Athalie

Ajunul zilei onomastice era totodată şi ajunul nunţii.

Ce noapte plină de emoţii!

Mirele şi mireasa stau împreună în camera cea mai retrasă a casei. Au atâtea lucruri să-şi spună!

Cine le poate şti?

Graiul florilor îl înţeleg doar florile, cel al stelelor – doar stelele – glasul uneia dintre statuile lui Memnon îl înţelege doar cealaltă statuie, glasul valkiriilor1 doar cei trecuţi în lumea cealaltă, al lunii – doar somnambulii, iar al dragostei – doar îndrăgostiţii. Iar cel care a auzit vreodată şi a înţeles ceva din aceste şoapte sfinte nu le va profana niciodată; le va păstra aşa cum se păstrează tainele încredinţate la spovedanie. Nu le găseşti nici în Cântarea cântărilor a înţeleptului Solomon, nici în Amorul liber2 de Ovidiu, nici în cântecele lui Hafiz3, nici în poeziile lui Heine, nici în Paiele dragostei de Petofi; rămân taine în vecii vecilor.

În cealaltă parte a casei se distra o mulţime zgomotoasă: servitorii casei.

În ziua care se sfârşea avuseseră mult de furcă! Se pregătiseră toate bunătăţile ce urmau să fie servite la masa sărbătorească de a doua zi.

Se dăduse o adevărată bătălie, în care madam Zofi fusese comandantul. Nu îngăduise să fie angajaţi nici bucătari şi nici cofetari, ea socotind că-i mai pricepută decât oricine la astfel de treburi. Era mândră; cale de o poştă nu se găsea cineva să se măsoare cu dânsa. Moştenise această pricepere de la mamă-sa, o femeie fără ajutorul căreia prin împrejurimi nu se puteau face nici nunţi, nici petreceri boiereşti.

Anexele bucătăriei – pivniţele, cămările – toate erau pline cu torturi, fursecuri, prăjituri cu migdale, pandişpanuri, pâinea Domnului, marţipane, bezele umplute; gogoşile, ca nişte ghiulele de tun, stăteau alături de cetăţile pâlcurilor care abia aşteptau să fie asediate. Iar în gheţăria din pivniţă fuseseră îngrămădite fripturi din carnea a tot soiul de animale domestice şi de vânat, împodobite toate cu ghirlande de slănină.

Se lucrase până târziu către orele unsprezece noaptea şi într-un ritm îndrăcit; dar când tot ce trebuia fript fusese fript, tot ce trebuia pus la gheaţă fusese pus la gheaţă, doamna Zofi fu de părere că sosise clipa să-şi arate mărinimia; adună în camera de serviciu întreg statul major care muncise pe brânci şi-l ospăta cu ţoale acele bunătăţi de preţ, care în marea febră a pregătirilor, nu reuşiseră pe deplin. Doar de, se mai întâmplă şi de astea. Coca pusă la crescut să nu crească prea bine şi să rămână turtită, zeama care trebuia să devină piftie să nu se închege; unele bunătăţi se lipiseră de lipsii şi nu izbutiseră să le scoată decât bucăţi-bucăţi; ici-colo mai rămăsese câte ceva: capătul de la o şuncă tăiată felii, partea din faţă a vreunui iepure, spatele unui fazan; bunătăţi de preţ în ochii servitorilor, chiar dacă nu aveau cinstea de a fi servite la masa domnilor; servitorii ling şi hârtia cu care a fost căptuşită forma de copt torturi şi-s mândri că au mâncat din toate aceste bunătăţi înaintea stăpânilor.

Doamna Zofi e foarte darnică de data aceasta. Dar nu numai darnică, ci şi guralivă. Are un auditoriu gata s-o asculte şi să-i fie recunoscător. Mai ales că s-a găsit şi nişte vin care nu mai poate fi servit la ospăţul de a doua zi. Un vin roşu în care madam Zofi fiersese o cocă pe care mai întâi o înfăşurase într-un şervet, vinul acela nu mai putea fi servit la masă. Ceva mai bun nici că se putea! Doamna Zofi pusese înăuntru nucşoară, scorţişoară, ghimber şi zahăr şi-l sorbea cu poftă: era delicios. Feciorul şi portarul înfulecau cu lingura din siropul vanilat, iar vizitiul muia pâine în spuma de ciocolată. Ce mai, era ajun de nuntă mare!

Dar unde-i oare Athalie?

Nici aici cu servitorii, nici dincolo cu stăpânii?!

Îndrăgostiţii credeau că se află alături de maică-sa şi că roboteşte prin bucătărie cu plăcerea, specifică femeilor. Cei din bucătărie credeau că Athalie e cu tânăra pereche şi gustă plăcerea de a fi a treia persoană între doi îndrăgostiţi care se doresc. Ori poale că nici aici şi nici dincolo nu se întreba nimeni unde e. Că nimeni nu mai băga de scamă dacă mai trăieşte sau ba. Deşi ar fi fost bine dacă şi într-o parte şi în alta s-ar fi întrerupt pentru o clipă discuţia şi cineva ar fi întrebat: „Oare unde-i Athalie?”

Athalie e singură în salonul unde a văzut-o pentru prima oară pe Timea. E mult de când mobila cea veche a cedat locul alteia noi; doar un taburet brodat mai aminteşte de mobilierul dispărut. Pe taburetul acela a stat Athalie atunci când fata cu chip alb, însoţită de Timar, a intrat în cameră. A stat pe el în timp ce domnul Kacsuka o picta şi când, din pricină că rămăsese cu ochii holbaţi spre Timea, trăsese cu penelul pe care-l ţinea în mână linia aceea greşită pe hârtia de desen.

Portretul zace de mult în cămara de vechituri, dar Athalie îl vede şi-acum în faţa ei pe tânărul locotenent care, curtenitor, o roagă să zâmbească puţin, să nu-l mai privească atât de mândră.

În salon e întuneric; nimeni n-a aprins luminările; doar luna mai aruncă un mănunchi de raze; peste puţin timp însă şi luna se ascunde după acoperişul întunecat al bisericii sfântului Andrei.

În întunericul ce domneşte aici Alhalie îşi retrăieşte visul groaznic care se cheamă viaţă.

Odinioară a fost lumină, fericire şi fast în camera asta. Linguşitorii o asemuiau unei regine, spuneau că-i cea mai frumoasă femeie şi-i dădeau să înţeleagă că o iubesc.

Şi deodată, în casa aceasta a picat din senin o copilă. O făptură caraghioasă, fără nici o noimă; o stafie lipsită de viaţă, o broască rece. Un obiect de glumă, de batjocură, un obiect bun de aruncat de colo până colo.

Şi iată că peste doi ani această stafie, această umbră albă, această reptilă a devenit stăpâna casei şi a cucerit inimile tuturor. Cu farmecul obrazului ei alb, a făcut dintr-un slujbaş al familiei boiereşti un duşman al acesteia şi un milionar, iar din logodnicul miresei – un trădător!

Ce zi de nuntă a fost ziua aceea! Mireasa şi-a revenit din leşin singură, zăcând pe podea. Nimeni nu se afla lângă dânsa.

Din moment ce se sfârşise însă cu strălucirea, cu vremurile în care se lăsa adorată, a vrut măcar să fie iubită; iubită pe ascuns, în umbră, în taină.

Dar şi acest lucru i-a fost refuzat. Ce crudă amintire-i pentru dânsa drumul făcut în noaptea aceea până la locuinţa fostului ei logodnic şi înapoi; de două ori de-a lungul străzii aceleia îngrozitor de întunecoase! Cu câtă nerăbdare zadarnică a aşteptat a doua zi sosirea lui! Cu câtă înfrigurare număra bătăile ceasului în timp ce se auzea toba licitaţiei! Iar el, el n-a venit!

Apoi ani de zile să se prefacă, să-şi ascundă umilinţa!

Doar un singur om a înţeles-o pe lumea asta, un singur om care a ghicit că singura bucurie a inimii ei este să-şi vadă rivala suferind şi ofilindu-se. Dar şi acel singur om – care, deşi îngrozit, a ştiut totuşi s-o preţuiască după cum merită – acel om care fusese singura piedică în calea fericirii ei, descoperitorul pietrei filosofale aducătoare a tuturor nenorocirilor, ei bine, şi acela a dispărut sub gheaţă din cauza unui pas greşit!

Şi-acum iată că fericirea s-a cuibărit sub acest acoperiş şi-n casa asta nu mai este nimeni nefericit; nimeni.

Ah! În câte nopţi albe s-a umplut picătură cu picătură acest pahar amar!

Nu lipsea decât o picătură ca paharul să se reverse!

Şi această ultimă picătură a fost dojana aceea umilitoare: „Ah, nepriceputo!”

Să fie dojenită în clipa când, cu degetele tremurânde, îi prindea boneta de mireasă!

Să fie certată ca o servitoare! Să fie umilită chiar în fala acelui bărbat!

Mâinile şi picioarele Athaliei tremură de febră!

Ce se întâmplă acum în casă?

Se fac pregătiri pentru nunta de a doua zi.

În budoar logodnicii vorbesc în şoaptă, iar din bucătărie răzbat prin atâtea şi atâtea uşi chiuiturile servitorilor care petrec.

Athalie nu aude însă chiuiturile acelea vesele; Athalie nu aude decât şoaptele logodnicilor.

Şi ea are de făcut unele pregătiri pentru noaptea asta.

Încăperea e cufundată în beznă, dar afară e lună.

Lumina lunii e destul de strălucitoare pentru ca Athalie, deschizând o cutiuţă, să poată citi numele otrăvurilor pe care le scoate rând pe rând dintr-însa.

Leacuri făcătoare de minuni.

Leacuri încercate ale unui chimist oriental.

Athalie alege.

Alege şi se bucură în gând.

Ha-ha! Ce straşnică petrecere ar fi mâine dacă, în timp ce veselii musafiri vor ridica paharele să ciocnească, ar simţi aşa tam-nisam că le îngheaţă cuvintele pe buze şi ar vedea faţa vecinilor lor înverzindu-se; oamenii ar sări bezmetici urlând după ajutor şi s-ar isca o zăpăceală de nedescris, încât diavolul însuşi s-ar tăvăli de râs; ah, cum s-ar mai preface în marmură adevărată chipul frumoasei mirese şi ce şi-ar mai schimonosi obrazul frumosul mire luându-se Ia întrecere cu hârca morţii!

„Tiuuuu l”

A plesnit o coardă la pian.

Athalie tresare şi scapă din mână cutiuţa. Mâinile şi picioarele încep să-i tremure spasmodic.

A fost doar o coardă de pian, inimă fricoasă! Nu eşti încă destul de tare?

Athalie pune otrăvurile la locul lor, în cutiuţă. Lasă afară una singură. Nu-i însă otravă ucigătoare, ci doar un somnifer.

Numai că ceea ce şi-a pus în gând n-o mulţumeşte. Nu-i de ajuns. Nu-i o răzbunare destul de cumplită pentru cuvântul „nepriceput-o”: Tigrului nu-i plac cadavrele: are nevoie de sânge cald.

Trebuie să otrăvească pe cineva. Dar cea care trebuie să fie otrăvită e ea însăşi. Otrava necesară ucigătoare se găseşte în ochiul balaurului din tabloul sfântului Gheofghe!

Se furişează deci tiptil-tiptil pentru a ajunge la locul acela tainic de unde poate privi în dormitorul Timeii. Şoaptele dulci şi privirile pline de dor ale logodnicilor – iată otrava pe care trebuie s-o înghită pentru a fi pe deplin pregătită.

Maiorul se pregăteşte să-şi ia rămas bun; ţine mâna Timeii în mâinile lui.

Şi cât de îmbujorată e Timea!

Ah! E nevoie oare de o otravă mai ucigătoare? Nu vorbesc despre dragoste şi totuşi nu s-ar cuveni ca cineva să tragă cu urechea.

Mirele pune întrebări îngăduite doar lui.

— Dormi singură aici? Întrebă el, ridicând cu o curiozitate duioasă draperia de brocart a patului cu baldachin.

— De când am rămas văduvă.

(„Şi înainte!” şopteşte Athalie, din spatele balaurului.) Mirele continuă să cerceteze dormitorul logodnicei sale.

— Unde duce uşa asta de-aici, din spatele patului?

— Într-un vestiar, pentru vizitatoarele mele. Când ai venit pentru prima dată, şi dumneata ai intrat pe aici.

— Dar cealaltă uşă mai mică?

— Las-o în pace! Duce într-un mic cabinet unde se găsesc cele necesare pentru spălat.

— Şi de-acolo unde se mai poate merge?

— Nicăieri. Printr-o ţeava, apa se scurge la parter iar printr-o altă ţeava, de aramă, apa urcă de la bucătărie.

Dar cea de-a treia uşă?

— O, pe asta o cunoşti prea bine: dă în camera unde am garderoba şi de-acolo în salon, la intrarea principală.

— Dar servitorii unde dorm noaptea?

— Servitoarele, în odaia de lângă bucătărie, iar servitorii la parter. Lângă patul meu sunt două şnururi: unul de la soneria din camera femeilor, celălalt – de la aceea din camera bărbaţilor; asta, dacă e nevoie să trezesc pe cineva.

— Dar aici, în camera alăturată, nu stă nimeni?

— Cum nu: acolo doarme Athalie împreună cu mama Zofi.

— Şi doamna Zofi?

— Păi da! Ei, dar multe mai vrei să ştii. De mâine totul o să fie altfel aranjat!

(. Mâine?!)

— Şi, de obicei, încui uşile când te duci la culcare?

— Niciodată! De cine să mă tem? Servitorii mă iubesc şi-mi sunt credincioşi. Poarta e bine încuiată; deci toţi locatarii suntem în siguranţă.

— Şi camera asta nu are cumva o intrare secretă?

— Ha-ha! Ce, crezi despre casa mea că-i vreun castel veneţian cu mistere?

(„. Casa ta? Tu ai zidit-o?”)

— Fă-mi plăcerea şi, înainte de a te culca, în seara asta încuie toate uşile.

(Ce se întâmplă? Râde balaurul aflat sub picioarele arhanghelului?)

(,. Ha-ha-ha! Ăsta bănuieşte ce vor visa la noapte cei care dorm în casa asta!”)

Timea zâmbi şi mângâie obrazul îngândurat al logodnicului ei:

— Bine. O fac pentru dumneata, în noaptea asta o să încui toate uşile.

(„. Încuie bine!”. Şopteşte balaurul.)

Urmă o îmbrăţişare caldă şi încă vreo câteva cuvinte rostite în şoaptă.

— Când te culci, obişnuieşti să te rogi, draga mea?

— Niciodată.

— Ah! Şi de ce „niciodată”?

— Pentru că Dumnezeul, în care cred eu e întotdeauna treaz.

(„. Dar dacă astă-seară doarme.?”)

— Iartă-mă, dragă Timea, dar pentru o femeie filosofia nu-i un lucru potrivit. Bărbaţilor – skepsis-ul1, femeilor – pietatea. Roagă-te în noaptea aceasta.

— Ştii bine că am fost mahomedană şi că mahomedanele nu-s învăţate să se roage.

— Acum însă eşti creştină şi rugăciunile creştineşti sunt foarte frumoase. În noaptea asta ar fi bine să deschizi cartea de rugăciuni.

— Bine. Pentru dumneata o să mă obişnuiesc să mă rog.

Maiorul luă cartea de rugăciunile care Timar o dăruise Timeii cândva, de Anul Nou, şi căută în ca „rugăciunea femeilor care se mărită”.

— Bine, în noaptea asta voi învăţa pe de rost această rugăciune.

— Da, da. Chiar aşa să faci, chiar aşa! Timea citi rugăciunea cu glas tare.

(„Diavolii şi focul iadului, cutremurul, otrava, crima, cangrena, ciuma, desperarea, furia, epilepsia. Amin!”)

Toate acestea fură spuse în timpul rugăciunii Timeii de balaurul ce avea înfipt în gâtlej suliţa îngerului.

Athalie simţea în inimă o furie de nedescris.

„Omul acesta ghiceşte taina. O va convinge pe Timea să stea trează până în zorii zilei buchisind în cartea de rugăciuni. Blestem! Blestem! Blestemată fie până şi cartea de rugăciuni!”

Când maiorul ieşi în antreu, Athalie se afla acolo. Din dormitor răzbătu glasul poruncitor al Timeii:

— Luminaţi calea domnului maior!

Se aştepta probabil să se afle vreun servitor prin apropiere – doar de, toţi îi erau foarte credincioşi. Servitorii însă erau ocupaţi să se înfrupte cu o clipă mai devreme din ospăţul ce urma să aibă loc a doua zi.

Athalie luă sfeşnicul de pe masa din antreu şi porni pe coridorul întunecos, luminând calea.

De data asta fericitul mire n-avea ochi pentru altă femeie; n-o vedea decât pe Timea în faţa sa. Crezând că fata care-i deschisese uşa şi-i lumina calea e camerista, vru să fie mărinimos şi strecură un taler de argint în palma Athaliei.

Dar tresări speriat recunoscându-i vocea şoptită:

— Sărut mâna, conaşule!

— Ah! Pentru Dumnezeu, domnişoară! Iertaţi-mă. E întuneric şi nu v-am recunoscut.

— Nu face nimic, domnule maior.

— Iertaţi-mă că nu mi-am dat seama şi, fiţi bună, daţi-mi înapoi darul meu atât de jignitor.

Athalie se retrase însă făcând o plecăciune ironică şi ţinând la spate mâna în care ţinea talerul primit.

— O să vi-l restitui mâine, domnule maior; până atunci va fi al meu; doar. Am servit pentru el.

Domnul Kacsuka îşi blestemă neîndemânarea şi simţi că greutatea aceea mare cât un munte – greutate care se ivise fără să înţeleagă de unde, dar o simţea apăsându-i pieptul – devenise de două ori mai grea din pricina acestui taler.

Ajuns în stradă nu avu chef să meargă la locuinţa sa ci se îndreptă spre postul de gardă, spunând locotenentului de serviciu:

— Camarade, mâine eşti invitat la nunta mea; în schimb, îţi cer să împărţi cu mine bucuriile pe care le vei avea în noaptea asta. Lasă-mă să te întovărăşesc în patrula de noapte.

În camera servitorilor era o veselie de nedescris.

Când plecase, maiorul sunase portarul şi deci servitorii aflaseră că stăpâna rămăsese singură; camerista se grăbi să urce şi s-o întrebe dacă are de dat vreo poruncă. Timea crezu că aceasta îi luminase calea maiorului, îi dădu voie să se ducă la culcare zicând că se va dezbrăca singură. Camerista se înapoie la bucătărie.

— Acum e de noi, fraţilor! Strigă vesel feciorul.

— Când pisica nu-i acasă! Îi răspunse portarul, zăngănindu-şi cheile în buzunar.

— Toate ar fi bune dacă am mai primi oleacă de punci – adăugă vizitiul.

Abia îşi exprimă dorinţa, că uşa se deschise şi apăru domnişoara Athalie având în mână o tavă pe care se aflau nişte pahare pline cu punci fierbinte. Ciocnindu-se, paharele sunară sinistru ca nişte clopote. Era o atenţie destul de obişnuită, dar în momentele acestea era cum nu se poate mai binevenită.

— Trăiască scumpa noastră domnişoară, strigară într-un glas servitorii.

Surâzând, Athalie aşeză pe masă punciul. Pe tavă, într-un vas de porţelan, se găsea zahăr frecat cu coajă de portocală, de aceea era galben şi mirosea foarte plăcut. Aşa îi plăcea doamnei Zofi să bea ceaiul! Cu rom mult şi mult zahăr cu portocală.

— Dar tu, tu nu bei cu noi? O întrebă pe Athalie.

— Mulţumesc; eu am băut cu stăpânii. Mă doare capul şi plec să mă culc.

Spunând asta, ură noapte bună mamei sale şi sfătui servitorii să meargă devreme la culcare deoarece a doua zi trebuiau să se scoale cu noaptea în cap.

Servitorii se repeziră cu lăcomie să bea punci cu zahăr şi găsiră că într-adevăr hectarul cu care încheiau petrecerea era delicios. Numai madam Zofi nu fu de acord cu ei. Abia sorbi o linguriţă de punci, că se şi strâmbă:

— Punciul ăsta are mirosul băuturii pe care mamele necăjite o fierb de obicei din coajă de mac pentru copiii lor care scâncesc fără încetare.

Simţea într-adevăr miros de fiertură de mac şi i se făcu greaţă, aşa că nu mai putu să ducă paharul la buze. Dădu paharul cu punci ajutorului de bucătar care nu mai băuse aşa ceva şi care plescăi din buze mulţumit.

Văitându-se că-i frântă de oboseală fiindcă a muncit toată ziua, doamna Zofi aminti şi ca servitorilor că trebuie să se culce devreme, le atrase atenţia să controleze bine cămara – ca nu cumva să se fi strecurat vreo pisică la fripturile acelea alese – apoi se duse şi dânsa după Athalie.

Când ajunse în camera lor, Athalie era cufundată într-un somn adânc. Perdelele patului erau trase la o parte; putea deci s-o vadă aşa cum stătea, întoarsă cu spatele şi acoperită până peste cap.

Se grăbi să se culce şi ea. Numai că mirosul acelei singure linguriţe de punci o urmărea şi aici; ba, la un moment dat simţi că era gata-gata să se ducă dracului tot ce mâncase.

După ce se culcă şi stinse luminarea rămase încă multă vreme rezemată în coate privind chipul celei care dormea. O privi până ce pleoapele i se lipiră şi adormi.

Şi îndată ce adormi se visă iarăşi în camera servitorilor. Toţi dormeau. Vizitiul – întins pe banca cea lungă, feciorul – cu capul pe masă, portarul – întins pe jos şi cu capul rezemat de speteaza unui scaun răsturnat, bucătăreasa – pe patul servitoarei, camerista – pe cuptor, aşa încât capul îi atârna pe marginea acestuia, iar ajutorul de bucătar – sub masă. Şi în dreptul fiecăruia se afla paharul de punci gol. Numai ea nu şi-l băuse pe-al ei.

Apoi visează că Athalie, desculţă şi numai în cămaşă de noapte, se furişează în spatele ei şi-i şopteşte la ureche: „Dar tu, dragă mamă, de ce nu bei punciul? Vrei mai mult zahăr? Poftim zahăr!” Şi-i umple paharul cu zahăr. Dar ea simte din nou acelaşi miros respingător.

„Nu-mi trebuie, nu-mi trebuie!” se opune în vis madam Zofi; Athalie apropie însă cu sila paharul ce abureşte de buzele ei aşa că din cauza mirosului i se face iarăşi greaţă. Se zbate nevrând să bea şi, în sfârşit, reuşeşte să respingă paharul cu punci; dar prin această mişcare varsă pe ca apa din paharul aflat pe noptieră. Din pricina asta se trezeşte. Trează fiind i se pare însă că o vede înainte-i pe Athalie, cu ochii ei frumoşi, ameninţători.

— Alhalie, dormi? Întrebă ca, neliniştită. Nici un răspuns.

Trase cu urechea. Din patul celălalt nu se aude respiraţia Athaliei.

Se scoală tremurând şi se duce la patul fetei. Patul e gol. Fiind întuneric, nu-i vine să-şi creadă ochilor, de aceea pipăie palul cu amândouă mâinile. În pat nu doarme nimeni.

— Athalie, Athalie, unde eşti? Şopteşte ca, înspăimântată. Şi deoarece nu primeşte nici un răspuns, o spaimă de nedescris pune stăpânire pe dânsa. I se pare că a orbit, că e paralizată. Nu poate să se mişte, nu poate să strige. Stă mută şi parcă nici de auzit nu mai aude. Nici din casă, şi nici de pe stradă nu răzbate nici un zgomot. Unde e Athalie?

Athalie stă ascunsă în locul acela tainic. E multă vreme de când stă acolo.

„Cât de mult îi trebuie femeii ăsteia să înveţe o rugăciune pe de rost!”

În sfârşit, Timea închide cartea şi se roagă vreme îndelungată. Apoi ia sfeşnicul şi controlează dacă uşile sunt bine încuiate. Se duce la geam şi se uită pe după perdelele lăsate. Cuvintele logodnicului ei i-au strecurat în suflet frica. Ridicând luminarea, cercetează pereţii jur-împrejur: oare nu s-ar putea ca pe undeva, pe-aici să intre cineva? Nu vede pe nimeni deşi la un moment dat priveşte drept în ochii aceleia care o pândeşte.

Apoi se duce la masa de toaletă, îşi desface cozile, le încolăceşte în jurul capului şi îşi pune pe cap o bonetă care să-i ţină părul aranjat astfel. Ca orice femeie, are şi ea puţină cochetărie. Pentru ca mâinile şi braţele să-i rămână albe şi gingaşe, Timea şi le dă cu o cremă plăcui mirositoare şi apoi îşi pune nişte mănuşi din piele de căprioară care îi ajung până la cot.

Pe urmă se dezbrăcă şi îşi pune cămaşa de noapte. Dar înainte de a se culca, trece în spatele patului, deschide un dulăpior şi dintr-un sertar scoate un mâner de sabie cu lama ruptă, pe care îl priveşte cu multă duioşie, îl strânge la pieptul ei, apoi îl sărută, în sfârşit, îl ascunde sub pernă. Aşa s-a obişnuit să doarmă.

Athalie vede toate astea.

În cele din urmă Timea stinge luminarea şi Athalie nu mai vede nimic. Doar bătăile orologiului se mai aud în liniştea nopţii.

E ora unu şi patruzeci şi cinci de minute.

Athalie are răbdare să aştepte.

Se gândeşte cam cât îi trebuie Timeii să adoarmă: un sfert de ceas. Apoi, apoi va sosi vremea ei! Deşi acest sfert de ceas i se pare o veşnicie.

În sfârşit orologiul bate ora două după miezul nopţii.

Icoana sfântului Gheorghe, cu balaur cu tot (care niciodată nu va fi omorât!) începe să se urnească din loc. Athalie iese din ascunzătoare. E desculţă: nici pământul nu simte că păşeşte cineva peste el.

În cameră e întuneric, obloanele sunt închise şi perdelele lăsate.

Încet, pe dibuite, se apropie.

Respiraţia adâncă a celei care doarme o conduce până lângă pat.

Mâinile Athaliei găsesc perna pe care Timea îşi sprijină capul. Bagă mâna sub pernă şi dă peste un obiect rece: minerul de sabie.

Ah! Răceala fierului o înfioară strecurându-i în vine o fierbinţeală demonică. Strânge mânerul în pumn.

Apoi apropie de buze lama săbiei. Da, e bine ascuţită.

E însă întuneric şi nu poate să desluşească chipul femeii care doarme.

Timea doarme atât de lin încât nici respiraţia nu i se poate auzi. Lovitura trebuie însă bine chibzuită.

Athalie se apleacă să audă mai bine.

În aceeaşi clipă, Timea face o mişcare în somn şi oftează: „Ah, Doamne.”

Sabia izbeşte în direcţia de unde a venit oftatul.

Dar lovitura nu e mortală deoarece în timpul somnului Timea şi-a acoperit capul cu braţul drept, şi de aceea tăişul săbiei s-a izbit de mâna ei.

Lama ascuţită i-a tăiat mănuşa de piele de căprioară şi a rănit-o la braţ.

Din cauza izbiturii, Timea se trezeşte şi, buimacă, se ridică în genunchi în pat. Atunci, o altă lovitură i se abate în creştet, dar cozile-i groase o apără aşa că sabia alunecă şi-i brăzdează doar fruntea, până la tâmple. În clipa următoare Timea prinde cu mâna stângă lama săbiei.

— Ucigaşi! Strigă ea, sărind din pat şi, în timp ce lama ascuţită a săbiei îi intră în palmă, mâna dreaptă, deşi rănită, se înfinge în părut potrivnicului.

Îşi dădu seama imediat că sunt buclele unei femei. Şi-atunci înţelese cine se năpustise asupră-i.

Sunt clipe de primejdie când prin minte îţi trec fulgerător mii de gânduri.

Înţelese că lângă ea se află Athalie.

Că în camera alăturată e mama acesteia. Că voiau s-o omoare din răzbunare şi gelozie. Că zadarnic ar fi strigat după ajutor. Aşadar trebuia să lupte.

Renunţând să mai strige, Timea îşi adună toate puterile şi, cu toate că avea mâna rănită, căută să aplece capul adversarei sale şi să-i smulgă din mâna arma pe care Athalie o ţinea strâns.

Timea era puternică şi-i ştiut: totdeauna atacatorul surprins luptă numai cu jumătate din forţele lui.

Lupta se ducea în tăcere, prin întuneric, iar covorul ce acoperea podeaua înăbuşea orice zgomot.

Deodată, din camera de alături răsună un ţipăt de groază:

— Ucigaşi! Strigă cineva deznădăjduit, cu o voce ascuţită. Era vocea Zofiei.

Auzind acest urlet, Athalie simţi că-i amorţesc mâinile şi picioarele.

Simţea sângele cald al victimei sale prelingându-i-se pe fată.

În camera alăturată se auzi cum un geam se sparge în ţăndări şi, prin fereastra cu geamul spart, răsună glasul strident al Zofiei în liniştea străzii:

— Ucigaşi! Ucigaşi!

Speriată de urletul acesta de om îngrozit, Athalie scăpă sabia din mână şi, zbătându-se, se folosi de amândouă mâinile pentru a-şi scoate părul din strânsoarea Timeii: acum ea era cea atacată, ea era înspăimântată. Imediat ce scăpă din mâinile Timeii, o împinse cât colo, se repezi spre ascunzătoare şi fără nici un zgomot, trase în urmă-i tabloul înrămat al sfântului Gheorghe.

Timea mai făcu doi-trei paşi înainte clătinându-se, cu sabia în mână, dar peste puţin o scăpă şi căzu leşinată pe covor.

La ţipetele de groază ale Zofiei, pe stradă se aud paşi repezi. Se apropie patrula. Cel care ajunge primul în faţa casei e maiorul. Madam Zofia îl recunoaşte şi-i strigă de la etaj:

— Grăbiţi-vă! O omoară pe Timea!

Maiorul sună, bate la uşa de la intrare, dar nimeni nu vine să-i deschidă. Soldaţii se reped să spargă poarta; poarta e însă foarte solidă şi nu cedează.

— Doamnă! Strigă maiorul – treziţi servitorii şi porunciţi-le să ne deschidă!

Cu curajul pe care ţi-l dă groaza, doamna Zofi aleargă prin camerele întunecate şi prin coridoarele fără geamuri lovindu-se de mobile şi de uşi până ce ajunge în camera servitorilor.

Şi-acolo vede exact ceea ce visase mai înainte. Servitorii dorm care pe unde au apucat; vizitiul – trântit pe bancă, feciorul – culcat pe masă, portarul – întins pe podea, camerista – pe cuptor, cu capul atârnând. O lumânare aproape sfârşită mai pâlpâia într-un sfeşnic aruncând o lumină înspăimântătoare asupra grupului grotesc format de oamenii care dorm.

— E un ucigaş în casă! Strigă doamna Zofi, cu voce tremurătoare, adresându-se celor care dorm.

Răspunsul lor fu doar un horcăit înspăimântător.

Scutură pe unul, pe altul, îi strigă pe nume ţipându-le chiar în urechi; dar cei strigaţi cădeau înapoi fără să dea semn de trezire.

Între timp, uşa de la stradă răsună de bătăi tot mai violente. Dar nici portarul nu poate fi trezit. Iar cheia se află în buzunarul lui.

Încordându-şi toate puterile, Zofia îi smulse cheia şi, cu ea în mână, străbătu în goană coridorul întunecos, apoi scările cufundate în beznă, şi, în fine, pe sub bolta întunecoasă se îndreptă spre poartă pentru a o deschide având mereu în minte gândul acela cumplit că din clipă în clipă, pe întuneric, s-ar putea lovi piept în piept cu ucigaşul! Şi, în acelaşi timp, chinuită de o întrebare şi mai cumplită: ce-ar fi să-l recunoască pe ucigaş? „Doamne, cine poate fi?”

În sfârşit găsi poarta, nimeri broasca şi deschise.

Strada era luminată de lanternele patrulei şi ale poliţiei orăşeneşti. Sosiseră şi comandantul poliţiei, şi medicul militar care stătea aproape; fiecare venise cum apucase, pe jumătate îmbrăcat, aruncând pe umeri ce găsise în grabă şi înarmându-se cu vreo bâtă sau cu sabia scoasă.

Domnul Kacsuka sări trei-patru trepte deodată pentru a ajunge cât mai repede la uşa ce dădea direct din anticameră în dormitorul Timeii.

Uşa era însă încuiată pe dinăuntru. Puse umărul, se opinti şi o scoase din ţâţâni.

Şi, deodată, o văzu pe Timea zăcând pe podea, plină de sânge, fără cunoştinţă.

Maiorul o ridică în braţe şi o aşeză pe pat.

Medicul militar examina rănile şi declară că niciuna nu era mortală; Timea era doar leşinată.

Şi-atunci, îndată ce maiorul se linişti cât de cât şi teama pentru viaţa iubitei sale se mai potoli, se trezi într-însul setea de răzbunare.

Dar unde se află ucigaşul?

— Ciudat! Spuse seful poliţiei. Toate uşile au fost încuiate pe dinăuntru; cum a putut să pătrundă şi pe unde a putut să iasă cineva?

Nu găsiră nici o urmă trădătoare.

Numai obiectul folosit de ucigaş, sabia ruptă – relicva păstrată de Timea într-un toc de catifea – zăcea, plină de sânge alături de dânsa.

Sosi şi medicul oraşului.

— Să-i cercetăm pe servitorii casei!

Toţi servitorii erau cufundaţi într-un somn adânc.

Medicii îi consultă. Niciunul nu se preface: toţi au fost adormiţi cu o băutură în care s-a turnat opiu. Se mai află cineva în casă? Cine a putut face asta?

— Unde-i Athalie? O întrebă maiorul pe madam Zofi. Mama Athaliei îl priveşte tăcută; nu poate să-i răspundă. De altfel nici nu ştie.

Şeful poliţiei deschide uşa care dă în dormitorul Athaliei şi toţi se bulucesc înăuntru. Zofia îi urmează aproape leşinată. Nu de alta dar ca ştie că palul Athaliei e gol!

Athalie stă însă culcată în patul ei şi. Doarme.

Frumoasele şi albele volane ale cămăşii ei de noapte sunt încheiate până la gât şi părul i-e strâns într-o bonetă de noapte brodată, iar mâinile-i frumoase şi „albe”, acoperite până la încheieturi de volanele mânecii, se odihnesc pe plapumă. Athalie are faţa şi mâinile curate şi. Doarme.

Zărind-o pe Athalie, doamna Zofi e uluită şi se reazemă de perete.

— Şi dânsa doarme adânc – spune medicul oraşului. Şi ei i s-a dat opiu!

Se apropie şi medicul militar pentru a lua şi el pulsul Athaliei. Bate rar, liniştit.

— Doarme adânc!

Nici un muşchi nu tresare pe chipul Athaliei când i se ia pulsul. Nici un tremur cât de mic n-o trădează că-şi dă seama de tot ce se întâmplă în juru-i. Cu o stăpânire de sine uluitoare poate să-i însele pe toţi.

Numai pe un singur om nu-l poate înşela. Pe bărbatul a cărui iubită a vrut s-o ucidă.

— Oare doarme într-adevăr? Întreabă maiorul.

— Pipăiţi-i mâna – îl îndeamnă doctorul; e rece şi liniştită. De data asta Athalie simte că cel care-i ia mâna e maiorul.

— Dar priviţi, domnule doctor! Spune maiorul – dacă te uiţi mai bine, sub unghiile acestor mâini atât de albe. E sânge proaspăt.

Auzind aceste cuvinte, degetele Athaliei se chircesc spasmodic şi maiorul are senzaţia că un uliu îşi înfige ghearele în mâna lui.

Şi, deodată, ea izbucneşte în râs şi aruncă plapuma de pe dânsa; e complet îmbrăcată; se ridică din pat şi aruncă o privire demonică şi trufaşă spre bărbaţii aceia miraţi, se uită cu o furie victorioasă în ochii maiorului şi, în fine. Cu o indignare plină de reproş, spre maică-sa.

Biata femeie nu poate să-i îndure privirea şi cade leşinată.