Ultima lovitura de stilet

În arhivele judeţului Komdrom, unul din procesele penale cele mai senzaţionale este cel al cărui eroină a fost Brazovics Athalie.

Femeia aceasta se apăra cu o iscusinţă de necrezut.

Negă tot, dezminţi tot şi, când tuturor li se păru că au prins-o, ştiu să creeze în jurul ei atâta întuneric încât judecătorii nu ştiau cum să se descurce.

Ce motiv ar fi avut ca s-o omoare pe Timea? Doar şi ea se pregătea să fie mireasă şi de! O aştepta o căsătorie onorabilă: Timea era binefăcătoarea ei şi avusese grijă să-i dea o zestre frumoasă.

Şi-apoi nicăieri – în afară de camera Timeii – nu se găsea vreun indiciu în legătură cu crima. Nicăieri nu se găsise vreo cârpă sau vreun prosop murdar de sânge; nici măcar cenuşa vreunei haine pe care cineva ar fi putut s-o ardă în cuptor.

Cine adormise servitorii, folosind un somnifer? Nici asta nu putea s-o afle nimeni, în seara aceea servitorii mâncaseră şi băuseră de toate, iar printre nenumăratele dulciuri şi condimente străine putea să fie şi vreun somnifer, în camera servitorilor nu se găsise nici o picătură din punciul acela suspect; paharele din care băuseră servitorii fuseseră spălate mai înainte ca poliţiştii să ajungă acolo; dispăruseră toate indiciile. Athalie declară că în seara aceea băuse şi ea o băutură care i se păruse suspectă Şi că probabil din această cauză dormise atât de adânc încât nu se trezise nici la ţipetele doamnei Zofi, nici mai târziu când se produsese zarva aceea, se deşteptase numai când maiorul o strânsese de mână.

Singura fiinţă care cu o jumătate de oră mai înainte văzuse patul Athaliei gol era maică-sa; dar maică-sa nu putea să depună mărturie împotrivă-i. Iar supremul argument care pleda în favoarea Athaliei era faptul că toate uşile ce dădeau în camera Timeii fuseseră încuiate, iar pe Timea o găsiseră leşinată. Cum putuse asasinul să pătrundă şi-apoi să iasă din cameră?

Dacă avusese loc o crimă misterioasă de ce căutau dezlegarea tainei întrebând-o numai pe ea şi de ce nu erau cercetaţi şi ceilalţi locatari?

Maiorul stătuse la Tirada, până noaptea târziu.

Oare, atunci când plecase Kacsuka, nu se furişase nimeni în cameră?

La urma urmei, nu se ştie nici dacă asasinul a fost bărbat sau femeie.

Cea care ştie cu siguranţă acest lucru – Timea – n-are de gând să vorbească.

Ea îşi menţine mereu aceeaşi declaraţie: că nu-şi aminteşte nimic din tot ce s-a întâmplat. Spaima prin care a trecut a fost atât de cumplită, încât a uitat tot, ca şi când ar fi visat.

Nu vrea s-o acuze pe Athalie.

Confruntarea nu arc loc.

Timea zace încă din cauza rănilor care se vindecă anevoie.

Zbuciumul sufletesc o chinuie mai mult decât rănile primite.

I-e groază gândindu-se ce o aşteaptă pe Athalie.

De la întâmplarea aceea înspăimântătoare, Timea nu stă nici o clipă singură; un medic sau o soră, făcând cu rândul, se află mereu în camera ei; în timpul zilei lângă ea stă maiorul şi adeseori vine şi subprefectul, care angajează discuţii cu gândul s-o mai descoasă; de îndată ce observă că discuţia trece la Athalie, Timea îşi zăvorăşte buzele şi nu mai poţi scoate un cuvânt nici cu cleştele.

Într-o bună zi, medicul e de părere că trebuie să i se dea Timeii de citit ceva care s-o-nveselească.

Timea s-a ridicat din pat şi-acum îşi primeşte musafirii stând în fotoliu.

Domnul Kacsuka propune să fie citite felicitările care au sosit în ziua aceea de neuitat.

Urările acelea nevinovate şi naive ale finilor adresate unei fiinţe care a scăpat de moarte ca prin minune. Ce fericire că a rămas în viaţă şi poate „să asculte urările copiilor!

Mâinile Timeii sunt încă bandajate aşa că scrisorile trebuie să fie deschise de domnul Kacsuka; acesta începe să-i citească Timeii. E de faţă şi subprefectul. Chipul bolnavei începe să se însenineze ascultând lectura. Urările îi strecoară în suflet o bucurie de nedescris.

— Ce pecete ciudată! Exclamă deodată maiorul, când vine rândul unei scrisori care are drept blazon un gândac auriu.

— Da, într-adevăr – răspunde Timea. Şi mie mi-a atras atenţia.

Maiorul o deschise şi, citind primul rând: „Doamnă, în camera dumneavoastră, pe unul din pereţi, se află o icoană a sfântului Gheorghe.” amuţeşte, iar ochii îi ies tot mai mult din orbite pe măsură ce continuă să citească în gând cele ce urmează; buzele i se învineţesc, fruntea i se acoperă de sudoare; deodată, zvârle scrisoarea cât colo şi ca un bezmetic se repede la tabloul cu pricina, îl sfâşie cu o lovitură de pumn şi-apoi, apucându-l cu amândouă mâinile, îl smulge de la locul lui cu rama cea grea, cu tot.

În faţa lor se cască ascunzătoarea învăluită în beznă. Maiorul se repede înăuntru şi o clipă mai târziu revine ţinând în mână dovezile crimei: hainele pline de sânge ale Athaliei. Îngrozită, Timea îşi ascunde faţa în mâini. Subprefectul ridică scrisoarea aruncată pe jos şi ia obiectele găsite în ascunzătoare.

În ascunzătoare se mai află însă şi alte corpuri delicte: cutia cu otrăvuri şi jurnalul Athaliei cu mărturisirile ei îngrozitoare care dezvăluie tot clocotul din sufletul său şi care aruncă în sufletul ei o lumină ca aceea pe care o aruncă moluştele scânteietoare când străbat pădurile de corali de pe fundul oceanului. Ce monştri sălăşluiesc acolo!

Timea uită că mâinile îi sunt rănite şi pline de tăieturi; îşi împreună palmele a rugă şi îi imploră pe cei de faţă – pe medic, pe subprefect şi pe logodnic – să nu spună nimănui nimic despre descoperirea făcută, să păstreze taina.

Acest lucru nu e posibil.

Dovezile se găsesc în mâinile judecătorului şi pentru Aihnlie nu mai există îndurare decât în faţa lui Dumnezeu.

Timea însăşi va fi obligată să îndeplinească cerinţele legii: de îndată ce va putea să se ţină pe picioare, va trebui să se prezinte în faţa tribunalului pentru a fi confruntată cu Athalie.

Ah! Ce crudă obligaţie pentru dânsa!

Ce-ar putea să spună decât tot ce a spus şi până acum? Că nu-şi aduce aminte de nimic din tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea când cineva a încercat s-o omoare.

Căsătoria cu maiorul trebuie grăbită; la acest proces Timea nu se poate prezenta în faţa tribunalului decât ca soţia domnului Kacsuka.

De îndată ce Timea se reface cât de cât, are loc nunta; o nuntă fără zgomot, în casă, fără nici un cântec, fast, musafiri, ospăţ. De faţă sunt doar preotul şi cei doi naşi. Unul e subprefectul, iar celălalt – medicul casei.

Altcineva n-are voie s-o viziteze pe Timea.

Şi de îndată ce Timea e în stare să meargă cu trăsura până la prefectură, e invitată să vină întovărăşită de soţul ei la tribunal pentru a fi confruntată cu Athalie.

Dreptatea omenească n-o scuteşte de scena aceea penibilă în care trebuie să stea încă o dată faţă în faţă cu cea care a încercat s-o ucidă.

O, Athalie nu se teme de clipa aceasta! Dimpotrivă aşteaptă cu nerăbdare ca victima să fie adusă iarăşi în faţa ei. Doreşte să-i străpungă încă o dată inima dacă nu cu altceva, măcar cu privirea.

Athalie se înfăţişează judecătorilor în haine de doliu; are chipul palid, dar în adâncul ochilor ei arde un foc demonic. Priveşte cu ironie chipurile judecătorilor săi. Dar se cutremură totuşi când preşedintele rosteşte:

— Să fie chemată doamna Kacsuka Imre!

„Doamna Kacsuka Imre! Aşadar, totuşi a devenit soţia lui!”

Trăsăturile chipului, ei trădează încă o satisfacţie pe care nu încearcă s-o ascundă atunci când o vede pe Timea intrând cu chipul ei alb ca marmura – la fel de alb ca altădată – dar pe fruntea ei palidă, până la tâmple, se poate vedea o dungă sângerie: cicatricea loviturii ucigaşe. O amintire de la dânsa!

Auzindu-l pe preşedinte invitând-o pe Timea să jure că va spune adevărul când va răspunde întrebărilor ce i se vor pune de către judecători şi că declaraţia făcută mai înainte este adevărată, Athalie simte că-i creşte inima şi-apoi e înfiorată de plăcere văzând că Timea îşi scoate mănuşa şi ridică spre cer mâna pe care se vede cicatricea unei răni abia vindecate, a unei răni groaznice, încă un dar de nuntă al Athaliei.

Iar Timea, ridicând mâna rănită şi tremurândă, jură că a uitat totul, că nu-şi aduce aminte nici măcar dacă agresorul a fost bărbat sau femeie.

— Mizerabilo! Şuieră printre dinţi Athalie. (Doar se luptaseră corp la corp!) N-ai curajul nici să m-acuzi spunând ce-am fost în stare să fac!

— Nu asta vrem să vă întrebăm acum! Spune preşedintele. Vrem să vă adresăm doar următoarele întrebări: oare această scrisoare, scrisă de o mâna de copil, şi cu această insectă drept pecete, n-a sosit într-adevăr prin poştă în ziua aceea fatală? Nu cumva scrisoarea a fost deschisă mai înainte? Nimeni nu-i cunoştea conţinutul?

Timea răspunse calm la toate întrebările: prin „da” sau „nu”. Atunci preşedintele se întoarse spre Athalie:

— Şi-acum, domnişoară Brazovics Athalie, ascultă ce scrie în această scrisoare: „Doamnă, în camera dumneavoastră, pe unul din pereţi, se află o icoană a sfântului Gheorghe. Icoana acoperă o ascunzătoare în care se intră prin dulapul cu farfurii. Puneţi să se zidească ascunzătoarea aceea şi aveţi grijă de viaţa dumneavoastră care doresc să fie lunga şi fericită! Dumnezeu să vă aibă în pază! Dodi”.

Terminând de citit, preşedintele înlătură pledul care se află pe masă; sub el se găsesc acuzatorii Athaliei: halatul ei plin de sânge, cutia cu otrăvuri, jurnalul.

Athalie scoate un ţipăt ca de uliu rănit de moarte şi îşi acoperă fata cu amândouă mâinile.

Iar când îşi ia mâinile de pe obraji, ei bine, paloarea i-a dispărut; obrajii i-s roşii, ca focul.

În jurul gâtului are o panglică neagră, lată, legată cu o fundă; Athalie o smulge cu amândouă mâinile şi o zvârle cât colo, de parcă ar vrea să-şi pregătească gâtul alb şi frumos pentru călău sau poale pentru a putea spune cu uşurinţă ceea ce izbucneşte din adâncul sufletului ei:

— Da! E adevărat! Eu am vrut să te ucid! Şi-mi pare rău de un singur lucru: că nu te-am nimerit mai bine! Tu ai fost blestemul vieţii mele, tu, stafie cu chipul alb! Din pricina ta am ajuns o nenorocită, o fiinţă pierdută. Am vrut să te omor! Eram datoare sorţii cu acest lucru. N-aş fi avut linişte pe lumea cealaltă dacă n-aş fi încercat asta. Uite, acolo e destulă otravă; aş fi putut să ucid toţi invitaţii tăi la nuntă. Dar eu aveam nevoie numai de sângele tău. N-ai murit, eu însă mi-am astâmpărat setea şi acum voi muri eu! Dar înainte ca securea să cadă pe gâtul meu, îţi dau o lovitură drept în inimă, îţi voi face o rană care n-o să se vindece niciodată; o rană care o să le chinuie chiar şi în clipa celei mai fericite îmbrăţişări! Acum o să jur! Ascultă Dumnezeule! Ascultaţi toţi sfinţii, îngerii, diavolii, toţi care sunteţi în cer sau în iad. Aşa să am parte de îndurarea voastră pe cât este de adevărat ceea ce o să vă spun.

Ca ieşită din minţi, femeia se lasă în genunchi şi-şi agită mâinile deasupra capului, chemând drept martori şi îngerii din cer, şi pe cei de sub pământ:

— Jur! Jur că secretul ăsta, secretul uşii ascunse, îl ştia doar un singur om în afară de mine: acel om a fost Timar Mihăly de Levetinczy. A doua zi după ce i-am dezvăluit această taină, a dispărut. Aşadar, dacă cineva ţi-a dezvăluit această taină abia acum, atunci înseamnă că Timar Mihăiy de Levetinczy n-a putut să moară a doua zi! Atunci înseamnă că Timar Mihaly trăieşte şi poţi să aştepţi întoarcerea primului tău soţ. Aşa să-mi ajute Dumnezeu precum e adevărat că Timar trăieşte şi-acum! Iar cel pe care l-ai înmormântat a fost un hoţ, un hoţ care a furai hainele lui Timar! Şi-acum trăieşte mai departe cu rana asta în inima ta!