Tereza

Timar reuşise să fure întreaga lume.

Furase Timeii milioanele tatălui ei, apoi pe bărbatul drag şi, în sfârşit, furase credinţa ei de soţie.

Furase Noemiei dragostea, gingăşia ei feminină, o furase până la urmă cu totul.

Furase încrederea Terezei, ultima fărâmă de încredere a celei care ura lumea, îi furase „Insula nimănui” pentru a i-o da iarăşi înapoi şi prin asta îi furase recunoştinţa.

Îi furase lui Krisztyân Todor toată lumea veche, exilându-l printr-un vicleşug tocmai în cealaltă parte a globului.

Îi furase Athaliei tatăl, mama, casa, logodnicul şi fericirea ei pământească.

Îi furase lui Kacsuka speranţa de a fi fericit.

Furase respectul cu care, îl înconjura întreaga lume ce-l cunoştea; lacrimile săracilor, sărutările de mâini ale orfanilor, ordinul pentru merite din partea regelui, toate erau bunuri furate. Furase contrabandiştilor încrederea deoarece îi păstrau cu credinţă taina; îi furase deci şi pe hoţi!

ÎI furase chiar şi pe Dumnezeu, răpindu-i un îngeraş din cer.

Sufletul său nu-i mai aparţinea, îl zălogise lunii, dar şi pe aceasta o furase nedându-i ceea ce îi făgăduise, înşelase însăşi luna.

Otrava care trebuia să-l ducă în steaua neantului fusese pregătită; ah, şi ce se mai bucurau şi ce mai rânjeau diavolii! Cum îşi mai întinseseră ghearele să-l înhaţe pe omul care urma să cadă! Îi păcălise însă şi pe ăştia; nu se omorâse! Înşelase până şi pe diavoli.

Furase un colţ de rai din lume şi-apoi din pomul oprit al acestui paradis furase fructele în clipa în care îngerul păzitor stătea întors cu spatele. Şi în acest rai tainic îi păcălise pe toţi cei ce ascultau de legile omeneşti: popi, regi! Judecători, comandanţi de oşti, perceptori, poliţişti. Pe toţi îi furase.

Şi totul îi reuşise.

Dar oare până când o să ţină norocul acesta?

Izbutise să înşele întreaga lume. Numai pe el însuşi nu reuşise să se înşele. Chipul acesta ce radia de zâmbet avea sufletul măcinat de tristeţe.

Ştia prea bine cum trebuia să i se zică! Pe de altă parte ar fi dorit să fie ceea ce părea. Or, asta era cu neputinţă.

Bogăţia nemărginită, respectul tuturor. Fericirea în dragoste. Măcar dacă un singur lucru din toate acestea ar fi fost câştigat în mod cinstit! Trăsăturile fundamentale ale caracterului său, ale sufletului său erau sinceritatea, cinstea, dragostea de oameni, corectitudinea, spiritul de sacrificiu. Ispite neînchipuit de mari îl târâseră însă zvârlindu-l într-un curent ce alerga exact în sens contrar; şi acum apărea ca un om pe care toată lumea îl iubea, îl stima şi-l respecta, un om pe care doar el singur îl ura şi-l acuza.

Şi, ca un făcut, după boala de care zăcuse, se bucura de o sănătate de fier, încât nimic nu-i mai făcea rău. În loc să îmbătrânească, parcă întinerise. Cât ţinu vara, făcu muncă manuală. Casa aceea de nuc pe care cu un an mai înainte o durase ca dulgher, în anul acesta, ca tâmplar, o înzestra pe de-a întregul; urmă la rând strungarul, apoi sculptorul; înşelă până şi muzele furându-le talent şi imaginaţie. Era o desfătare să vezi casa cea mică de lemn înfrumuseţându-se sub dalta sa şi devenind încetul cu încetul o adevărată capodoperă, în Timar zăcea un veritabil artist.

Fiecare din stâlpii care susţineau pridvorul căsuţei avea altă înfăţişare: unul din ei reprezenta doi şerpi încolăciţi – capelele lor alcătuiau capitelul stâlpului; altul – un trunchi de palmier pe care se răsucea a liană, al treilea părea făcut din mlădiţe de viţă încolăcite cu şopârle şi veveriţe ce se jucau printre ele, iar cel de-al patrulea părea alcătuit dintr-un snop de trestii ce se ridicau în sus, zbucnind printre frunzele lor.

Dar şi pereţii interiori aveau sculpturi minunate şi mozaicuri multicolore; mesele şi scaunele făcute cu multă arta din carpen alb ca zăpada, dulapul şi policioara pentru ceas lucrate dintr-un lemn spongios de rădăcină, toate împestriţau plăcut fondul brun al lemnului de nuc. Patul cu polog şi cu tăbliile încrustate trădau mult gust artistic. Până şi clanţele uşilor şi cremoanele ferestrelor dovedeau idei originale; jaluzelele dispăreau în perete, puteau să fie împinse care lateral, care în sus şi se puteau închide şi deschide cu ajutorul unor mânere de lemn meşteşugit lucrate, adeverind ceea ce spusese Timar cu mult înainte: că în casa aceea n-o să fie nici un cui pe care să nu-l fi făcut el însuşi; ce-i drept, în toată construcţia nu folosise nici o bucăţică de fier. Voise să o construiască doar cu propriile sale forţe şi cu ceea ce îi punea la dispoziţie insula. Dar când ajunse la geamuri, se poticni; cu ce să înlocuiască sticla? La început fixă în giurgiuvele plase împotriva ţânţarilor. Dar în cazul acesta, casa putea fi folosită doar vara, iar dacă nu se închideau jaluzelele, ploaia intra ca la ea acasă; făcuse apoi nişte ochiuri de geam din băşică de bou, la fel ca eschimoşii, numai că astfel de ferestre nu se potriveau deloc cu fastul construcţiei, în sfârşit porni să caute altceva şi căută până când pe unul din pereţii stâncii descoperi un strat de arginţii pisicii, numit şi „sticla Măriei”. Dezlipi cu multă grijă stratul de stâncă; desfăcu minereul fin şi străveziu în straturi subţiri şi-apoi din pătrăţele subţiri şi fine constitui un fel de grilaj în ale cărui ochiuri fixă sticla dată de Dumnezeu. Făcuse fără îndoială o muncă de sclav. Dar omul acesta puternic şi bogat avu destulă răbdare să-şi piardă vremea şi cu asemenea treabă.

Câtă bucurie simţi când, în sfârşit, casa fu gata şi putu să-i aducă pe cei dragi într-însa. „Priviţi, toate astea sunt făurite de mâinile mele; un asemenea dar nici regele nu poate dărui reginei!”

Dodi (cel de-al doilea) avea patru ani când Timar isprăvi casa. „Casa lui Dodi.”

După asta, o altă muncă îl aştepta pe Mihâly. Să înveţe copilul să citească. Dodi era un băiat plin de viaţă. Un copil sănătos, deştept, vesel. Timar făgăduise că-l învăţă el însuşi de toate. Să citească, să scrie, să înoate, să facă gimnastică; apoi să ştie rosturile grădinăritului, să mânuiască rindeaua şi dalta. Un om care ştie să fasoneze lemnul găseşte oricând şi oriunde de lucru pentru a-şi câştiga pâinea. Dodi trebuia să înveţe de toate.

Timar se obişnuise cu gândul că totul va merge aşa la nesfârşit, că toate erau la locul lor, că o va duce aşa până la capătul vieţii.

Iată însă că într-o zi soarta îi spuse: „Opreşte-te!” De fapt, nu soarta, ci Tereza rostise acest cuvânt. Trecuseră opt ani din clipa în care Timar pusese pentru prima oară piciorul pe mica insulă. Pe atunci Noemi şi Timea erau nişte copile; acum Noemi avea dauăzeci şi doi de ani iar Timea douăzeci şi unu; Athalie mergea pe al douăzeci şi cincilea an; Tereza trecuse de patruzeci şi cinci, însuşi Timar avea patruzeci şi doi, iar micul Dodi intra în al cincilea an.

Unul dintre ei urma să plece: iar cea căreia i se împlinise sorocul era Tereza: ce-i drept, ea îndurase într-un scurt timp cât îndură cineva trăind o viaţă îndelungată.

Într-o după-amiază de vară, în timp ce Noemi se plimba cu copilul prin insulă, Tereza îi spuse lui Timar:

— Mihâly, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva. Toamna asta o să mă ia cu dânsa. Ştiu că voi muri. S-au împlinit douăzeci de ani de când sufăr de boala care o să-mi curme zilele: sunt bolnavă de inimă. Nu-ţi spun vorbe goale. Boala de care sufăr e grea şi nu iartă. Mi-am ascuns mereu suferinţa şi nu m-am plâns niciodată. Am tratat-o cu răbdare şi mi-aţi ogoit-o şi voi cu dragostea voastră şi cu bucuriile pe care mi le-aţi dăruit. Dacă n-aţi fi fost voi, de mult aş fi zăcut în pământ. Prea mult n-o s-o mai duc însă. Se împlineşte un an de când nu mai am somn. Cât e noaptea de lungă nu dau ochii în gene şi mă scol aşa cum m-am culcat. Cred ca după asta va urma un somn lung, adânc, adânc de tot. Un somn binemeritat, în timpul zilei mi-ascult bătăile inimii. Bate grăbită de trei-patru ori – ca şi când ar speria-o cineva – apoi se opreşte pentru câtva timp; după aceea zvâcneşte iarăşi o dată, de două ori, parcă ar aştepta ceva, apoi începe să se grăbească şi din nou se potoleşte. Asta înseamnă ca sfârşitul e aproape. De multe ori ameţesc atât de tare încât doar voinţa şi dârzenia mă mai ţin să nu mă prăbuşesc. Or, asta înseamnă că sfârşitul e aproape, c-o să vină în vara asta. Dar nu-mi pare rău şi sunt mulţumită. Nimic nu mă nelinişteşte. Noemi are pe cine să iubească în locul meu. Nu te întreb nimic, Mihâly. Nu aştept de la tine nici o făgăduială. Cuvântul spus zboară pe aripile vântului; cuvântul simţit e trainic. Tu simţi ce eşti pentru Noemi şi ce este ea pentru tine. Atunci, ce m-ar putea nelinişti? Pot să mor liniştită fără a stingheri cu rugăciunea mea pe cel atotputernic. Ce i-aş putea cere, mi-a şi dat. Nu-i aşa, Mihăly?

Mihâly lăsă capul în jos. Gândul acesta îi tulbura fără încetare somnul. Văzuse că sănătatea Terezei se şubrezeşte. Privindu-i trăsăturile chipului, băgase de seamă ca se lupta cu o boală care nu iartă, care loveşte omul chiar acolo unde trupul e mai aproape de suflet – în inimă – şi se gândise cu groază ce se va întâmpla cu Noemi atunci când Tereza va muri. Putea oare – aşa cum obişnuia la sosirea iernii – s-o lase singură cu copilaşul în pustietatea de-acolo? Cine îi va apăra, cine îi va încuraja? Mihâly se străduise mereu să alunge acest gând. Acum însă nu mai putea să-l ocolească.

Tereza spuse adevărul. Chiar în după-amiaza zilei aceleia sosi pe insulă o cunoscută precupeaţă să cumpere fructe; în timp ce număra coşurile pline cu caise, Tereza leşină şi se prăbuşi pe neaşteptate.

Săriră şi o readuseră în simţiri. A treia zi precupeaţa veni iarăşi pe insulă. Tereza vru să-i de-a zor cu lucrul şi leşină din nou. Cumpărătoarea se sperie de-a binelea.

Peste câteva zile veni din nou să cumpere fructe. De data asta Mihăly şi Noemi n-o lăsară pe Tereza să iasă din casă, şi dădură ei înşişi fructele.

Precupeaţa nu scăpă prilejul să spună că, din moment ce biata femeie era atât de bolnavă, se cuvenea desigur să se spovedească.

Mihâly era cufundat în gânduri; îl frământa ceea ce îi spusese Tereza.

Se gândea nu numai la faptul că femeia aceea era mama Noemiei – şi deci singurul ei sprijin în timp ce el era plecat – ci îşi dădea seama că femeia aceea avea o tărie sufletească neobişnuită, că soarta o alesese parcă anume – ca şi pe Iov – să-şi încerce asupra-şi toată mulţimea de chinuri, înţelegea însă că tăria sufletească a Terezei nu se frânsese sub atâtea crunte lovituri, că nu-şi pierduse cumpătul şi nu se umilise; îndurase totul fără să crâcnească şi muncise din greu.

Viaţa pe care o dusese şi liniştea cu care-şi aştepta sfârşitul dovedeau că înfăptuise multe dar şi îndurase nespus de mult.

Timar ajunse la concluzia că soarta îl adusese în preajma ei tocmai pentru ca prin el s-o despăgubească de tot ce îndurase; pentru ca la rândul său să-şi găsească şi el pe această mică insulă iertarea pentru atâtea şi atâtea greşeli, frământări şi păcate care, dincolo de lumea largă, stăteau îngropate sub piramidele atât de strălucitoare ale minciunilor; pentru ca tot ce era virtute, dreptate, toate faptele bune pe care le săvârşise vreodată să-şi găsească răsplata pe acest petic de pământ.

Pe măsură ce Tereza îndura boala fără să crâcnească şi se topea văzând cu ochii, tot mai puternic se făcea auzit în sufletul lui Mihâly glasul acela care-i spunea că după moartea Terezei îl aşteaptă o ciudată moştenire; să ducă la bun sfârşit tot ce începuse dânsa, iar pe de altă parte să aibă tăria ei sufletească.

Nocmi nu-şi dădea încă seama de ce boală necruţătoare suferă mama sa. Credea că leşinurile Terezei sunt din cauza căldurii zilelor de vară. Tereza o asigurase că asemenea întâmplări sunt obişnuite la femeile care au trecut de vârsta tinereţii şi păşesc spre bătrâneţe.

În tot acest timp Timar era din cale-afară de atent cu Tereza. Nu-i dădea voie să mai lucreze, veghea să nu-i fie tulburat somnul, potolea copilul dacă acesta plângea tocmai când Tereza încerca să aţipească şi nu izbutea.

Astfel trecu vara. Se părea că zilele călduroase aduseseră o oarecare îmbunătăţire şi în starea bolnavei, dar totul era doar aparenţă. Cum sosi toamna, crizele de leşinuri reapărură iar precupeaţa ofta mereu şi zicea că, fără îndoială, venise timpul ca bolnava să se spovedească şi să-şi ia ultima împărtăşanie.

Într-o zi, pe când toţi patru stăteau la masă în odaia din faţă, lătratul Almirei vesti că se apropie cineva. Tereza privi pe fereastră şi imediat se întoarse speriată spre Mihâly:

— Fugi în odaia de alături ca nu cumva să te vadă aici omul care vine!

Timar privi pe geam şi socoti şi el că nu era ceasul să dea ochii cu omul acela care se apropia, deoarece musafirul nepoftit era însuşi domnul protopop Sandorovics, decorat cu ordinul pentru merite; or, acesta ar fi recunoscut numaidecât în persoana sa pe domnul Levetinczy şi totodată ar fi descoperit o mulţime de lucruri deosebit de interesante.

— Daţi masa la o parte şi lăsaţi-mă singură! Spuse Tereza zorindu-i pe Noemi şi pe Dodi; şi, ca şi cum pe neaşteptate şi-ar fi recăpătat puterile, Tereza puse mâna mai zdravăn decât toţi pentru a împinge masa în cealaltă odaie; aşa că, în clipa când răsunară în uşa ciocăniturile reverendisimului domn, Tereza se afla singură în cameră, îşi trăsese patul de-a curmezişul uşii ce dădea în odaia cealaltă şi se aşezase pe marginea lui. În felul acesta intrarea era baricadată.

Cu timpul barba ilustrului protopop se mai lungise şi se împestriţase de-a binelea cu fire gri-alburii, dar obrajii îi erau tot rumeni, iar statura tot de Samson.

Cantonul şi paracliserul care îl însoţiseră până acolo rămăseseră afară pe cerdac şi începuseră o convorbire amicală cu câinele acela mare; venerabilul domn intră deci singur în casă, ridicându-şi mâna de parcă ar fi vrut să dea cuiva prilejul să i-o sărute. Tereza scăpă acest prilej, fapt care nu căzu tocmai bine musafirului.

— Ei, s-ar părea că nu mă cunoşti, femeie, păcătoasă?!

— Te cunosc, bunul meu domn; iar că-s păcătoasă, ştiu prea bine. Ce vânt te-a adus încoace?

— Ce vânt m-a adus încoace, hoaşcă bătrână şi gureşă? Mă întrebi ce vânt m-a adus aici? Mă mai întrebi, femeie blestemată de Dumnezeu? Păi nu mă cunoşti?

— Ţi-am spus doară ca te cunosc! Eşti preotul acela care a refuzat să-mi îngroape bărbatul.

— Da, pentru că a murit ca un păcătos, fără să se fi spovedit şi să se fi pocăit. Din cauza asta soarta l-a pedepsit ca după moarte să fie îngropat ca un câine. Iar dacă vrei să nu fii şi tu îngropată la fel, ei bine, căieşte-te de păcate şi spovedeşte-te cât mai ai vreme. Azi-mâine o să mori. Nişte femei milostive mi-au dat de veste că eşti pe ducă şi au stăruit să vin aici să te dezleg de păcate; lor trebuie să le mulţumeşti.

— Fii bun şi vorbeşte încet, domnule, căci în odaia de alături se află fata mea; nu o mâhni spunând c-o să mor.

— Fata ta, nu? Şi-n afară de ea, un bărbat şi un copil?

— Chiar aşa!

— Şi-acest bărbat este soţul fiicei tale?

— Întocmai.

— Cine i-a cununat?

— Cel care i-a cununat pe Adam şi pe Eva: Dumnezeu!

— Eşti nebună, femeie?! Aşa ceva s-a întâmplat doar o singură dată pe pământ. Pe vremea aia nu erau însă nici preoţi şi nici altare. Acum asemenea lucruri nu se mai fac atât de uşor. Există o lege.

— Ştiu. E legea care m-a izgonit aici, pe insula asta pustie. Aici însă legea aceasta n-are putere.

— Va să zică eşti păgână?

— Trăiesc în pace şi în pace o să mor.

— Va să zică aşa ai învăţat-o şi pe singura-ţi fată? Să trăiască în infamie?

— Ce-i aia infamie?

— Ce-i aia infamie? E dispreţul tuturor oamenilor, cinstiţi.

— Şi crezi că din cauza dispreţului lor o să-mi fie mai rece sau mai cald?

— Făptură de lut fără suflet! Cum, tu suferi doar din pricina durerilor trupului? La mântuirea sufletului nu te gândeşti deloc? Eu vin să-ţi arăt calea spre împărăţia cerurilor, iar tu, cu bună ştiinţă vrei să ajungi în iad? Crezi în înviere? Crezi că există rai?

— Nu cred. Şi nici nu doresc aşa ceva. Nu vreau să trăiesc din nou. Vreau să dorm liniştită la umbra unui copac. O să mă prefac în ţărână, iar rădăcinile copacului vor lua ţărâna aceasta şi din ea vor creşte frunze; altă viaţă nici nu-mi doresc. Vreau să trăiesc în seva unui pom pe care eu l-am sădit. Nu pot să cred într-un Dumnezeu atât de neîndurător care vrea ca făpturile sale să sufere şi dincolo de moarte. Dumnezeul meu e îndurător; după moarte el dă binemeritata odihnă şi ierbii, şi pomilor şi omului.

— Dar nu unei îndărătnice înrăite ca tine. O să ajungi în focul gheenei, în ghiarele ascuţite ale diavolilor.

— Arată-mi unde scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a făcut iadul şi diavolii, şi-atunci am să cred.

— Oh! Femeie! Batjocoreşti pe Dumnezeu? Puşche pe limbă-ţi! Cum, şi existenţa diavolului vrei s-o tăgăduieşti?

— Chiar aşa! Dumnezeu n-a făcut nicicând pe diavol. Doar voi l-aţi plăsmuit, voi care vreţi să ne speriaţi cu el. Dar şi pe diavol l-au plăsmuit greşit. Cu două coarne şi cu copita despicată! Păi asemenea animal se hrăneşte cu iarbă, niciodată nu se dă la om.

— Iartă-ne, Doamne şi nu ne duce în ispită! Din clipa în clipă o să se deschidă pământul sub noi şi-o va înghiţi pe blestemata asta ca pe Datham şi Abiram. Va să zică în asemenea credinţă l-ai crescut şi pe copil?

— Copilul e învăţat de cel care-l socoteşte fiul său.

— Şi cine-i acest om?

— Cel căruia copilul îi spune „tată”.

— Şi cum îl cheamă pe acel om?

— Mihâly.

— Mihâly şi mai cum?

— Nu l-am întrebat niciodată.

— Nu l-ai întrebat cum îl cheamă? Atunci ce ştii despre el?

— Ştiu că-i om cinstit şi că o iubeşte pe Noemi.

— Dar ce-i el? Domn? Ţăran? Meşteşugar? Corăbier? Ori contrabandist?

— E un om sărac, tocmai ce trebuie unei fele sărace.

— Şi-apoi? Doar eu trebuie să ştiu tot, căci asta mă priveşte direct. De ce religie ţine? E papistaş, e calvin, e luteran, socifian, unit, neunit sau evreu?

— La asta nu m-am gândit niciodată.

— Ţii posturile?

— Mai demult, n-am mâncat carne, vreo doi ani încheiaţi – asta pentru că n-am avut.

— Dar pe copil cine l-a botezat?

— Dumnezeu. Atunci când a dat o ploaie cu găleata şi copilul a stat în mijlocul curcubeului.

— Ah! Păgânilor!

— Păgâni îi răspunse Tereza cu amărăciune. De ce păgâni? Doar nu suntem nici idolatri şi nici nu-l renegăm pe Dumnezeu. Aici, pe insulă, nu găseşti chip cioplit nici măcar imprimat pe bani – acei bani cărora pretutindeni li se închină oamenii. Nu-i aşa că şi tu te închini vulturului cu două capete dacă-i bătut în argint sau în aur? Nu-i aşa că toţi oamenii cred că banul e „Dumnezeu”? Iar dacă banii se duc pe gârlă. „nu mai e Dumnezeu”?

— Vrăjitoare fără frică de cel atotputernic, mai ai încă îndrăzneala să glumeşti cu asemenea lucruri sfinte?

— Nu glumesc deloc. Asupra mea s-au abătut cele mai crunte lovituri din partea lui Dumnezeu şi fericirea mea nespus de mare s-a prefăcut într-o cumplită nenorocire, în aceeaşi zi am devenit şi văduvă şi cerşetoare. Nu l-am tăgăduit însă pe Dumnezeu, nu mi-am luat viaţa pe care mi-a dăruit-o el. Am venit în pustietatea asta unde am căutat pe Dumnezeu cel adevărat şi l-am găsit. Dumnezeul meu nu cere rugăciuni pompoase, psalmi, jertfe, biserici cu turle înalte şi clopote; cere doar o inimă care să înţeleagă rânduielile sale. În timpul pocăinţei mele n-am numărat mătănii, ci am muncit. Am rămas fără nimic pe lumea asta pentru că aşa mi-au hărăzii oamenii şi cu toate astea nu mi-am luat viaţa, ci aici, din pământul nimănui, am făcut o câmpie înfloritoare. Oamenii m-au înşelat, m-au jefuit, m-au batjocorit, justiţia m-a năpăstuit; cei pe care-i socoteam prieteni credincioşi m-au furat, preoţii m-au luat în râs; cu toate astea cu n-am urât oamenii; mi-am dus veacul aici, în calea străinilor şi a fugarilor, iar cine poposeşte în casa mea e îngrijit, hrănit, vindecat; dorm şi iarna şi vara cu uşile nezăvorâte; nu mă tem de tâlhari. O, domnule, nu sunt nici pe departe păgână!

— Vai, câtă deşertăciuni poate să-ţi turuie gura femeie limbută! Nu despre astea te-am întrebat, ci am vrut să aflu cine-i omul acela care locuieşte aici în coliba ta şi dacă-i om de dreaptă credinţă sau eretic, şi pentru care motiv copilul n-a fost botezat? Cine te crede că nu ştii numele acelui om?

— Da. Fie! Nu vreau să mint. Ştiu cum se numeşte, mai mult însă nu ştiu nimic. Dar nici ceea ce ştiu n-o să dau în vileag. Poate că şi viaţa lui are taine ca şi a mea. Eu i-am povestit tot ce am îndurat; n-am încercai însă niciodată să pătrund tainele vieţii lui. Poate că are motive temeinice să Ie ţină ascunse.

L-am văzut însă că-i om cinstit, cu inimă bună şi n-am nici un temei să fiu bănuitoare faţă de dânsul. Oameni, chiar bunii prieteni – oameni de viţă nobilă şi domni sus-puşi – mi-au luat totul, lăsându-mi doar un biet copilaş care scâncea. Eu însă mi-am crescut copila şi când această copilă a devenit singura mea comoară, scumpă ca lumina ochilor mei, ei bine, am lăsat să-mi fie luată de un om despre care nu ştiu nimic mai mult decât că o iubeşte şi că este iubit. Asta nu înseamnă oare că am o credinţă fără margini?

— Nu mai trăncăni vrute şi nevrute despre credinţa la! Pe vremuri, pentru o credinţă ca asta, vrăjitoarele erau arse pe rug, zvârlite pradă flăcărilor în toată lumea creştină.

— Mare noroc că sunt stăpâna acestei insule graţie unui firman al sultanului!

— Un firman dat de sultan, spui? Strigă mirat protopopul. şi cine, mă rog, ţi l-a adus aici, în locurile astea?

— Omul al cărui nume n-o să-l afli niciodată!

— Ba o să-l aflu imediat şi încă fără multă pierdere de vreme. O să chem înăuntru pe cantor şi pe paracliser, o să-i pun să dea la o parte patul cu tine cu tot şi o să intru pe uşa aia care nici încuietoare n-are.

Din camera de alături, Timar auzea fiece cuvânt. Sângele îi vâjâia în urechi la gândul că protopopul se va ivi în faţa şi va spune: „Ah! Va să zică dumneavoastră sunteţi, domnule consilier regal Timar Mihâly de Levetinczy?!”

Protopopul deschisese uşa de afară şi-i chemase înăuntru pe cei doi slujitori, nişte flăcăi zdraveni.

Văzându-se la strâmtoare, Tereza strânse la piept covorul colorat de bumbac ţesut cu modele turceşti care-i servea drept cuvertură de pat.

— Domnul meu! Se adresă ea protopopului, cu o voce blajină – dă-mi voie să-ţi mai spun un cuvânt pentru a te convinge cât de puternică este credinţa mea în Dumnezeu şi că nu sunt păgâna. Iată: acest covor de bumbac cu care mă învelesc e tocmai din Brussa. L-a adus de curând un palicar1 călător care a trecut pe aici şi mi l-a dăruit. Credinţa mea în Dumnezeu este atât de mare încât, iată, noaptea mă învelesc cu acest covor deşi e ştiut lucru că de patru săptămâni la Brussa bântuie ciuma. Are oare vreunul dintre voi o credinţă atât de puternică? Cine îndrăzneşte să se atingă de acest pat?

La această întrebare nu se mai găsi cine să răspundă. Aflând că acel covor de bumbac provenea din Brussa unde ciuma făcea ravagii, cei trei oameni cu frica Iui Dumnezeu se buluciră la uşă, lăsând pradă iadului şi diavolilor insula aceea pustie cu locuitorii ei, care puteau să piară în voie. Insula aceea blestemată adăugase încă ceva la reaua ei faimă, aşa că trebuia ocolită de oamenii care n-aveau de gând să moară.

Tereza dădu drumul familiei sale ascunse în camera de alături. Timar îi sărută mâna spunându-i: „Mamă!” Tereza îi răspunse în şoaptă: „Fiule” şi îl privi adânc în ochi. Privirea ei spunea: „Să-ţi aduci aminte de tot ce-ai auzit în ceasul acesta!”

— Şi-acum, să ne pregătim pentru călătorie!

Tereza vorbea despre moartea ei apropiată ca despre o călătorie.

— O să plec în frumoasa lună a lui Brumărel, într-una din zilele călduroase din „vara babelor”. Atunci pleacă şi gâzele să-şi doarmă somnul de iarnă, iar pomii şi ei, tot atunci, îşi scutură frunzele.

Îşi alese rochia în care să fie îngropată şi giulgiul în care să fie învelită. N-avea nevoie de cosciug. Să-i fie mai aproape ţărâna-mumă.

Rugă pe Timar şi pe Noemi s-o ducă sprijinind-o de braţ până acolo unde se întindea câmpul neted şi frumos şi-acolo îşi alese locul unde să fie îngropată.

— Aici în mijlocul câmpului! Îi spuse ea lui Timar şi, luându-i sapa din mână, făcu ea însăşi un răzor însemnând locul mormântului. Casa lui Dodi ai făcut-o; acum fă-mi şi casa mea. Dar să nu ridici vreo movilită deasupra şi să nu-mi puneţi cruce la cap; nici pom şi nici tufă să nu sădiţi pe mormântul meu. Să acoperiţi locul cu un covor de iarbă. Să semene cu restul câmpului. Asta mi-i dorinţa. Nu vreau ca atunci când cineva are vreo bucurie să se împiedice de mormântul meu şi să se întristeze.

Timar se apucă să sape casa Terezei.

Iar Tereza nu-l întreba nici acum: „Bine, la urma urmei, cine eşti tu? Peste câteva zile o să mă despart de lumea asta şi încă nu ştiu în grija cui o las pe Noemi?”

Şi într-o seară ea adormi pentru totdeauna.

O înmormântară precum dorise: într-un giulgiu frumos şi alb, pe un pat făcut din frunze înmiresmate de nuc.

Pe urmă acoperiră locul cu iarbă verde şi îl neteziră să arate ca mai-nainte.

Când, a doua zi dimineaţă, Timar şi Noemi păşiră pe câmp ţinându-l de mână pe micul Dodi, pe toată întinderea aceea netedă nu se vedea nici un semn. Firele păianjenilor de toamnă acoperiseră totul cu un giulgiu de argint. Iar pe giulgiul acela de argint rouă sclipea ca miliarde şi miliarde de diamante în razele soarelui.

Totuşi, în mijlocul câmpului verde-argintiu găsiră mormântul.

Almira Ie-o luase înainte şi, ajungând într-un anumit loc, se culcase cu capul pe pământ. Acolo era mormântul.

Timar îşi dădu seama că de-acum înainte acest mormânt îl despărţea şi pe el de lume. Şi el va trebui să se pregătească de drum.

Ori „aici”, ori „acolo”.