Ce spune luna? Ce spune gheaţa?

Timar ar fi putut să-l omoare pe omul acela, îl avusese în mână, iar în muşchi simţise puteri pe care le au uneori nebunii. L-ar fi putut sugruma sau i-ar fi putut zdrobi capul cu patul pustii dacă nu voia să risipească un plumb prea preţios pentru un astfel de om. Dar Timar nu-i criminal. Nu-l ucide pe ucigaşul său ca să-şi apere pielea. Timar Mihâly a ajuns acum să fie cu adevărat „om de aur”, acum când totul se duce pe gârlă, când averea şi cinstea i se risipesc în vânt.

Lasă să-i scape omul acela care-l poate nimici, care e hotărât să-l nimicească. L-ar putea omorî şi acum. Doar mai are o armă încărcată în camera de dormit şi, prin geam, l-ar putea împuşca în momentul când iese pe poartă sau când trece prin curtea cea mare a conacului. Cine l-ar trage la răspundere pentru uciderea unui vagabond, a unui condamnat la galeră evadat? Ba poate că ar primi şi-un premiu din partea guvernului brazilian.

Dar Timar nu-l omoară pe omul acela, îşi spune: „Omul acesta are dreptate! Destinul trebuie să se împlinească.” Timar nu e un răufăcător care-şi acoperă un păcat cu altul, ci un om de caracter. Un om gata să-şi ispăşească vina.

Iese în balconul conacului şi, încrucişându-şi braţele pe piept, priveşte liniştit la omul acela care iese pe uşa conacului şi se îndreaptă spre poartă.

Luna abia a răsărit de după malul dinspre Somogy şi luminează zidurile conacului. De aceea, silueta întunecată ce se află sus, pe balcon, e o ţintă foarte bună pentru cel care vrea să tragă.

Kriszlyân Todor trece pe sub balcon şi îşi ridică faţa spre dânsul. Din cauza căzăturii, cicatricea de pe frunte i s-a deschis şi fata îi e plină de sânge.

Nu cumva Timar s-a postat înadins acolo ca individul acela furios să se răzbune trăgând în el?

Omul se opreşte însă în faţa sa şi începe să spună cuvinte fără glas. Întocmai ca Athalie! Ce bine s-ar potrivi cei doi! Vorbeşte prin gesturi. Şchiopătează din cauza căzăturii. Cu mâna stângă loveşte de câteva ori puşca aflată în dreapta, dă din cap, îşi agită pumnul spre Timar şi, cu degetul arătător, îl ameninţă. Acest discurs mut spune: „Nu aşa o să te omor! O altă moarte ţi-am hărăzit. Aşteaptă!”

Timar priveşte spre omul acela care iese din curtea conacului său. Îl petrece cu privirea de-a lungul drumului înzăpezit până la oglinda de gheaţă a uriaşului lac. Îl urmăreşte până ce omul devine doar un punct negru ce înaintează pe platforma argintie a gheţii, în direcţia piscului cel înalt pe care se zăresc cele două turle.

Nici nu-şi dă seama de uraganul ce se apropie dinspre munţi? Zalei.

Acest vânt ciudat izbucneşte în regiunea Balatonului chiar când văzduhul e foarte liniştit; se porneşte fără nici un semn prevestitor; în clipa în care pescarii aud copacii foşnind în depărtare nu mai apucă să se reîntoarcă pe malul dinspre Zala; vântul ridică valuri şi bărcile sunt târâte în largul Balatonului şi aruncate pe malul celălalt. Şi uneori după o jumătate de ceas, furtuna s-a şi potolit; mireasa vântului a avut chef să se zbenguiască doar un pic. După asta, totul este din nou învăluit în linişte.

Viforul ce gonea dinspre munţi mâna din urmă un nor de zăpadă. Din el se repezeau cristale de nea ascuţite ca nişte ace. Norul nu era prea mare, aşa că acoperea doar jumătate din priveliştea aceea grandioasă, învăluind în beznă doar Tihânyul cu peninsula sa stâncoasă şi cu biserica-i posomorâtă, în timp ce malul argilos dinspre răsărit strălucea încă în bătaia razelor lunii.

Urlând înspăimântător, viforniţa trece peste trunchiurile uriaşe ale bătrânilor copaci din valea Aracs. Moriştile vechiului castel de vară scârţâie ca şi când nişte stafii condamnate să rătăcească mereu ar plânge din pricina cine ştie căror păcate pământeşti, iar când vântul puternic se repede peste gheaţa Balatonului, peste blocurile de gheaţă puse pe muchie, se aud sunete melodioase venite parcă din altă lume aşa încât ţi se pare că vezi aievea fantomele ce plâng fugărindu-se şi ţipând în zbor. Din când în când se aude un urlet furios. E oare urletul fantomei care le fugăreşte pe celelalte?

În mijlocul acestei înspăimântătoare muzici nocturne, lui Timar i se pare că de departe răzbate un urlet cumplit care se aude chiar şi prin vâjâitul vântului. Doar buzele omeneşti sunt în stare să scoată un urlet ca acesta: strigăt de deznădejde, glas care imploră, glas ce blestemă pe Dumnezeu răscolind bezna nopţilor, urlet care-i face să tresară din somn pe cei ce dorm, strigăt în stare să zguduie şi stelele. Peste câteva clipe are impresia că strigătul răzbate din nou, dar mult mai scurt, mai încet şi-apoi nu se mai aude decât şuieratul viforniţei.

Curând se stinge şi acesta. Uraganul a dat doar o fugă peste Balaton. A fugărit doar norul acela singuratic. Copacii văii nu mai vâjâie şi şuieratul vântului ce-aleargă de-a lungul platformei şi blocurilor de gheaţă se pierde în depărtare într-o armonic sinistră. Cerul se înseninează şi totul se linişteşte.

Totul s-a liniştit şi-n inima lui Timar.

Sfârşitul e aproape. Nu mai are încotro să se ducă.

Nici înainte, nici înapoi.

A fugit cât a putut fugi; acum însă se află chiar pe marginea prăpăstiei, o prăpastie fără fund.

Ca într-un vis îşi revede fulgerător întreaga viaţă, ştiind că a sosit vremea să se trezească din acest vis.

Cea dintâi dorinţă, dorinţa de a ajunge la fata aceea neasemuit de frumoasă şi bogată, a fost începutul nenorocirii lui. Toată ascensiunea lui clădită pe această dorinţă seamănă cu taina Sfinxului care, o dată aflată, Sfinxul poate să piară.

Cum ar putea să mai trăiască după ce va fi dat de gol în faţa lumii, în faţa Timeii şi în faţa Noemiei?

Cum să mai trăiască prăbuşit de la înălţimea respectului cetăţenilor şi a graţiei împăratului, câştigate în ţara lui cât şi în străinătate?

Şi-apoi cum s-o mai vadă încă o dată pe femeia aceea care, purtând în suflet o durere atât de sfântă, îl ridicase în slăvi în faţa rivalului său; cum să mai dea ochii cu ea din clipa în care s-ar afla că nu merita nici pe departe respectul şi încrederea pe care le-a avut faţă de el? Că toată viaţa lui a fost o minciună?

Şi cum să se mai înfăţişeze Noemiei, când ca ar şti că e căsătorit cu Timea? Cum să-l mai ia vreodată în braţe pe Dodi?

Nu, nicăieri în lume nu mai există vreun colţişor unde ar putea să se ascundă! Întocmai cum a spus omul acela: la fel ca el trebuie să fugă din lumea cunoscută şi să-şi tăinuiască numele; Şi întocmai ca el să se ascundă şi să pribegească din oraş în oraş! Să dea ocol pământului.

Dar Timar cunoaşte şi un alt loc. Luna. Planeta aceea îngheţată. Cum zicea Noemi? Că acolo se duc să locuiască cei care şi-au lepădat cu voia lor trupul de lut, cei cărora nu le mai trebuie nimic. Se duc acolo unde-i neantul! Iar dacă omul acela se va duce pe „Insula nimănui” şi-vă împinge la desperare cu „Asistentele lui necurmate pe femeia aceea rămasă singură, atunci fără-ndoială că şi Noemi îl va urma acolo, pe planeta aceea îngheţată.

Timar se împăcase atât de mult cu acest gând încât fu în stare să-şi îndrepte luneta spre luna ce cobora spre asfinţit, arătând ba puncte, ba găvane luminoase şi să-şi aleagă drept mornânt unul din nenumăraţii munţi lunari: „Acolo o să stau şi-acolo o voi aştepta pe Noemi!”.

Se întoarse apoi în camera unde cu puţin înainte stătuse de vorbă cu aventurierul.

Căminul mai păstra rămăşiţe din vesmintele arse ale omului aceluia, iar desenul de pe stofă se mai putea vedea chiar şi în cenuşă. Timar puse câţiva butuci pe foc pentru a face să dispară orice urmă. Îşi luă apoi pelerina pe umeri şi ieşi din casă îndreplându-se spre Balaton.

Semiluna lumina uriaşa oglindă de gheaţă. Soarele de gheaţă lumina câmpia de gheaţă.

— Vin, vin! Spuse Timar. Nu peste mult timp o să aflu ce vrei să spui. Dacă m-ai chemat, iată-mă!

Mergea drept spre spărtura aceea mare.

O zări cu uşurinţă, deşi era încă departe. Semnele puse de pescarii cumsecade – parii cu şomoioage de paie – avertizau încă de departe pe orice om cu gânduri bune să ocolească locul acela.

Când ajunse lângă unul din parii vestitori de primejdie, se opri locului şi, scoţându-şi pălăria, îşi înălţă ochii spre cer.

Trecuseră mulţi ani de când nu se mai rugase, în clipa aceea îşi aduse aminte de fiinţa atotputernică ce roteşte stelele şi dă viaţă omizilor; de acela ce a creat o făptură care îl înfruntă: omul.

„Putere veşnică! De tine fug şi la tine voi ajunge în chiar ceasul acesta. Nu mă tângui în faţa ta. Tu mi-ai arătat calea, dar eu am călcat pe un alt drum; tu mi-ai arătat vrerea ta, dar eu am vrut altceva; şi-acum iată că am -ajuns aici. Trec în cealaltă lume supunându-mă orbeşte voinţei tale. Sufletul meu va fi nepăsător şi va şti să rabde acolo. Ispăşesc pentru că am adus durere tuturor celor care m-au iubit şi pe care i-am iubit. Ia-i sub ocrotirea ta, dreptate veşnică! Eu sunt păcătosul, eu trebuie să pier, eu trebuie să fiu pedepsit. Nimeni nu-i cauza suferinţelor mele; doar eu, cu însumi. Dreptate veşnică, tu care mi-ai călăuzit paşii aici, fii dreaptă şi cu dânsele. Apără şi mângâie firavele tale făpturi, pe cele două femei şi copilaşul. Pe mine dă-mă însă pe mâna îngerilor tăi răzbunători.”

Îngenunchează.

Valurile mişcătoare ale Balatonului şuşotesc între marginile spărturii. De multe ori, chiar când suprafaţa sa e acoperită de gheaţă, lacul se trezeşte şi, aidoma mării, vâjâie şi aruncă talazuri printre spărturi.

Timar se aplecă vrând să sărute apa aşa cum sărută un fiu pe maică-sa, atunci când porneşte la drum lung, aşa cum un sinucigaş sărută ţeava puştii înainte de a-şi zbura creierii. Dar iată că în clipa în care se apleacă spre valuri, un cap de om se iveşte din spumă.

Un cap de om cu faţa în sus.

Pe frunte, peste ochiul drept are legat un batic negru, iar celălalt ochi, însângerat, stă larg deschis cătând fix; apa intră şi Iese din gura-i căscată.

Fantoma se scufundă însă. Peste două minute, valurile se înalţă iarăşi şi chipul acela înspăimântător se ridică din nou la suprafaţa apei, holbându-şi spre Timar ochiul deschis şi însângerat. Capul acela mai apare încă o dată la marginea copcii, apoi dispare pentru totdeauna sub gheaţă pentru ca, în sfârşit, o mână de mort cu degetele crispate să se mai ivească o dală de sub apă.

Pe jumătate înnebunit, Timar se ridică brusc, rămânând cu privirea ţintă spre vedenia aceea de coşmar.

I se pare că omul acela îl cheamă la dânsul.

Între marginile spărturii, valurile vâjâie de parcă au prins viaţă.

Şi iarăşi se aude din depărtare sunetul acela de orgă, sunetul atât de sinistru pe care viforniţa nocturnă ce trece vijelioasă pe deasupra copacilor îl trimite s-o anunţe că vine; în furtuna năprasnică ce se frânge printre blocurile de gheaţă o! Cum ţipă, cum plâng duhurile acelea nevăzute, cum urlă unele dintre ele.

Corul fantomelor se aude din ce în ce mai puternic. Şi iarăşi răsună peste toată întinderea de gheaţă acordurile acelea supranaturale, de parcă acolo, sub apă, ar vibra strunele a mii de harpe, dar, treptat-treptat aceste sunete la început armonioase se transformă într-un huiet asurzitor; mai departe ai zice că pe sub apă aleargă fulgere iscând în valurile sonore o melodie vrăjită, ameţitoare; sub gheaţă răsună un tunet maiestuos ca de orgă si, deodată, cu un bubuit asurzitor de parcă s-ar auzi un strigăt dumnezeiesc, întreg universul acela de gheaţă se uneşte zguduindu-se; sub presiunea nemaipomenită a aerului marginile spărturii s-au unit.

Tremurând din tot corpul, Timar se prăbuşeşte cu faţa în jos pe blinda de gheaţă ce se mai clatină încă.

CINE VINE?

Chiciura prefăcuse „Insula nimănui” într-o pădure de argint. Ceaţa ce stăruise multă vreme aninase flori de zăpadă pe crengile copacilor; urmaseră apoi zile însorite când chiciura se transformase în gheaţă. Acum fiece crenguţă e prinsă într-un înveliş de cristal ca şi când toţi pomii din livadă ar fi de sticlă; din cauza ciucurilor de gheaţă, ramurile lor stau aplecate ca şi cele ale sălciilor plângătoare, iar atunci când vântul se zbenguie prin pădurea de cristal, crengile ce se lovesc unele de altele scot clinchete ca pomii de sticlă din grădinile zânelor.

Pe covorul gros al ierbii acoperite de brumă se vede o singură cărare ce se opreşte la pragul colibei. Cărarea duce spre locul unde se odihneşte Tereza. Ea arătă drumul pe care-l face în fiecare zi Noemi însoţită de micul Dodi.

Doar ei doi se mai duc acolo. Cel de-al treilea, câinele stă în colibă, bolnav de moarte. Glonţul a pătruns într-un organ vital şi-acum biata Almira trebuie să piară din această cauză.

E seară. Noemi aprinde opaiţul, scoate roata de tors şi începe să toarcă. Micul Dodi se aşează lângă ea şi, apropiind un pai de marginea roţii, se joacă de parcă roata ar fi un titirez. Almira stă întinsă într-un colţ şi geme ca un om.

— Mamă – spune pe neaşteptate copilul – apleacă-ţi capul că vreau să-ţi şoptesc ceva să n-audă Almira.

— Dodi mic, ea nu înţelege graiul nostru.

— O, sunt sigur că înţelege, înţelege tot! Spune-mi doar atât: Almira o să moară?

— Da, sigur că da, micuţul meu drag.

— Bine, dar după ce o să moară Almira, cine o să ne mai păzească?

— Dumnezeu.

— E puternic Dumnezeu?

— Mai puternic decât toţi.

— Mai tare şi decât tata?

— E cel care-i dă puteri şi tatii.

— Şi omului ăla rău, cu ochiul legat? De ce i-a dat Dumnezeu putere şi lui? Mi-e frică de omul ăla. Dacă vine iară? Omu! Ăla vrea să mă ia cu el.

— Nu-ţi fie frică! Nu-l las eu să te ia.

— Şi dacă ne omoară pe-amândoi?

— Atunci amândoi o să ajungem în rai.

— Şi Almira?

— Ea nu.

— Păi de ce?

— Fiindcă Almira e animal.

— Dar ciocârlia mea cea mititică?

— Nici ea.

— O, nu mai spune aşa? Doar ea ştie să zboare spre cer mai bine decât noi.

— Da, dar raiul e sus, mult mai sus decât poate ea să zboare.

— Păi cum, acolo nu sunt nici animale, nici păsărele? Atunci rămân mai bine aicea jos, cu tăticul meu şi cu ciocârliile mele.

— Rămâi, inimioara mea, rămâi.

— Aşa-i că, dacă tata ar fi aici, l-ar bate pe omul ăla rău?

— Omul ăla rău ar fugi când l-ar vedea.

— Dar când vine tata?

— În iarna asta.

— De unde ştii?

— Aşa a spus el.

— Şi tata spune totdeauna adevărul? Tata nu minte niciodată?

— Nu, copilul meu, tot ce spune el este adevărat.

— Păi iarna a venit de mult.

— Şi el o să vină curând.

— Oh! Măcar de n-ar muri Almira până atunci!

Copilul se ridică de pe laviţa aceea mică şi se îndreptă spre câinele care gemea:

— Almira dragă, să nu mori, să nu ne laşi singuri aici. În rai n-o să poţi veni cu noi; nu poţi să fii cu noi decât aici. Rămâi aici. La vară o să-ţi fac o casă frumoasă din lemn de nuc, aşa cum ne-a făcut nouă tăticu. Din toate bunătăţile pe care o să Ie primesc, o să-ţi dau şi ţie jumătate. Pune capul aici în poala mea şi uită-te frumos la mine. Nu-ţi fie frică: n-o să mai las să intre omul ăla rău care te-a împuşcat. Dacă-l aud că vine, leg clanţa uşii cu o sfoară, îi tai mâna cu toporişca mea cea mică. O să te apăr cu, Almira!

Inteligentul animal îşi ridică ochii săi frumoşi spre copil şi, cu coada, lovi încet pământul. Apoi oftă adânc ca şi când ar fi înţeles totul.

Noemi lasă torsul şi, prinzându-şi capul în palme, privi în lumina opaiţului. Când plecase omul acela înfricoşător îi strigase furios din dreptul geamului:

— O să vin iarăşi pe-aici şi o să-ţi spun eu cine-i omul pe care-l iubeşti!

Însuşi faptul că avea de gând să revină era o ameninţare destul de serioasă; dar ce însemnau oare cuvintele lui: „O să-ţi spun eu cine-i omul pe care-l iubeşti”? Bine, dar cine ar putea să fie Mjhâly? Cine altcineva decât ceea ce pare? Ce-ar putea să spună despre dânsul fantoma aceea înfricoşătoare care venise tocmai de la celălalt capăt al pământului? Ah! Ce bine ar fi fost dacă Mihâly ar fi ascultat cuvintele Noemiei: „Aş fi mai liniştită dacă între noi şi el ar fi doar trei picioare de pământ!”

Noemi nu e fricoasă. Crescută în sălbăticia insulei, ea s-a obişnuit să se încreadă în puterile sale. N-a dus o viaţă lihnită care să-i fi slăbit nervii. Lui Holofern1 şi lui Sisernci nu le-ar fi stricat să ştie cât de primejdios e fierul în mâna unei femei!

Lupoaica ştie să-şi apere vizuina din desiş împotriva câinelui. Pentru asta foloseşte şi gheare, şi colţii.

După întâlnirea aceea înspăimântătoare, Noemi poartă mereu sub broboadă un cuţit de care se servea Mihâly, iar cuţitul e bine ascuţit, în timpul nopţii şi-a făcut obiceiul să baricadeze intrarea cu un drug gros pus de-a curmezişul uşii, iar drugul e legat cu o funie de stâlpul acesteia.

Cum o vrea soarta! Dacă cel aşteptat va sosi primul, atunci ea va fi o femeie fericită, cu sufletul neîntinat; dacă celălalt va sosi mai întâi, va fi o ucigaşă, un suflet hărăzit iadului!

— Almira, de ce gemi atât de tare?

Bietul animal în agonie îşi ridică cu greu capul din poala copilului şi, întinzându-şi gâtul, începe să adulmece; schelălăie neliniştit, scâncind şi scurmând pământul cu ghearele, dar singurele sunete ce le mai poate scoate sunt doar nişte horcăituri înăbuşite; prevestesc oare bucurie sau nenorocire?

Animalul simte apropierea cuiva.

Cine vine?

Omul bun sau cel rău? Omul care le aduce viaţa sau ucigaşul?

În tăcerea nopţii, paşii celui care calcă pe iarba brumăriţa se aud tot mai desluşit.

Cine vine?

Almira horcăie chinuitor; dă să se ridice în picioare dar cade din nou; vrea să latre, dar nu izbuteşte. Noemi sare de pe laviţă, duce mâna dreaptă sub broboadă şi strânge zdravăn minerul cuţitului.

Cine vine?

Toţi trei ascultă în tăcere: Noemi, Dodi şi câinele.

Paşii se apropie cu repeziciune. Şi toţi trei îl recunosc după zgomotul paşilor.

— Tata! Strigă Dodi, râzând.

Noemi taie cu cuţitul frânghia care ţine uşa, iar Almira, sprijinindu-se de două picioare, îşi înalţă capul şi încă o dată mai răsună lătratul ei de bun sosit, în clipa următoare, toţi trei se îmbrăţişează: Mihâly, Noemi şi Dodi.

Almira se târăşte până la picioarele stăpânului său drag, îşi mai ridică o dată capul spre dânsul, îi linge mâna, apoi se prăbuşeşte şi moare.

— Să nu ne mai părăseşti niciodată! Şopteşte rugător Noemi.

— Să nu ne mai laşi singuri niciodată! Îl imploră micuţul Dodi.

Mihâly îi strânge pe amândoi la pieptul său şi lacrimile lui cad pe feţele lor dragi:

— Niciodată, niciodată, niciodată.