Nepriceputo!

Timea mai avea un nume: Suzana. Pe primul îl primise de la mama ei care era grecoaică, pe cel de-al doilea când fusese botezată: Pe acesta din urmă îl folosea la semnarea actelor oficiale şi îşi amintea de el când îşi sărbătorea ziua onomastică.

În oraşele noastre de provincie se ţine cu sfinţenie ziua onomastică. Rudele şi cunoscuţii, fără să fie chemaţi anume – ba parcă socotind că-i de datoria lor – se îngrămădesc în casa sărbătoritului bun de cinste, unde pe toţi îi aşteaptă masa pusă. Câteva case mai nobile au introdus însă obiceiul de a trimite invitaţii tipărite pentru seratele organizate cu prilejul zilelor onomastice ale membrilor familiei respective. Asta – orice s-ar zice – e un pic de obicei aristocratic deoarece în felul acesta se face cunoscut celor care n-au avut cinstea să primească o atare invitaţie scrisă că pot să-şi păstreze pentru ei urările de bine.

Sfânta Suzana cade de două ori pe an; Timea îşi serba onomastica în iarnă, deoarece iarna era şi soţul ei acasă.

Invitaţiile se trimiteau cu o săptămână înainte. Nimeni nu ţinea cont de cealaltă onomastică. „Timea” nu figurează nici în calendarul din Komărom, nici în calendarul naţional Trather-Kârolyi, iar alte calendare nu apăruseră pe vremea şi prin regiunea aceea. Ce! Care ar fi vrut să afle în ce zi a anului cade „sfânta Timea” trebuia să caute mult şi bine.

Ea cădea tocmai în frumoasa lună mai. În această lună, domnul Mihâly era de obicei departe de casă.

Şi totuşi Timea primea în fiecare an, în luna mai, de „sfânta Timea”, un frumos buchet de trandafiri albi. Cine îi trimitea? Nu ştia nimeni. Buchetu! Sosea prin poştă, pus într-o cutie.

La seratele ce aveau Ioc de sfânta Suzana, pe vremea când trăia Timar, domnul Kacsuka primea şi el întotdeauna câte o invitaţie; maiorul răspundea lăsându-şi cartea de vizită la portar. Niciodată însă nu-şi făcuse apariţia la seratele respective.

Anul acesta, serata obişnuită de ziua Suzanei nu se ţinu; Suzana, credincioasă, purta doliu.

Dar în dimineaţa acelei frumoase zile de mai, când, de obicei Timea primea buchetul de trandafiri albi, feciorul familiei Levetinczy, îndoliat din cap până-n picioare, duse un plic domnului Kacsuka; când maiorul deschise plicul, găsi înăuntru obişnuita invitaţie tipărită pe hârtie lucioasă dar, spre marea lui mirare, pe carton nu scria Levetinczy Suzana, ci Levetinczy Timea, iar invitaţia era pentru serata ce urma să aibă loc chiar în ziua aceea.

Domnul Kacsuka nu înţelese nimic. Ce idee îi venise Timeii! Toţi cetăţenii din Komârom ar fi consternaţi dacă în acest an s-ar serba în loc de evlavioasa Suzana calvină vechea Timea de origine greacă! Şi, mai mult decât atât, i-ar revolta faptul că primeau abia în dimineaţa zilei invitaţiile pentru petrecerea ce va avea loc în acea seară. Un asemenea gest este fără doar şi poate în flagrantă contradicţie cu orice cod al manierelor elegante!

Domnul Kacsuka ajunse la concluzia că de data asta trebuia să răspundă invitaţiei. Potrivi lucrurile în aşa fel încât să nu sosească primul; era invitat pentru ora opt şi jumătate; el aşteptă să se facă nouă şi jumătate şi abia atunci plecă de acasă.

Când ajunse în antreu, îi înmână feciorului sabia şi mantaua, apoi îl întrebă dacă sosiseră mulţi invitaţi. La această întrebare, feciorul răspunse că nu venise nimeni.

Maiorul se înspăimântă. Aşadar, ceilalţi invitaţi se supăraseră şi se vorbiseră să nu vină.

Teama ce-l cuprinsese crescu şi mai mult când, intrând din antreu în salon, găsi toate luminile aprinse, toate camerele luminate întocmai ca atunci când se aşteaptă mulţi invitaţi.

Camerista cu care se întâlni faţă în faţă îl îndrumă spre prima încăpere, acolo unde se afla stăpâna casei.

— Cine e la dânsa?

— E singură. Azi, domnişoara Athalie, însoţită de mama ei, a plecat cu trăsura la gospodăria domnului Fabula care a organizat un picnic pescăresc.

Domnul Kacsuka nu mai înţelegea chiar nimic. Era seara zilei onomastice a Timeii şi nu numai că nu veniseră musafiri, dar până şi cei ai casei îşi părăsiseră stăpâna.

Mai avea însă de văzut şi alte lucruri ciudate.

Timea îl aştepta în camera ei de primire. Dar, deşi totul părea pregătit pentru o serată veselă, deşi se afla înconjurată de un fast deosebit, era îmbrăcată şi de data asta tot în haine de doliu!

Purta doliu şi în acelaşi timp îşi serba onomastica?! Purta veşmânt cernit când candelabrele aurii şi sfeşnicele de argint învăpăiau încăperea?!

Da. Numai că faţa ei nu era tristă şi nu se potrivea deloc cu rochia de doliu. Pe chipul Timeii tremura un zâmbet cald şi o uşoară roşcată, îl întâmpină prietenoasă pe unicul ei musafir.

— Ai! Te-ai lăsat cam mult aşteptat – îi spuse ca, întinzându-i mina.

Maiorul sărută cu nespusă adoraţie mâna ce i se întinsese:

— Dimpotrivă, mă tem că am sosit primul dintre toţi invitaţii.

— A, nu! Toţi cei pe care i-am invitat sunt aici.

— Unde? Întrebă maiorul mirat.

— Aici, în sufragerie; s-au aşezat la masă şi te-aşteaptă doar pe dumneata.

Şi, luându-l de braţ pe bărbatul care nu-şi revenea din uimire, îl conduse spre uşa înaltă a sufrageriei pe care o deschise larg.

De data asta maiorul chiar că nu mai ştia ce să creadă. Sufrageria era şi ea luminată cu lumânări aşezate pe masă în nişte minunate sfeşnice de argint cu numeroase braţe, iar pe masa aceea lungă fuseseră orânduite unsprezece tacâmuri în dreptul a tot atâtea scaune rococo; la masă însă nu stătea nimeni. Nici un om. Dar, de îndată ce maiorul privi mai cu luare-aminte, înţelese totul şi, pe măsura ce înţelegea mai limpede ceea ce vedea ochii i se umpleau de lacrimi.

Pe masa nespus de frumos aranjată în faţa, nouă tacâmuri stătea câte un buchet de trandafiri albi şi fiecare era acoperit cu câte un clopot de sticlă; ultimul buchet avea florile proaspete, culese de curând, pe când celelalte erau veştejite, palide, uscate.

— Lată-i de faţă pe toţi cei care de ziua Timeii au obiceiul să mă felicite an de an; pe ei i-am invitat în această zi. Sunt nouă. Vrei să fii al zecelea, alături de ei? În acest caz, toţi invitaţii mei vor fi laolaltă.

Mut de fericire, maiorul duse la buze mâna ei frumoasă. Apoi îşi acoperi ochii cu mâinile:

— Bieţii mei trandafiri!

Timea îi îngădui să-i sărute iarăşi mâna; poate că i-ar fi îngăduit şi mai mult. Boneta de doliu o împiedica însă. Şi ea băgă de seamă acest lucru.

— Vrei să schimb această bonetă de doliu cu altceva?

— Din ziua aceea aş începe să trăiesc.

— Să zicem. O dată cu ziua onomastică pe care o cunoaşte toată lumea.

— O, e atât de departe ziua aceea.

— Nu te speria. Şi-n vară o s-o sărbătorim pe asta.

— Şi până atunci e tare mult.

— Dar nu-i o veşnicie! N-ai învăţat să aştepţi! Vezi, eu am nevoie de timp îndelungat pentru a mă obişnui cu fericirea. Nu se poate totul deodată. Mai întâi trebuie să învăţ cum să-mi făuresc speranţa de fericire. Să încep să visez la fericire. Or, până atunci, ne putem vedea zi de zi; la început un minut, apoi două şi, în sfârşit, mereu, mereu. Aşa-i că va fi bine cum spun eu?

Maiorul nu putea să se opună atunci când era rugat atât de frumos.

— Ei, şi-acum serata a luat sfârşit – şopti Timea. Nu-i aşa că eşti mulţumit? Musafirii ceilalţi vor să meargă la culcare. E timpul să pleci şi dumneata. Mai aşteaptă însă puţin. Din ultima felicitare pe care mi-ai trimis-o, vreau să-ţi înapoiez un cuvânt.

Şi spunând asta, rupse din buchetul de trandafiri proaspeţi un boboc pe jumătate deschis, îl apropie uşor de buze şi-l prinse apoi la butoniera hainei omului pe care-ş iubea. Dar, mai întâi, maiorul apropie şi el de buze bobocul de trandafir – şi, ca acest cuvânt să rimeze cu cel spus de Timea, îl sărută şi el.

După ce plecă şi ajunse în stradă, maiorul se uită înapoi spre ferestrele casei Levetinczy: ferestrele erau cufundate în întuneric. Aşadar el fusese ultimul musafir.

Timea învăţa să se obişnuiască încet-încet cu fericirea ce o aştepta. Avea un profesor excelent. Din scara aceea, domnul Kâcsuka venea zilnic în casă; numai că maiorul nu prea respecta regula cu privire la progresia aritmetică a minutelor: la început unul, apoi două, apoi trei.

Ziua nunţii fusese fixată de sfânta Suzana care se serbează în august.

Se părea că Athalie se împăcase cu soarta ei; primise inelul de logodnă din partea domnului Fabula. Doar nu se întâmpla pentru prima oară ca un văduv cumsecade să ia de nevastă o fată tânără şi frumoasă. Ba mai mult chiar: despre un astfel de om se ştie că poate să-şi ţină nevasta. Şi, oricum, mai degrabă ai curajul să te măriţi cu unul ca el decât cu un tânăr care n-a trecut prin şcoala vieţii.

Binecuvântată fie căsnicia lor!

Timea îşi propusese să-i dea Athaliei ca dar de nuntă suma aceea pe care i-o oferise Mihâly şi pe care Athalie o refuzase atunci.

Doamna Zofi era foarte mulţumită de felul cum se aranjaseră lucrurile. „Fiecare cu perechea lui.” Se bucura pentru că toate erau opera ei. De aceea se străduia să strângă şi mai mult legăturile acolo unde era nevoie, în faţa Timeii îl lăuda pe maior, iar în faţa Athaliei îl bârfea.

Când Athalie primi inelul de logodnă trimis de domnul Fabula Jânos – deşi acesta era un inel ca oricare altul – doamna Zofi declară că în viaţa ei nu văzuse unul mai frumos. Ba o şi mângâie pe Athalie:

— Ai marc noroc, draga mea fată. E mult mai bine aşa decât dacă te-ar fi luat celălalt, care n-are altceva decât o sabie militara şi un compas aşijderea. Pun rămăşag că şi-acum mănâncă de la restaurant tot pe datorie. Pentru mine, domnul Fabula valorează mult mai mult decât celălalt şi ca bărbat. Când îşi răsuceşte mustaţa aia frumoasă şi lungă, şi când îşi îmbracă mantaua aia cu lanţ de argint. Iacă, să-şi răsucească şi maiorul mustaţa dacă-i dă mâna! Dar vezi, ăla nici mustaţă n-are. Apoi cu nici n-aş putea să sărut un om care are o mutră atât de jupuită ca a lui, un om care n-are nici mustaţă şi nici prea tânăr nu e; ce crede, că nu se vede cum îşi petrece părul dintr-o parte în alta să-şi acopere luna aia din creştetul capului? Şi-apoi să vezi de cât respect se bucură domnul Fabula în oraş. Toţi îl salută pe stradă. Chiar şi preoţii îşi scot pălăria. E vicecurator! Domnul Leveiinczy a fost primcurator. Rangul lor e la fel cu cel de prefect şi subprefect. Domnul Levetinczy a fost „Nadasdy”, iar domnul Fabula „Kurihy”; ce-i drept, nu-i nobil, dar e „om de şaizeci” şi ajunge să mişte degetul mic pentru a fi ales şambelan1, şi-atunci o să fii doamna şambelan! Şi-o să ţi se spună „coană mare” cum mi se spune şi mie.

Pe vremea aceea, a avea şaizeci de voturi sau a fi şambelan erau funcţii însemnate în Komârom; unul era membru al consiliului extern, iar celălalt – omul cu puteri depline asupra tuturor cailor şi boilor din oraş.

Athalie se lăsă alintată cu astfel de consolări stângace. Din clipa în care domnul Kacsuka începuse să le calce iarăşi pragul casei, Athalie izbutise să se stăpânească mult de tot şi se purta amabil chiar şi cu maică-sa. În fiecare seară îi făcea ceai şi-i punea mult rom – că aşa-i plăcea doamnei Zofi. Athalie îi pregătea ceaiul cu mâna ei. Se purta frumos şi cu servitorii, ba îi trata şi pe aceştia cu ceai iar bărbaţilor – începând cu feciorul şi sfârşind cu vizitiul şi portarul – le turna atâta rom încât băutura se putea numi pe bună dreptate punch. Servitorii (doamna Zofi în primul rând) nu conteneau să laude bunătatea domnişoarei.

Madam Zofi ghici până şi pricina acestei neaşteptate amabilităţi. Când ai casei se poartă frumos, oamenii ca dânsa, care au apucături de slugă, caută mereu motivul amabilităţii şi o răsplătesc cu tot felul de bănuieli. „Fata mea vrea să-mi intre în voie ca atunci când se mărită să mă duc la dânsa fiindcă nu se pricepe la gospodărie; nu ştie să facă nici măcar un rântaş. Iată de ce am devenit „mămică scumpă„. Din cauza asta îmi face ceai în fiecare scară. Ehe, ştiu eu foarte bine ce zace în inima Athaliei mele!”

În curând avea să ştie şi mai mult.

Faţă de Timea şi faţă de maior Athalie împinse supunerea până la slugărnicie. Nici chipul său nici comportarea ei nu trădau ceva din aspiraţiile sale de odinioară. Deschidea uşa maiorului cu faţa numai zâmbet, îl conducea prietenoasă în camera Timeii, lua parte la discuţie, iar, dacă părăsea camera atunci, din încăperile vecine o puteai auzi fredonând veselă.

Slugărnicia aceasta afectată şi-o însuşise cu măiestrie, într-o zi Timea o invită să cânte împreună la pian, dar Athalie îi răspunse ruşinată parcă de prezenţa maiorului că uitase cu desăvârşire să mai cânte; că singurul instrument la care mai cânta era Hackbrcit-ul; adică nu instrumentul căruia noi îi zicem ţambal, ci scândura pe care se taie carnea pentru umplut cârnaţii. De când Athalie se schimbase atât de mult, nu mai cânta la pian decât atunci când n-o auzea nimeni.

Toată lumea era de părere că Athalie se pregăteşte să devină o soţie demnă şi potrivită pentru domnul Fabula.

Numai pe domnul Kacsuka nu izbutise să-l înşele. Ochii lui vedeau până în adâncul întunecat al sufletului Alhaliei. El ştia cu ce îi rămăsese dator. Şi ştia socotelile pe care Athalie le avea de încheiat cu Timea.

Or, de regulă, soarta nu iartă -datoriile.

Cum oare? Tu, frumoasă femeie cu chip alb? Nu te gândeşti că înainte de apariţia la în casa aceasta, cealaltă fată era stăpână aici? Că era bogată, trăia în lux, era logodită, iubită de un bărbat şi invidiată de femei? Şi că toată nenorocirea ei a început din clipa în care apa te-a zvârlit pe malul acesta? A devenit o cerşetoare, i s-a zvârlit în obraz dispreţul şi ruşinea, a fost părăsita de logodnicul ei şi a ajuns de râsul lumii?

Nu-i vina ta că s-a întâmplat astfel, dar dacă nu erai tu nu se întâmpla; tu ai adus cu tine nenorocul, îl porţi înscris pe chipul tău alb, pe sprâncenele tale negre şi îmbinate, se duce la fund şi corabia, şi casa în care pui piciorul. Nu eşti de vină; dar eşti piază rea. Piere şi cel care te persecută, piere şi cel care te salvează. Nu eşti de vină dacă eşti iubită atât de mult şi nu eşti de vină dacă eşti urâtă atât de mult; dar îţi sunt hărăzite şi iubirea şi ura.

Şi mai îndrăzneşti să dormi sub acelaşi acoperiş cu Athalie! Sub „acest” acoperiş!

Nu ţi se strânge inima când o vezi pe fata asta privindu-te în ochi şi zâmbind? Nu simţi fiori de gheaţă în vinele tale când se apleacă să-ţi sărute mâna? Când îţi leagă şiretul, n-ai impresia că pe gleznă ţi se încolăceşte un şarpe cu solzi reci? Iar când îţi umple paharul, nu-ţi dă prin gând să arunci o privire în fundul lui?

Nu, nu! Timea nu e bănuitoare. Dar e atât de bună. Şi-apoi se poartă cu Athalie de parcă ar fi propria ei soră! Îi hărăzise o zestre de o sută de mii de forinţi. Iar Timea îi spusese Alhaliei acest lucru. Şi Mihâly voise să-i dea tot atât. Ea vrea să pună temelia norocului Alhaliei. Crede că poate să-i plătească pentru logodnicul pierdut! Şi de ce n-ar avea dreptul să creadă? Doar, Timea o auzise pe Athalie renunţând de bună voie la el! Când Timar îi oferise cei o sută de mii de forinţi, ea îi răspunsese: Nu-mi trebuie omul ăsta nici pe lumea aceasta şi nici pe lumea cealaltă! Timea nu ştia de noaptea aceea când Athalie îşi vizita în taină logodnicul care o părăsise şi că fusese lăsată să plece singură, lipsită de iubire. Şi-apoi Timea nu ştia că atunci când o femeie urăşte un bărbat îl cedează alteia şi mai greu decât dacă îl iubeşte. Că ura femeii e doar dragoste amestecată cu otravă, dar tot dragoste rămâne.

Domnul Kacsuka îşi aminteşte însă foarte bine de întâlnirea din noaptea aceea şi din cauza asta se teme pentru Timea; numai că nu îndrăzneşte să-i spună.

Doar o singură zi îi mai despărţea de ziua sfintei Suzana care cădea în timpul verii. Treptat-treptat Timea lepădase rând pe rând veşmintele de doliu; parcă îi venea greu să se despartă de ele aşa, deodată, şi ar fi dorit să se obişnuiască încetul cu încetul cu fericirea. Mai întâi îşi permisese să aibă volănaşe de dantelă albă la rochia neagră; apoi, culoarea cenuşie luă locul celei negre, iar mătasea lucioasă, stofei; după asta, pătrăţele albe se amestecară pe fondul cenuşiu şi, în cele din urmă, mai rămăsese doar un singur semn de doliu după Timar Mihâly de Levetinczy: boneta aceea de dantelă neagră.

De sfânta Suzana, urma ca şi această unică rămăşiţă să se mute în lada cu vechituri. Fusese adusă boneta cea nouă, foarte frumoasă, confecţionată din dantelă scumpă de Valenciennes1, care aştepta doar să fie încercată.

O nenorocită vanitate o sfătui pe Timea să n-o încerce până la sosirea maiorului. Mde, pentru o tânără văduvă boneta albă de dantelă e ceea ce-i cununa de mireasă pentru o fată.

În ziua aceea maiorul se lăsă foarte mult aşteptat. Avea un motiv serios. Buchetul de trandafiri albi comandat la Viena sosea cu întârziere. Era al doilea buchet pe care îl trimitea în anul acesta de ziua onomastică a Timeii. Avea în sfârşit dreptul s-o felicite pe Timea şi de sfânta Suzana.

În ajunul zilei onomastice soseau cu duiumul tot felul de scrisori şi bileţele pe adresa Timeii. Avea o mulţime de cunoscuţi, unii mai apropiaţi, alţii mai depărtaţi; adoratori din oficiu şi adoratori de bună voie.

Timea nu desface însă niciuna din scrisorile primite aşa că zac claie peste grămadă într-un coşuleţ de argint ce se află pe masă. Printre aceste scrisori multe sunt scrise de copii. Timea are o sută douăzeci şi patru de fini şi fine în oraş şi la ţară. Scrisorile trimise de ei conţin naivele lor urări de bine. Altădată aceste urări naive o distrau, se delecta citindu-le. Acum însă toate gândurile îi sunt la omul care trebuie să sosească.

— Ia te uită ce scrisoare ciudată – spuse Athalie luând în mână una din misivele sosite.

În loc să aibă pecete cu blazon, scrisoarea aceea avea o pecete în care era prins un gândac auriu.

— Şi ce culoare deosebită are cerneala cu care e scrisă adresa! Exclamă Timea. Pune-o la un loc cu celelalte; o s-o citim mâine!

Deşi parcă un glas îi şoptea Timeii, că ar fi bine să citească de îndată scrisoarea aceea.

Era scrisoarea micului Dodi.

Fu aruncată printre celelalte.

Dar iată că maiorul sosi şi, cât ai clipi, toate felicitările celor o sută douăzeci şi patru de fini fură date uitării.

Timea îl întâmpină grăbită.

Acum nouă ani, poate chiar în aceeaşi cameră, logodnicul acesta fericit înmânase un buchet de trandafiri roşii ca para focului unei alte mirese.

Iar mireasa aceea este de faţă şi acum.

Şi poate în cameră se află şi oglinda aceea mare în care Athalie s-a privit încă o dată pentru a vedea dacă-i stă bine rochia de mireasă.

Timea luă frumosul buchet de trandafiri albi oferit de maior, îl aşeză în minunata glastră de porţelan de Sevres şi-i şopti:

— Şi-acum îţi voi da şi eu un dar, un dar ce nu va fi niciodată al dumitale ci al meu şi care totuşi va fi al dumitale.

Misteriosul dar apăru din cutia care-l ascunsese până atunci: era o nouă bonetă.

— Ah! Ce drăguţă e! Spuse maiorul luând-o în mâini şi privind-o.

— Vrei s-o încerc?

Cuvintele îngheţară pe buzele maiorului. Privi spre Athalie.

Timea se oprise în faţa oglinzii şi, eu o bucurie copilărească, scoase din cap boneta de doliu; o clipă mai târziu chipul i se întunecă, duse la buze dantelele de doliu şi, sărutându-le, şopti abia auzit: „Sărmanul meu Mihâly!”

Şi cu asta lepădă ultimul semn de doliu.

Domnul Kacsuka rămăsese cu boneta cea albă în mână.

— Ei, hai, dă-mi-o s-o încerc.

— N-aş putea să-ţi ajut cumva?

Ce-i drept Timea avea nevoie de ajutor pentru că purta o coafură înaltă, aşa cum era moda.

— O, dumneata nu te pricepi. Cred că Athalie o să fie atât de amabilă.

Timea rostise cuvintele acestea fără nici o intenţie; maiorul se înspăimântă însă văzând paloarea ce se întipărise pe faţa Athaliei şi, ca fulgerul, îşi aduse aminte că mai demult, cândva, Athalie îi spusese Timeii: „Vino să-mi aşezi pe cap vălul de mireasă”. Poate că în clipa aceea nici Athalie nu-şi dăduse scama ce otravă cumplită cuprindeau cuvintele sale.

Athalie se apropie de Timea să-i aşeze boneta albă pe cocul înalt.

Boneta trebuia însă prinsă în stânga şi în dreapta cu tot felul de ace. Mâna Athaliei tremura. Unul din ace înţepă capul Timeii.

— Ah, nepriceput-o! Strigă Timea, trăgându-şi capul într-o parte.

Aceleaşi cuvinte. Şi în faţa aceluiaşi om.

Timea nu observă, dar lui Kacsuka nu-i scăpase fulgerul ce trecuse peste chipul Athaliei la auzul acestor cuvinte.

Fusese izbucnirea vulcanică a unei furii diabolice, scânteierea de fulger a desperării, împurpurarea ce însoţeşte ruşinea!

Toţi muşchii feţei Athaliei se zvârcoleau de parcă ar fi fost un cuib de şerpi lovit cu un băţ. Ce priviri ucigaşe! Ce buze crispate! Ce groapă fără fund, vârtej de patimi, în această singură privire!

De îndată ce pronunţă aceste cuvinte, Timea simţi c-o încearcă regretul; se grăbi s-o împace pe Alhalie. Se întoarse spre ca, o îmbrăţişa şi o sărută.

— Nu fi supărată, draga mea Tali; am fost nestăpânită. Mă ierţi, nu-i aşa? Aşa-i că nu eşti supărată pe mine?

Cât ai clipi, Athalie redeveni supusă; arăta ca o servitoare ce făcuse o gafă şi începu să vorbească peltic, linguşind-o:

— Ah, drăgălaşe Timea, mi-e teamă ca tu să nu te superi pe mine. N-am vrut să te înţep. O, ce drăgălaşă eşti cu această boneţică. Ca o zână!

Şi sărută umerii Timeii.

Trupul maiorului fu străbătut de un fior de groază.