Doamna Zofi

Frumoasa văduvă purta cu sfinţenie doliul. Nu făcea nici o vizită şi nu primea pe nimeni. Pe stradă puteai s-o vezi îmbrăcată numai în negru şi un văl des îi acoperea faţa.

Opinia publică din Komârom socotise de când şi până când trebuia să dureze doliul, în ce zi a murit domnul Timar de pe urma nenorocirii care l-a lovit? S-a împlinit un an. Ziua morţii fusese în plină iarnă. A sosit apoi carnavalul. Şi totuşi iată că Timea nu leapădă doliul şi nu ia parte la baluri. Opinia publică fixă atunci alt termen. Fără-ndoială că dânsa socoteşte că anul de doliu începe din ziua înmormântării domnului Timar deoarece de-atunci a început cu adevărat văduvia ei.

Trecu însă şi ziua aceea, ba sosi şi primăvara, dar Timea tot au lepăda veşmintele de doliu şi nu primea pe nimeni.

Cetăţenii Komâromului începură să se neliniştească: păi până când o să ţină asta? Erau necăjiţi de-a binelea mai ales pentru că Timea nu primea bărbaţi în vizită.

E dimineaţă. Doamna Zofi se plimbă în sus şi în jos cu un cos sub braţ, printre cei veniţi la târgul săptămânal, tocmindu-se cu precupeţele pentru nişte pui. Mai bine-zis se preface că se tocmeşte pentru că nici gând n-are să cumpere ceva; umblând din precupeaţă în precupeaţă, face în aşa fel încât să se poală strecura neobservată în parcul „Anglia”. Apoi, din „Anglia”, ocrotită de gardul viu, face un mare ocol privind mereu în stânga şi-n dreapta de teamă să n-o vadă cineva; în cele din urmă se strecoară printr-o ieşire şi se furişează pe poarta unei case mici şi singuratice pe uşa căreia e desenat un vultur cu două capete.

În căsuţa aceasta locuieşte şi-acum domnul Kacsuka.

E vechea lui locuinţă în care hălăduieşte încă de pe vremea când era locotenent şi pe care n-a părăsit-o nici în ziua de azi, când a ajuns maior; n-are nevoie de o casă mai mare. Poarta, uşa camerei mici şi chiar ferestrele sunt veşnic deschise. Mde, ofiţerii nu se tem de hoţi din două binecuvântate motive.

Doamna Zofi îl găseşte pe domnul Kacsuka singur, studiind nişte proiecte de fortificaţii.

— Bună dimineaţa, domnule maior. Şi vă cer iertare că am fost atât de obraznică şi-am îndrăznit să intru. Am trecut însă din întâmplare pe aici şi am văzut că uşa şi ferestrele sunt deschise: „Aoleo, mi-am zis, te pomeneşti că intră vreun hoţ; să-i spun ordonanţei să încuie uşa”, dar uite c-am dat peste domnul maior. Mulţam pentru amabilitate; o să stau puţin. Că şi-aşa au trecut o mie de ani de când n-am mai vorbit cu dumneavoastră. Ah, domnul maior e prea bun! Să mă aşez chiar aici, lângă dumneavoastră? O clipă, să pun coşul jos. N-am nimic în el decât nişte ouă; eu fac toate cumpărăturile, că altfel, dacă laşi pe seama slugilor, îţi trag de Ia coşniţă. Şi-apoi slujnicele din ziua de azi ţin nasul pe sus! Niciuna nu mai vrea să care coşul după stăpâna ei. Nu le stă bine, cică. De-aia eu duc coşul şi tot eu fac şi cumpărăturile. Nu mi-e ruşine nici un pic. Cine mă cunoaşte ştie cine sunt! Aşa-i că nici dumneavoastră, domnule maior, nu mă condamnaţi pentru asemenea lucru? Păi cum să mă condamnaţi când ne cunoaştem de atâta vreme! Vă mai aduceţi aminte de ziua aia când aţi stat în bucătărie pe butoiaşul cu apă şi aţi mâncat porumb fiert din caschetă? Când tocmai povesteam fetei ăleia prostuţe cum o să fie la botez? Ehei, dar nu despre botez vorbeam noi atunci când domnul maior – pe-atunci doar domnul locotenent – a picat aşa din senin, ci despre cu totul altceva. Hei, dacă aţi şti ce spuneam! O, da de-atunci au trecut taman o mie şi o sută de ani şi multe s-au întâmplat pe lumea asta! Of, că îngrozitoare moarte a avut domnul Levetinczy! Biata Timea, de atunci n-are linişte nici ziua, nici noaptea. Cred că femeia asta o s-o ia pe urmele bărbatului ei; şi-i păcat de ea, că-i o făptură tare bună. Nu primeşte nici un bărbat în vizită. De o sută de ori pe zi se aşează în faţa portretului cel mare al domnului Levetinczy şi-l priveşte, şi iar îl priveşte; scoate apoi ultima lui scrisoare pe care dânsul a trimis-o o dată cu pestele ăla mare şi începe s-o citească. Uneori mi-o citeşte şi mie. Şi-apoi mă întreabă: „Mamă Zofi nu ţi se pare ciudat că scrisoarea asta e scrisă pe un ton atât de glumeţ? Scrie că a şi dansat!” Vai, ce tânără şi frumoasă e biata femeie şi cât se mai frământă, Doamne-Doamne! Mi-e atât de milă de dânsa şi atât de mult aş dori să se hotărască o dată să se mărite cu un bărbat bun şi cinstit. Vă rog să mă credeţi: şi eu am un pic de interes aici. Vedeţi, domnule maior, Athalie, fata mea, spune mereu că în clipa în care Timea s-ar mărita cu omul la care se gândeşte ea, atunci n-ar mai sta nici o clipă în casa aia ci s-ar mărita cu primul venit care ar cere-o de nevastă. Nu s-ar uita dacă e domn sau ţăran, tânăr sau bătrân, chipeş sau ciupit de vărsat! S-ar mărita de îndată. Of, şi nimeni nu doreşte mai mult decât mine lucrul ăsta! Nu la gândul că atunci aş pleca şi eu cu fată mea, ci pentru că aş rămâne cu Timea. Chiar dacă vreodată Athalie ar ajunge bogată iar Timea ar sărăci, eu tot cu Timea as rămâne. Asta fiindcă, vă rog să mă credeţi, nu mai pot îndura să stau lângă fiică-mea. Ce-i drept, nu-i frumos ca o mamă să se plângă de propria ei fiică, dar eu ştiu unde şi în faţa cui pot să vorbesc. E drept că-i sunt mamă, eu am adus-o pe lume. A fost un copil bun până în clipa când am scăpat-o din mână, când tală-său a început s-o răsfeţe şi când lumea i-a sucit capul. Acum însă, lângă ea mi-e viaţa amară de parcă ar fi iad, nu alta. Şi cum în afară de mine nu mai are pe nimeni pe lume ca să-şi verse necazul, mă chinuie cât e ziulica de mare. Oriunde mă prinde, mă ciupeşte, mă loveşte cu piciorul, aşa că din cauza ei abia îndrăznesc să ies din bucătărie. Oricât de frumos i-aş vorbi, se face că nu m-aude. La masă se uită în gura mea încât, văzând-o că se holbează aşa, scap fără să vreau mâncarea din furculiţă. Toată ziulica trebuie să-i cos rochiile pe care le rupe dinadins ca să pară trenţăroasă. Iar noaptea nici nu mă lasă să aţipesc. Pune luminarea aşa ca lumina să-mi bată drept în ochi şi citeşte până în zori. Şi măcar dacă ar tăia de la început foile cărţii! Da ţi-ai găsit: taie foaie cu foaie, încât, dacă aţipesc de o sută de ori, de o sută de ori mă trezesc din pricina fâşâitului hârtiei. Iar când o rog frumos, scoate limba la mine. De răul ei, într-o seară mi-am astupat urechile cu bumbac să pot dormi: s-a apucat şi, în loc să-şi puie hreanul răzuit la gât – îşi pregătise o compresă pentru durere de cap – mi l-a legat de talpa piciorului, şi până să mă trezesc, toată talpa mi se băşicase. Dar i-a mai trăsnit şi altceva prin cap. În timpul nopţii îmi vâra câlţi când într-un pantof, când în celălalt, aşa că până se însera şchiopătam de tot, ba era cât pe ce să-mi cadă şi unghia. Nu mi-am dat seama de ce şchiopătez când de un picior, când de celălalt, până în clipa când am aflat pricina. Ea a făcut haz. Apoi ştie prea bine că mi-e frică de stafii; ei bine, seara îmbracă mătăuzul de praf şi coada măturii astfel încât să pară nişte năluci şi le agaţă în dosul uşii, că-i gata-gata să mă ia dracu când dau să intru, în faţa slugilor se poartă cu mine în asemenea hal că nu-i de mirare că ăia nu mă mai respectă deloc. Totdeauna ţine partea bucătăresei împotriva mea. Oof, câte trebuie să mai îndur! Dar şi mai tare mă amărăşte în zilele de sărbătoare, când scot cartea de rugăciuni; atunci ea se aşează la masă în faţa mea, se sprijină în coate şi, în timp ce mă rog începe: „Dracii, focul iadului, gheena, ciuma, dalacul, racul1, incendii, omorurile, otrava, prăpădul, ruşinea, primejdia, blestemul, stafiile, toate să se abată asupra acestei case, Amin!” Asta-i rugăciunea Athaliei pentru binefăcătorii ei. Hei, dar când e de faţă Timea, devine blânda ca o mieluşică, e linguşitoare, iar când îi spune ceva, vorbeşte peltic, şi umil. Domnule, mă ia groaza să mai dorm cu Alhalie într-o odaie. Aş vrea să se împlinească ce spune şi să se mărite cu primul om care o cere-o de nevastă. Norocul ei încă n-a apus. Şi poate fi în persoana domnului Fabula Jânos, căruia anul trecut i-a murit soţia şi-i văduv. Ce-i drept, nu-i prea tânăr, dar e un bărbat cu stare şi, de curând, a devenit vicecurator; are o avere de patruzeci de mii de forinţi aşa că poate să întreţină onorabil o femeie; toţi copiii sunt mari şi niciunul nu mai-e acasă. Athalie ar trăi foarte bine cu el; are o casă atât de frumoasă pe strada Megyercsi! Şi-apoi opt luni pe an lipseşte de acasă. Sunt sigură că Athalia s-ar mărita cu el chiar şi numai din răzbunare dacă Timea s-ar mărita cu omul la care mă gândesc eu. Eu aş rămâne la Timea. Dar, bineînţeles, nimic nu poate să iasă din toate astea dacă „ea” nu vrea să iasă din casă, iar „el” nu intră în casă; unul stă trist acolo, iar celălalt stă mohorât aici. Ei, dar eu n-am venit, Doamne-fereşte, să trăncănesc, că asta nu-mi stă în caracter. Totuşi nu pot să plec fără să vă spun ce-am aflat zilele astea. Ştiţi, în fiecare dimineaţă fac patul Timeii. Nu îngădui altcuiva, n-aş putea să las ca vreo servitoare să atingă pernele alea frumoase cu dantelă. Dar, într-o dimineaţă, când dau să ridic perna cea mai de dedesubt, ce credeţi că văd sub ea? Un mâner de sabie cu lama ruptă. De bună-seamă că Timea uitase să-I ia de acolo. Pun mâna în foc că în fiecare noapte doarme cu sabia aia ruptă sub pernă. Când i-am spus Athaliei ce-am aflat, m-a ciupit de braţ că şi-acum se vede vânătaia şi mi-a spus c-o să mă omoare dacă povestesc cuiva lucrul ăsta. Cum să spun? Eu nu zic nimic. Zic doar atât: eh. Oare ştie fostul proprietar al acelei săbii ce-ar trebui să facă acum?

Doamna Zofi rostise tot discursul acesta fără să răsufle măcar Şi fără a îngădui să fie întreruptă de maior.

Domnul Kacsuka ascultă toate acestea şi-apoi îi răspunse:

— Mamă Zofi, fostul proprietar al acelei săbii ştie ce are de făcut! Dacă doamna Levetinczy ar fi divorţat şi ar fi rămas săracă, fără pic de avere pe lumea asta, proprietarul acelei săbii s-ar fi grăbit să-i ceară mâna. Acum însă doamna Levetinczy e o văduvă bogată care la moartea soţului ei a moştenit câteva milioane, iar fostul proprietar al acelei săbii e sărac şi deci nu poate să ceară mâna unei doamne atât de bogate.

— Ei, ei, ce mult s-a schimbat caracterul acestui domn! Suspină doamna Zofi. Când a fost logodit cu Athalie nu voia să se cunune până când nu i se punea pe masă suta de mii de forinţi.

— Hm! Oare nu chiar mama Athaliei spunea adineauri că dacă Timea ar sărăci, iar Athalie ar ajunge bogată, ar rămâne tot cu Timea? Şi a spus acest lucru cu toate că-i mama Athaliei!

— Ce-i drept, e drept. Sunt mama ei şi totuşi aşa am spus. Are dreptate domnul maior. Dacă însă fostul-proprietar al săbiei nu ştie ce trebuie să facă, o să ştie actualul ei proprietar.

Şi, zicând acestea, doamna Zofi îşi ceru iertare de o mie de ori că-l plictisise atâta vreme şi încă de o mie de ori că nu mai putea sta, deoarece trebuia să mai cumpere o mulţime de lucruri din piaţă.

Îşi luă aşadar coşul, se furişă pe poarta pe care era pictat vulturul cu două capete, dar nu mai cumpără nimic ci porni glonţ către casă.