Prima înfrângere

Să fugă? Dar unde? Asta-i întrebarea.

Orologiile din turnurile oraşului bat ceasurile zece; barierele sunt lăsate în faţa podului de pontoane pe care treci în insulă peste braţul mai îngust al Dunării, iar din insulă gheaţa este singurul pod de trecere peste braţul mai lat. Acum însă nu se poate ajunge acolo fără a trezi toţi vameşii de la pod şi pe cei câţiva poliţişti de pe mal, iar aceştia au poruncă straşnică din partea şefului poliţiei ca între opt seara şi şapte dimineaţa să nu îngăduie nimănui trecerea peste gheaţă, chiar dacă ar fi însuşi papa de la Roma.

Se prea poate însă ca ceea ce n-ar fi izbutit să obţină toate bulele marelui pontif să fi reuşit câteva bancnote cu ochiuri roşii scoase din buzunarul domnului Levetinczy dar, a doua zi, tot oraşul ar fi aflat că omul de aur, singur şi cu o grabă neobişnuită, fugise din oraş în toiul nopţii trecând peste gheaţa plină de primejdii. Ar fi dat apă la moara clevetirilor din cauza cărora avusese loc duelul acela. Toată lumea ar spune: „Poftim! A fugit în America!” Iar Timea ar afla toate astea.

Timea!

Ah! Cât de greu e să scape de numele acesta care îl urmăreşte pretutindeni!

N-are încotro, trebuie să se reîntoarcă în casa de pe strada Rac şi să aştepte acolo până se va lumina. Va fi o noapte cumplită.

Fără zgomot, ca un hoţ, deschise uşile care duceau spre camera sa.

Ceilalţi locatari dormeau la această oră.

Ajunse în odaie, dar nu aprinse lumina. Se trânti pe canapea. Numai că în întuneric fantomele chinuitoare îl găseau mai lesne.

O, cum roşise chipul acela de alabastru!

Aşadar totuşi sub învelişul acela de gheaţă mocneşte viaţă şi doar razele soarelui îi lipsesc.

Pentru dânsa căsnicia e o iarnă veşnică, o eternă iarnă polară. Şi din această nenorocită ţară a gheţurilor nu există scăpare: Timea îi este credincioasă.

Până şi rivalul său îi este prieten credincios care nu pregetă să-şi rupă sabia în creştetul celui ce îndrăzneşte să calomnieze pe bărbatul femeii adorate.

Da, chiar şi în faţa lui trebuie să-şi plece capul. Trebuie să se înjosească atât, încât pe acest om pe care-l urăşte ştiindu-l un rival norocos, pe care-l desconsideră ştiindu-l un terchea-berchea, un coate-goale ce ciuguleşte din firimiturile afacerilor privind aprovizionarea armatei, da, şi pe acest om trebuie să-l privească de-acum ca pe unul care îi este superior. Superior lui! Şi fără ca acest om să se fi înălţat cât de cât în ochii lumii!

Iar Timea îl iubeşte pe omul acela şi sunt nefericiţi şi el, şi ea. Iar nefericirea amândurora are o singură cauză: că el, Timar, e un „om de aur”.

E divinizat tocmai de cei care nu-l iubesc.

Nimănui nu-i trece prin gând să-l înşele, să-l fure, să-I defăimeze, să rupă o fărâmă din diamantul cinstei sale ci, dimpotrivă, îl păzesc ca pe lumina ochilor.

Dar dacă cineva le-ar spune: „Toate acestea nu-s adevărate?!”

Ah, cu câtă patimă l-a lăudat soţia Iui!

„Din, slujnică m-a făcut stăpână!” „Nu-i adevărat, tu erai stăpână şi el sluga. Datorită averii tale a ajuns domn şi averea ta ţi-a dăruit-o.” „N-are pe nimeni în afară de mine! Eu sunt singura fiinţă la vederea căreia obrazul lui întristat se înseninează.” „Nu-i adevărat. El a găsit dragostea şi fericirea în colţul acela ascuns de lume, unde te înşeală, îşi calcă jurământul şi puţin îi pasă de credinţa ta!” „Eu să-l dispreţuiesc pe acela pe care toată lumea îl respectă!”

Dar de ce-l respectă toată lumea? Pentru că nimeni nu ştie cine este!

Dacă ar şti, dacă s-ar descoperi ce se ascunde în sufletul său, ar mai spune oare soţia lui: „Chiar dacă ar fi târât în noroi, i-aş purta numele, aşa cum l-am purtat când era plin de strălucire?”

Ar spune.

Timea nu se va despărţi de el niciodată.

Ar spune: „Dacă m-ai făcut nefericită, acum suferă împreună cu mine l” Asta-i cruzimea îngerilor.

Dar dacă cineva i-ar dezvălui taina „Insulei nimănui”? Povestea Noemiei?

Ar spune: „Dumnezeu s-o binecuvânteze pe aceea care i-a dat fericirea de care eu l-am lipsit.”

Aşa e Timea.

Dar Noemi?

Ce face oare pe insula aceea pustie şi nelocuită de unde nu poate pleca din cauza generozităţii Timeii? Ce-o fi gândind oare acolo în pustietatea aceea, pe vremea asta de iarnă mohorâtă, stând singură cu un copilaş în poală? Nu-i nimeni care să-i spună măcar un cuvânt de îmbărbătare; ce frică trebuie să-i fie de tâlhari, de fantome şi de sălbăticiuni în singurătatea aceea! Cum i se strânge inima gândindu-se la iubitul ei de departe, încercând să ghicească pe unde umblă el! Ah! Dacă ar şti!

Ah! Dacă ar şti şi una şi cealaltă cât de blestemat, cât de vinovat e cel care a adus nefericirea amândoura! Dacă s-ar găsi cineva să Ie spună? Dacă!

Cine ar putea fi străinul care s-a lăudat că va face acest lucru, omul care din această cauză a fost pălmuit şi lovit cu sabia în creştet de maior? Un ofiţer de marină străin? Cine poate fi acest duşman înverşunat? Nimeni nu are habar, deoarece, după ce a fost rănit, omul a dispărut din oraş.

Un gând tainic îi şopteşte că n-ar fi rău să fugă de omul acela.

Să fuga? Într-adevăr această dorinţă o are din instinct. Nu se simte niciodată mai rău decât atunci când e nevoit să stea pe loc. Îndată ce părăseşte „Insula nimănui” nu mai poate prinde rădăcini nicăieri, în timpul călătoriilor, când se opreşte pe undeva să prânzească, n-are răbdare să aştepte la han până mănâncă şi caii, ci o ia la picior de-a lungul şoselei. Parcă îl goneşte cineva din urmă.

Ce-ar fi s-o ia pe Nodmi şi pe Dddi, să se îmbarce pe un transatlantic şi să facă înconjurul lumii? Să călătorească împreună departe, departe, bătând drumurile necunoscute ale continentelor?

Dar Timea?

Pentru dânsul numele ei este tot una cu naufragiul, în oceane există un curent cald care porneşte de la ecuator spre pol, iar din regiunile polare, aisbergurile coboară până la ecuator. Timar se gândea că a săvârşit o nebunie făcând din sufletul său un asemenea ocean.

Nu putea să adoarmă. Ceasul arăta miezul nopţii. Până la ivirea zorilor mai sunt încă şapte ore lungi, încă şapte ore de gânduri fără capăt!

În cele din urmă se hotărî totuşi să aprindă o lumânare.

Pentru durerea de inimă există un leac ce-i domoleşte zvâcnetul. Preocupările prozaice sunt uneori mai eficace decât opiul sau deseiciul1. Cine are mult de lucru n-are răgaz să mai simtă durerile inimii. Comercianţii se sinucid rareori din cauza unor decepţii amoroase. Grija afacerilor are efectul unei binecuvântate băi de picioare care activează sângele silindu-l să părăsească organele mai nobile.

Timar luă scrisorile ce se găseau pe biroul său, strânse teanc sub un balaur de bronz. Agentul său principal avea obiceiul să pună acolo toate scrisorile pe care el trebuia să le vadă sau care cereau o rezolvare din partea lui. Unele se plimbaseră prin Baja, Levetinc, Viena, Triest, căutându-l pe destinatar prin toate reşedinţele sale temporare pentru ca, în sfârşit, să revină obosite de atâta umblet la domiciliul principal din Komârom, dovedind fără îndoială că timp de o jumătate de an Timar nu dăduse pe la niciuna din sucursalele sale. Dacă n-ar fi fost înconjurat de oameni cinstiţi, putea să fie amarnic înşelat şi furat de toţi. Pe câteva scrisori Tirada însemnase ceea ce hotărâse în lipsa lui şi ce urma să se facă mai departe.

Iarăşi Timea!

Mihaly deschise scrisoare după scrisoare şi se adânci în citirea lor. Toate conţineau veşti îmbucurătoare. Timar îşi aduse aminte de Polycratcs2, care, pentru că nu pierdea niciodată nimic, ajunsese în cele din urmă să-i fie frică de marele său noroc.

Averea lui Timar era într-o continuă creştere. O parte stătea stocată şi începea să fie nefolosită. Binefacerile nu pot epuiza toate câştigurile neaşteptate. Orice afacere îi reuşea. Orice afacere pornită în numele lui se transforma în aur.

Până şi o simplă bucată de hârtie devenea o hârtie de valoare din clipa în care firma lui îşi punea antetul pe dânsa.

Ce stă oare la baza tuturor acestor succese fără precedent?

Un secret despre care nimeni nu ştie nimic; nimeni în afară de Timar însuşi!

Cine a văzut comorile lui Aii Ciorbadji revărsându-se în noaptea aceea întunecoasă?

Doar el şi. Luna. Aceasta era însă un complice desăvârşit. A văzut ca altele şi mai şi.

Dar mersul rânduielilor lumii este ca păcatul săvârşit să nu se mai afle niciodată, în acest caz rezultatul poate însemna strălucire, mărire şi cinste.

E cu neputinţă!

Mihâly, cu firea lui sensibilă şi cu judecata-i sănătoasă, simţea că acest noroc nemaipomenit al cărui miez era atât de putred trebuia ca mai devreme sau mai târziu să se prefacă în cenuşă – asta fără doar şi poate. Şi ar fi fost nespus de bucuros să vadă nimicindu-se jumătate din averea sa: ar fi dat chiar tot, numai să poată şti că socotelile sale cu soarta sunt încheiate. Simţea însă că ispăşea tocmai pentru că toată bogăţia sa, toată puterea, faima şi iluzoria sa fericire familiară erau doar o crudă ironie a sorţii. Se afla îngropat sub toate acestea şi nu se mai putea înălţa la fericirea unei vieţi adevărate al cărei scop era Noemi şi Dodi. Abia după ce îi murise primul copilaş, înţelesese cu adevărat ce mult însemna un copil pentru dânsul. Acum, când se născuse cel de-al doilea, înţelesese şi mai bine. Dar Timar nu poate fi al lor. El zace îngropat sub un morman de aur şi nu poate să iasă de-acolo; treaz fiind, îşi aminteşte ceea ce a visat în coşmarul acela pe vremea când zăcea pe insulă bolnav de febră tifoidă: se vede îngropat de viu într-un sicriu plin cu aur, drept căpătâi o placă de marmură pe care sunt scrise toate faptele lui bune, iar deasupra acesteia – o statuie de alabastru sortită să stea acolo în veci: Timea. O cerşetoare cu un copilaş în braţe se-apropie să culeagă flori de lămâiţă de pe mormânt. E Noemi.

Cel îngropat de viu se zbate dar nu poate să strige: „Noemi, dă-mi mâna şi scoate-mă din mormăitul acesta de aur!” Timar continua să citească scrisorile. Printre acestea, iată una trimisă de agentul său din Brazilia, întreprinderea maghiară pentru exportul făinii – idee la care Timar ţinea foarte mult – se dezvolta minunat; până şi această afacere contribuise la ridicarea şi la îmbogăţirea lui.

Şi deodată, îşi aminti că în clipa când coborâse treptele poştaşul îi dăduse o scrisoare ce venea de peste ocean. O vârâse în buzunar; cu totul alte gânduri clocoteau atunci în mintea lui. O căută în buzunar. Acelaşi agent comercial din Brazilia îi scria şi această scrisoare ce sosea în urma veştilor îmbucurătoare cuprinse în cealaltă. Conţinutul epistolei era următorul: „Domnule!

După ce v-am expediat ultima mea scrisoare, o gravă nenorocire s-a abătut asupra firmei noastre. Protejatul dumneavoastră, Krisztyân Todor, ne-a înşelat cât se poate de mârşav, pricinuindu-ne pierderi însemnate. Nu suntem vinovaţi. Ani de-a rândul s-a arătat a fi un om atât de cinstit, de inteligent şi sârguincios, încât ne-a inspirat cea mai mare încredere. Avea salariu şi tantieme atât de mari încât nu numai că a trăit în largul său, dar a făcut şi economii, investindu-şi banii la noi, să-i producă dobândă. Dar omul acesta e cel mai mare escroc şi cel mai primejdios şarlatan care poate să existe pe lume. În timp ce depunea la noi mici sume pentru a lăsa impresia ca face economii, a furat fără pic de ruşine firma noastră, a sustras mandate poştale, a falsificat facturi, a măsluit un număr de poliţe profitând de faptul că era investit de dumneavoastră cu procură, aşa încât paguba pricinuită de el se ridică la zece milioane de reis1”.

Timar scăpă scrisoarea din mână.

Zece milioane de reis! Aproximativ 100 de mii de forinţi! Iată inelul pe care Polycrates l-a zvârlit în mare!

Continuă să citească: „Dar pentru noi mult mai dureroasă decât paguba materială este fără îndoială escrocheria comisă de el: făina trimisă de dumneavoastră în ultimii ani a amestecat-o cu făină de Luisiana – o făină mult mai uşoară – urmărind prin asta să mărească devenii, aşa că, prin această şarlatanie a stricat pentru ani de zile creditul de care se bucura făina maghiară; i-a adus prejudicii atât de mari încât nu ştim dacă vom mai reface vreodată acest credit”.

„Asta-i deci prima înfrângere!” gândi Timar. Şi cea mai gingaşă pentru acest om de afaceri. Primise lovitura tocmai acolo unde socotea că era de neînfrânt! Cu ceea ce se mândrea într-adevăr. Întreprindere pentru care primise titlul de consilier regal!

Începea să se năruie edificiul acela splendid construit de Timea.

Iarăşi Timea!

Timar se grăbi să continue citirea scrisorii: „Kriszlyân Todor a fost târât pe acest drum de femeile uşuratice pe care le-a cunoscut aici. Pentru un străin venit în climatul nostru, asta-i cea mai periculoasă ispită. A fost, desigur, arestat de îndată, dar din banii furaţi nu s-a găsit nimic asupra lui; o parte i-a risipii prin cazinouri sau au încăput pe mâna creolelor ce mişună pe aici; n-ar fi de mirare să fi ascuns o parte din bani, nădăjduind că, după ce va fi eliberat, o să intre în stăpânirea lor; dar poate să aştepte mult şi bine; tribunalul de aici l-a condamnat definitiv la cincisprezece ani de galere.”

Timar nu a mai putut continuă să citească; aruncă scrisoarea pe birou, apoi se sculă şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră.

„Cincisprezece ani de galeră! Cincisprezece ani să stai legat cu un lanţ de banca galerei şi în acest amar de vreme să nu vezi altceva decât cerul şi apa! Fără nici o nădejde, fără nici o mângâiere, să înduri cincisprezece ani soarele arzător, să înjuri marea veşnic agitată şi să blestemi cruda, eterna omenire! Când i se va da drumul va fi un om bătrân! De ce trebuia să se întâmple toate astea? Pentru ca domnul Timar Mihăly de Levctinczy să nu fie tulburat de nimeni acolo, pe „Insula nimănui”, unde gusta din cupa fericirii neîngăduite. Pentru ca nimeni să nu-i poată dezvălui Timeii numele Noemiei, iar Noemiei pe cel al Timeii.

— Când l-ai trimis pe Todor în Brazilia nu te aşteptai să se întâmple una ca asta? Nu! Mizai pe faptul că ispitele ce-i vor ieşi în cale vor face din el un criminal. Nu l-ai ucis atunci, aşa cum un bărbat adevărat îşi ucide în duel rivalul care stă în calea dragostei sale: te-ai prefăcut că-i porţi o grijă părintească şi l-ai trimis peste mări şi ţări! Cinsprezece ani de zile vei vedea mereu înaintea ochilor agonia lui. Căci îl vei vedea mereu, cu ochii minţii, cum brăzdează mările pământului.

Camera nu fusese încălzită pentru noapte; se făcuse frig şi pe geamuri apăruseră flori de gheaţă; cu toate acestea, umblând încoace şi încolo prin mica încăpere, Timar nu prididea să-şi şteargă sudoarea ce-i îmbrobonea fruntea.

Aşadar, pe cine voia să-l ajute, îl nefericea. Mâna lui era blestemată! Cândva se, amăgise, măgulindu-şi amorul propriu la gândul că era destul să întindă mâna cuiva, ca să-l facă fericit; că-l ajuta şi pe cel mai decăzut să se îndrepte şi să ajungă om cinstit.

Şi-acum iată cea mai înspăimântătoare dezminţire.

Blestem şi suferinţă se alege de tot ce ating degetele sale!

Femeia pe care a adorat-o e nefericită, iar durerea aceasta e împărtăşită de prietenul său, de omul căruia i-a furat-o într-un mod atât de perfid.

La rândul ei, cealaltă femeie, a cărei dragoste a furat-o şi căreia acum nu-i poate găsi un loc în rândul lumii, are inima zdrobită şi suferă cumplit.

Iar omul acela va auzi timp de cincisprezece ani zăngănitul cătuşelor sale!

O, ce noapte plină de groază! Oare nu se mai face o dată ziuă?

Timar începe să se simtă în camera aceea ca într-o temniţă, ca într-un cavou.

Scrisoarea mai avea însă şi un post-scriptum.

Timar se întoarse la masă să citească mesajul până la capăt. În post-scriptumul datat cu o zi mai târziu scria:

Chiar acum am primit o scrisoare din Port-du-Prince prin care sunt informat că trei condamnaţi de pe galera unde îşi ispăşea pedeapsa puşcăriaşul nostru au evadat, luând cu dânşii şi o barcă.

Autorităţile îi urmăresc; tare mă tem că şi omul nostru se află printre ei.

La citirea acestor rânduri, o frică de nedescris îl cuprinse pe Timar. Până acum transpirase; acum tremura: răcori în loc de călduri.

Privi înfricoşat în juru-i. De ce i-e teama? Se află singur în cameră şi totuşi se simte înfricoşat ca un copil căruia i s-a împuiat capul cu povesti cu bandiţi.

Nu mai are linişte nici aici în odaie.

Îşi scoase pistoalele din buzunarul şubei şi le cercetă dacă erau încărcate, încercă de asemenea stiletul ascuns în baston să vadă dacă lama ieşea cu uşurinţă.

Trebuie să fugă!

Mai e până la ziuă: straja a strigat abia ora unu după miezul nopţii. E cu neputinţă să aştepte aici ivirea zorilor.

Doar se poate trece pe malul dinspre Szony şi fără pod; în susul insulei, Dunărea e îngheţată în întregime. Şi-i o nimica toată pentru cineva pe care noaptea întunecoasă şi podul de gheaţă necunoscut îl înspăimântă mai puţin decât această lumânare ce abia pâlpâie şi această scrisoare ce-i tulbură sufletul!

Ţine scrisoarea deasupra flăcării şi o lăsă să ardă.

După aceea stinge lumânarea pentru ca nici scrisoarea, nici flacăra lumânării să nu-l mai înspăimânte.

Iese apoi din cameră pe dibuite. Dar abia închide poarta că deodată îl străfulgera un gând; nu cumva din cauza scrisorii pe care a aruncat-o jos a luat foc ceva? Se reîntoarce. Scântei strălucitoare aleargă ca nişte gânduri de groază şerpuind care încotro pe hârtia ce se preface în scrum. Aşteaptă până ce dispare şi ultima luminiţă şi întunericul devine de nepătruns. Şi-atunci porneşte prin beznă, în timp ce trece prin vestibul şi prin coridor, groaza aceea de nedescris îl întâmpină pretutindeni, îl înconjoară, îl urmăreşte. Ridică mâna stângă în dreptul capului în timp ce cu dreapta strânge stiletul. Deşi nimeni nu-i iese în cale şi nimeni nu se furişează pe urmele lui.

Abia când se vede în stradă respiră uşurat şi îşi recapătă sângele rece.

Între timp a nins. Zăpada scârţâie sub paşii săi care grăbesc de-a lungul străzii Rac spre malul Dunării, acolo unde se află debarcaderul morii.