Cadavrul

În anul acela, abia cele din urmă zile ale lunii martie izbutiră să vină de hac iernii celei aspre. Vântul călduţ ce bătea dinspre miazăzi înmuie gheaţa de pe lacul Balaton şi-apoi un vânt puternic ce sufla dinspre miazănoapte o sparse şi o împinse spre malul de la Somogy.

Printre sloiurile de gheaţă ce se topeau, pescarii dădură peste un cadavru.

Deşi acesta se afla într-o stare de totală descompunere, aşa încât trăsăturile feţei nu mai puteau fi recunoscute, totuşi identitatea celui mort se putea stabili cu certitudine. Erau rămăşiţele pământeşti ale lui Timar Mihâly de Levetinczy care, din ziua când avusese loc pescuitul acela de pomină pe Balaton – când fusese prins şi regele şalăilor – dispăruse subit, şi a cărui reîntoarcere fusese mult aşteptată Ia Komârom.

Că era vorba de Timar şi nu de altcineva, se mai putea vedea şi după îmbrăcăminte: după şuba sa de astrahan, bulonii şi monogramele brodate pe cămaşă. Ceasul lui Timar se mai afla în buzunarul vestei; pe unul din capace era gravat numele lui. Dar ceea ce dovedea în modul cel mai evident identitatea cadavrului, era portmoneul găsit în buzunarul dinăuntru al hainei; în portmoneu găsiră, un teanc de bancnote de o sută şi de o mie de forinţi pe care se mai desluşeau încă efigiile, iar pe căptuşeala portmoneului se vedeau brodate cu mici perle cuvintele: credinţă, speranţă, dragoste. Era broderia lucrată de mâna Timeii.

Într-un buzunar lateral se mai găsiră şi patru scrisori legate cu o panglică, dar apa spălase orice urmă de cerneală de pe ele. Doar de, stăteau sub apă de patru luni încheiate.

Cam în acelaşi timp pescarii găsiră în golful de la Fiired puşca cu două ţevi a domnului Levetinczy. Puşca se agăţase de năvodul lor.

Acest lucru lămuri pe deplin ceea ce se întâmplase.

Bătrânul Galambos îşi aminti deodată totul cu o deosebită claritate.

Îşi aminti că domnul Timar îl trimisese la culcare spunându-i că dacă vulpile şi lupii se vor ivi din tufişuri în timpul nopţii şi se vor duce spre copcă, atunci măritul domn va ieşi pe balcon şi va trage în aceste jivine.

Şi ca prin farmec începură şi alţii să-şi amintească foarte bine că în noaptea aceea pe Balaton se stârnise o viforniţă care nu ţinuse mult; fără îndoială că viforniţa aceea pricinuise accidentul nobilului domn; zăpada îl lovise probabil drept în faţă şi din această cauză nu băgase de seamă spărtura, aşa că nenorocitul se prăbuşise în gol.

Bătrânul Galambos, care de obicei nu prea avea somn, îşi aminti că taman când viscolul era în toi, el auzise nişte strigăte înfiorătoare, nişte strigăte de moarte ce zbucniseră de două ori la scurt timp unul după altul.

Să piară atât de stupid un om atât de cumsecade şi cu asemenea faimă!

De îndată ce primi vestea cu privire la descoperirea făcută, Timea porni imediat spre Siofok şi fu de faţă la îndeplinirea formalităţilor legale. Zărind hainele soţului ei, leşină de două ori şi abia putură s-o readucă în simţiri. Cu toate acestea rămase acolo. Se afla acolo când rămăşiţele îmbucătăţite ale soţului ei fură aşezate în sicriul de cositor; se interesă în mod deosebit de verigheta lui Timar, dar nimeni nu i-o putu da; degetele mortului lipseau cu desăvârşire.

Timea duse rămăşiţele dragi la Komărom să Ie înmormânteze în cavoul pompos al familiei şi deoarece soţul ei era protestant, comunitatea îi dădu toate onorurile funerare ce i se cuveneau. Toate cele patru eparhii trimiseră delegaţi care să le reprezinte; predica fu ţinută de superintendentul regiunii transdunărene, iar discursul de rămas bun îl ţinu pastorul din Komârom, în biserica îmbrăcată cu postav negru şi împodobită cu steme. Corul seminarului din Papa cântă cântece de îngropăciune.

Pe sicriul acoperit cu, catifea neagră, numele şi anul morţii erau bătute în cuie de argint. Membrii consiliului municipal şi consilierii judeţeni ridicară sicriul pentru a-l urca pe carul mortuar. Deasupra sicriului se afla sabia de nobil şi cununa de lauri, crucea ordinului maghiar „Sfântul Ştefan”, a ordinului italian „Sfântul Mauriciu” şi a ordinului brazilian „Annunziata”. Ciucurii de argint ai giulgiului erau purtaţi de subprefecţi, iar făcliile cu steme de către domni respectabili care mergeau pe lângă carul mortuar: în faţa sicriului era înşirat tot tineretul şcolar, preoţii şi teologii, breslele cu steagurile lor, miliţia maghiară şi germană în uniforme şi cu arme, ţinând pasul după bubuitul înăbuşit al tobelor acoperite; în urma sicriului se înşirau toate doamnele din oraş îmbrăcate în negru, iar în mijlocul lor văduva îndoliată, cu chipul ei alb şi cu ochii supţi de plâns; urmau apoi celebrităţi din tară şi de la Viena, şefii armatei, ba chiar şi Maiestatea sa trimisese un reprezentant care să urmeze cortegiul funebru al distinsului dispărut. Şi-apoi, nesfârşitele rânduri ale mulţimii. Coloana traversa oraşul în glasurile jalnice ale clopotelor. Şi fiecare dangăt de clopot, fiecare pâlc de oameni spunea parcă acelaşi lucru: că în clipele acelea se făceau funeralii unui om atât de mare cum poate că n-o să se mai nască altul în Komărom – binefăcătorul tuturor, gloria naţiunii, un bărbat model de virtute conjugală, fondatorul atâtor mari instituţii.

„Omul de aur” coboară în pământ.

De-a lungul oraşului, până la cimitir, femei, bărbaţi şi copii îl însoţesc pe jos.

Şi Athalie se află în mulţime.

Când sicriul e lăsat prin uşa deschisă a cavoului, cei mai apropiaţi prieteni, rudele şi cei care-l respectă coboară după omul pe care-l deplâng. Printre ei se află şi domnul Kacsuka. Pe scările strâmte, în înghesuială, e-atât de aproape de Timea, şi de. Athalie! „

Când cei care l-au condus pe Timar ies din cavou, Athalie se aruncă lângă uşa criptei strigând că vrea să fie şi ea înmormântată acolo. Din fericire, prin apropiere se află şi domnul Fabula Jânos, care o ridică de jos pe frumoasa domnişoară şi o scoate pe braţe la lumina zilei explicând mulţimii mirate că domnişoara ţinuse foarte mult la răposatul domn pe care-l socotea ca pe al doilea părinte.

Peste o jumătate de an e gata pomposul monument funerar cu soclu de granit, pe care stă sculptat cu litere aurite: „Aici odihneşte preailustrul nobil şi neînfricat domn Levetinczy Timar Mihâly, consilier regal, consilier juridic al mai multor judeţe, cavalerul ordinelor „Sfântul Ştefan„, „Sfântul Mauriciu„ şi „Annunziata„, marele patriot, credincios întru Domnul, bărbat cu o viaţă morală exemplară, tatăl săracilor, ocrotitorul orfanilor, susţinătorul şcolilor, stâlp al bisericii, îl plâng toţi cei care I-au cunoscut, pe veci nemângâiată, credincioasa-i soţie Suzana.”

Pe soclu! Statuie de alabastru ce reprezintă o femeie care ţine în mâini o urnă funerară. Toată lumea e de părere că femeia seamănă nemaipomenit de bine cu Timea.

Şi-n fiecare zi Timea merge la cimitir pentru a aşeza lângă piatra funerară o coroană de flori proaspete; şi ea, cu mâna ei, stropeşte florile care-şi revarsă mireasma lor atât de îmbălsămată peste grila soclului. Le udă cu stropi de apă proaspătă, le udă cu lacrimile ei fierbinţi.

Krisztyăn Todor nu şi-ar fi închipuit niciodată că va avea parte de o cinste atât de mare după moartea sa.