericit ca şi dumneavoastră; zvârliţi această nenorocită avere şi curmaţi suferinţa a doi oameni, o suferinţă din cauza căreia îl veţi blestema şi pe lumea cealaltă în faţa Domnului pe omul care o pricinuieşte. Divorţaţi de el.”

Timea îşi duse mâinile la piept şi, ca un martir care păşeşte spre eşafod, ridică privirea îndurerată spre ceruri.

Toată durerea ascunsă în inima ei fusese răscolită în clipa aceea.

Văzând-o în starea aceea, Timar îşi lovi deznădăjduit fruntea cu pumnii şi-şi întoarse faţa de la deschizătura prin care putea spiona.

Timp de câteva clipe nu mai văzu şi nu mai auzi nimic. Dar după ce curiozitatea chinuitoare îl readuse în fâşia de lumină ce străfulgera întunericul şi privi din nou, în cameră nu mai văzu nici o martiră: fala Timeii era iarăşi liniştita.

— Domnul meu – începu ca, cu o voce domoală şi blândă, întorcându-se spre maior – faptul că am ascultat cuvintele dumneavoastră e o dovadă că vă cred un om de onoare. Lăsaţi-mi credinţa aceasta şi nu mai puneţi niciodată o întrebare ca aceea de adineauri, întrebaţi pe oricine dacă am avut vreodată măcar un cuvânt sau o lacrimă de nemulţumire, împotriva cui? Împotriva soţului meu care e cel mai bun, cel mai nobil om din lume? El m-a salvat de la moarte pe mine, o străină, o copilă; de trei ori a coborât în adâncul apelor, în faţa morţii, pentru a mă salva. Când eram o biată copila naivă, batjocorită de toată lumea, el m-a apărat; din cauza mea a venit zilnic în casa duşmanului său de moarte; era îngrijorat din pricina mea, mă apăra. Când am ajuns o cerşetoare, o slujnică fără avere, mi-a dăruit averea, mi-a cerut mâna şi m-a făcut stăpână în casa lui. Iar când mi-a întins mâna n-a glumit, nu s-a jucat cu mine.

Spunând acestea, Timea se îndreptă grăbită spre un dulap zidit în perete şi deschise uşa cu violenţă:

— Priviţi aici, domnul meu! Se adresă ea maiorului, desfăşurând trena brodată a unei rochii agăţate în dulap. Cunoaşteţi această rochie? E rochia pe care am brodat-o cu. Aţi văzut-o zi de zi în lungile săptămâni pe care le-am petrecut lucrându-i broderia; fiecare cusătură este un vis îngropat, o tristă amintire. M-au minţit că rochia aceasta va fi rochia mea de mireasă. Dar când am terminat-o mi s-a spus: „Ei, acum dezbrac-o: e hărăzită unei alte mirese!” Ah! Domnul meu, această lovitură mi-a rănit de moarte inima. Cu rana aceasta de nevindecat în suflet, mă chinui de ani de zile. Şi-acum să mă despart de omul acela nobil care n-a venit la mine cu gândul să linguşească şi să ademenească, el a aşteptat până ce un altul mi-a sfâşiat inima şi m-a călcat în picioare lăsându-mă pe jumătate moartă, şi-atunci a venit să mă ridice, să mă înalţe strângându-mă la pieptul său; să mă despart de omul care de-atunci n-a făcut altceva decât, printr-o supraomenească şi îngerească răbdare, să încerce a-mi alina durerea de moarte, să împartă cu mine suferinţa? Să mă despart de omul acela care nu are pe nimeni, în afară de mine, de omul pentru care eu reprezint întreaga lume, singura fiinţă care-l leagă de viaţă, singurul chip la vederea căruia obrazul lui întristat se înseninează? Să mă despart de omul acela pe care-l respectă şi îl iubeşte toată lumea? Cum aş putea spune că-l urăsc? Eu care sunt datoare să-i mulţumesc pentru tot ceea ce am, eu care n-am adus ca zestre decât o inimă bolnavă care nu mai poate iubi?

Auzind cuvintele pătimaşe ale femeii, maiorul îşi acoperi fata cu mâinile. Dar bărbatul de acolo, din spatele icoanei sfântului Gheorghe? Nu trăia oare agonia balaurului ce-şi simte gâtlejul străpuns de suliţa arhanghelului?

Nu-i fu dat însă să simtă numai suliţa înfiptă în gâtlej, ci şi smulgându-i-se din rană vârful înfipt.

— Dar, domnul meu – continuă Timea cu farmecul de netăgăduit al demnităţii feminine întipărit pe faţa-i imaculată – chiar dacă totul ar fi altfel decât aşa cum crede lumea despre Timar, chiar dacă ar fi un om decăzut sau ar deveni cerşetor, cu nu l-aş părăsi nici atunci. Şi mai ales atunci! Chiar dacă numele lui ar fi tăvălit în noroi, eu nu l-aş lepăda, ci aş împărţi cu el nenorocirea aşa cum am ştiut să împart strălucirea. Chiar dacă l-ar dispreţui o lume întreagă, eu îi datorez recunoştinţă veşnică.

Dacă va fi pribeag, voi fi tovarăşul lui de pribegie. Dacă ar deveni tâlhar de codru, aş rămâne lângă el. Iar dacă ar vrea să-şi curme zilele, n-aş pregeta să mor alături de el.

(Ce-i asta? Balaurul din tabloul acela plânge?!) Timea socoti că mai are ceva de spus:

— În sfârşit, domnul meu, dacă aş afla lucrul acela care pentru orice femeie este cea mai crudă, cea mai amară jignire, dacă aş afla că soţul meu nu-mi este credincios, că iubeşte pe altcineva, aş spune: „Dumnezeu să binecuvânteze pe femeia care i-a dăruit fericirea de care eu l-am lipsit!” şi tot nu m-aş despărţi de el. Nu m-aş despărţi chiar dacă el însuşi ar dori acest lucru, nu m-aş despărţi niciodată pentru că eu ştiu ce datorez jurământului meu de credinţă, ştiu ce datorez conştiinţei mele.

Maiorul plângea şi el în hohote.

Timea se opri să-şi recapete calmul, Apoi, cu o voce stinsă şi blândă, i se adresă iarăşi:

— Şi-acum părăsiţi-mă pentru totdeauna. Lovitura de pumnal pe care aţi înfipt-o în inima mea cu mulţi ani în urmă a fost compensată prin această lovitură de sabie; iată de ce voi păstra ca amintire această sabie ruptă. Ori de câte ori o voi privi, mă voi gândi că aveţi un suflet nobil şi cu ajutorul acestei amintiri mă voi vindeca. Şi pentru că în anii aceştia lungi n-aţi căutat să-mi vorbiţi, să fiţi în preajma mea, aţi ispăşit faptul că odată, de mult, mi-aţi vorbit şi aţi fost în preajmă-mi.

(În spatele icoanei sfântului Gheorghe se auzi un zgomot ca şi când cineva ar fi plecat de-acolo.)

În clipa în care o zbughi prin uşa ascunsă în dulap, Timar se ciocni de o siluetă întunecată. Umbră în bezna? Fantomă? Sau vreun duh al răului?

— Ce-aţi auzit? Ce-aţi văzut? Era Athalie.

Timar dădu la o parte silueta întunecată ce stătea pironită în faţa lui şi, prinzând-o cu o mână de umăr, o ţintui de zid şoptindu-i drept în ureche:

— Fii blestemată! Blestemată fie casa asta! Şi blestemată fie ţărâna celui care a zidit-o!

Şi se repezi ca un nebun pe scări în jos.

Uşa Timeii se deschise şi din încăpere se revarsă o lumină palidă, în această lumină apăru silueta omului care pleca; Timea sună. Se auzi îndată o voce ascuţită şi madam Zofi se ivi înjurând: „Cine dracu a stins felinarul de pe scară?” Apoi, luând o lumânare, lumină calea maiorului şi îl conduse pe scări. Athalie se lipi de uşa cămăruţei ascunse. Iar după ce plecară cu toţii şi totul se cufundă iarăşi în întuneric, ea rămase mult timp acolo bolborosind cuvinte fără grai: buzele i se mişcau, dinţii îi scrâşneau, ochii i se roteau înfricoşător şi pumnii strânşi ameninţau.

Cine poate şti ce voia să spună?