Căminul primitor

Barca fusese luată de valuri; luntrişoara cu care veniseră aici locuitorii insulei putrezise de mult şi alta nouă nu-şi cumpăraseră; deci cel care venise nu mai putea pleca de pe insulă până când soseau primii cumpărători de fructe; or, până atunci puteau trece săptămâni, ba chiar ani de zile.

Săptămâni fericite şi luni fericite. Zile de bucurie deplină!

„Insula nimănui” devenise pentru Timar căminul său. Aici găsise muncă şi linişte.

După retragerea apelor, avu mult de furcă cu asanarea mlaştinilor rămase pe insulă. Din zori până-n noapte săpa şanţuri; palmele i se bătătoriseră ca oricărui zilier; dar când, în faptul serii, se întorcea la coliba cea mică ţinându-şi sapa şi hârleţul pe umăr, vedea încă de departe că-l aşteptau şi simţea că era primit cu dragoste.

La început voiseră să-l ajute şi femeile la munca aceasta obositoare, dar Mihâly le refuzase în mod delicat; pentru ele se potriveau mai bine treburile gospodăreşti; săpatul pământului e munca de bărbat.

Când în sfârşit isprăvi canalul prin care se scurgea apa mlaştinilor formate pe insulă, îşi privi atât de mândru opera, de parcă ar fi fost unica faptă din viaţa sa pe care o putea socoti vrednică şi cu care s-ar fi putut prezenta în faţa judecătorului său lăuntric. Ziua deschiderii canalului fu o adevărată sărbătoare pe insulă. Locuitorii ei nu ţineau nici sărbătoarea cuştilor1 şi nici duminicile; pentru ei era sărbătoare atunci când aveau câte o bucurie.

Şi-apoi oamenii aceştia de pe insulă erau tare puţin vorbăreţi. Ceea ce sfântul David a înşirat în o sută cincizeci de, psalmi, ei izbuteau să spună într-o singură rugăciune, iar mărturisirile de dragoste pe care poeţii le-au înşirat de-a lungul vremurilor, ei le exprimau cu o singură privire, învăţaseră să-şi citească gândurile doar din priviri, învăţaseră să-şi cunoască unul altuia toate năzuinţele, să cugete împreună.

Cu fiecare zi, Mihâly era tot mai uimit de Noemi. Era credincioasă, recunoscătoare, statornică, fără capricii sau pretenţii. Nu vădea nici teamă, nici îngrijorare pentru ziua de mâine. Era fericită şi răspândea fericire în juru-i. Şi nu-l întreba niciodată: „Ce va fi cu mine după ce vei pleca? O să mă laşi oare aici, sau o să mă iei cu tine? Oare-mi va aduce fericire dragostea noastră? Preotul cărei religii e cel care îţi dă binecuvântarea? Vei putea oare să fii al meu? Nu cumva altă femeie are drepturi asupră-ţi? Ce eşti tu acolo, în lumea pe care o colinzi? Ce fel de lume este aceea în care îţi duci veacul?” Nici din trăsăturile feţei, nici din privirile ochilor ei, Timar nu izbutea să desluşească măcar o umbră de îndoială; stăruia doar acea unică şi veşnică întrebare: „Mă iubeşti?”

Uneori Tereza îi mai aducea aminte lui Timar de lucrurile care, de bună seamă, îl aşteptau acolo, în lumea din care venise; dar Mihâly o liniştea în privinţa aceasta; domnul Fabula Jânos va şti să ducă totul la bun sfârşit. Când stăpâna insulei privea spre Noemi care, cu ochii ei blânzi, albaştri, căuta faţa lui Timar – aşa cum floarea-soarelui caută soarele – atunci ofta adânc: „Cât de mult îl iubeşte!”

Timar simţea nevoia să sape şanţuri, să bată stâlpi în pământ, să împletească învelitori de nuiele: istovitoarea muncă trupească se lupta cu zbuciumul şi mai istovitor din sufletul său.

Ce se întâmpla în acest timp dincolo, în lume?

Treizeci de corăbii pluteau pe Dunăre, o goeletă – pe mare, întreaga sa avere de milioane şi milioane aflată în mâna unei femei. Şi dacă între timp femeia aceasta, pradă poate unui capriciu, îi împrăştie în vânt toată averea, ruinându-şi astfel bărbatul şi casa, va putea el oare să se plângă cuiva?! Nu era firesc să se întâmple aşa?

Era fericit aici, acasă, dar dorea totodată să ştie ce se întâmpla dincolo – tot acasă! Sufletul său trăia în două locuri deodată, era rupt în două; acolo îl chema averea, onoarea, poziţia sa în lume, aici îl chema dragostea.

Fără doar şi poate, ar fi izbutit să plece de-aici. Dunărea nu-i cât marea şi Timar fusese un bun înotător, aşa că oricând ar fi putut traversa pe celălalt mal şi Noemi sau Tereza nu l-ar fi oprit, cei de-aici ştiau că acolo, în lume, îl aşteptau treburimulte; dar când o vedea pe Noemi, uita de toate, de tot ce era pe lume; în acele clipe iubea, era fericit, cufundat într-o beţie ameţitoare. „O, nu mă iubi atât de mult!” şoptea fata.

Şi astfel zilele treceau pe nesimţite.

Sosi şi vremea când se coc fructele; ramurile pomilor de pe insulă începură să se plece până la pământ îngreuiate de povara lor dulce. Ce desfătare nespusă să stai să priveşti. Zi de zi fructele cresc tot mai mult. Perele şi merele încep să prindă culorile specifice soiurilor; verdele devine arămiu sau se smălţează cu vinişoare galbene şi roşii; peste fondul arămiu, în părţile bătute de soare, se aşterne apoi un roşii de purpură; în timp ce auriul se amestecă cu pete mici de carmin, rubiniul se împodobeşte cu punctişoare verzi; şi fiecare fruct zâmbeşte omului ca faţa surâzătoare a unui copil.

Timar ajută femeilor la culesul fructelor. Coşuri mari se umpleau cu aceste comori fără seamăn. Punându-le în coş numără bucată cu bucată; câte sute, câte mii de bucăţi? Ce comoară! Aur adevărat!

Dar într-o după-amiază în timp ce ajuta Noemiei să care un coş plin spre magazie, zări oameni străini în faţa colibei. Sosiseră cumpărătorii. După luni de zile erau primii oameni care aduceau veşti din lumea de afară.

Tocmai se târguiau cu Tereza în privinţa fructelor. Negoţul se făcea prin schimbul în natură, aşa cum se obişnuia pe insulă. Ca de obicei, Tereza voia să capete grâu; dar precupeţii ofereau mult mai puţin decât în anii trecuţi. Se plângeau că grâul se scumpise din cale-afară. Negustorii din Komărom se-nghesuiau să-l cumpere, aşa că preţul se ridicase; şi ultimul bob era trimis la moară, iar făina o expediau în porturile de pe ţărmul mării.

Tereza nu voi să creadă ce spuneau cumpărătorii, zicând că-i târguială de precupeţ şi nimic mai mult.

Dar Timar, auzindu-i, devenea tot mai atent. Ideea pornise de la el. Oare ce ieşise din planul lui în lunile care trecuseră?

Începu să nu mai aibă linişte; se gândea ba la afaceri, ba la moşie şi gândurile acestea îl chinuiau fără încetare. Veştile aflate fuseseră pentru el ca sunetul de goarnă pentru un veteran lăsat la vatră, care-i gata să se întoarcă pe câmpul de luptă, chiar dacă s-ar smulge din braţele iubitei.

Tereza şi Noemi găsiră cât se poate de fireşti pregătirile lui Mihâly de a părăsi insula. Slujba era slujbă, trebuia să plece. Şi-apoi, se va reîntoarce în primăvara următoare. Noemi avu o singură rugăminte: hainele pe care ea însăşi i le cususe şi pe care Mihâly le purtase pe insulă să nu fie aruncate după ce va ajunge dincolo.

— Le voi păstra ca pe o amintire scumpă.

— Şi. Să-ţi aduci aminte câteodată şi de sărmana Noemi. La rugămintea aceasta, nu-i mai putu răspunde prin cuvinte. Timar mitui precupeţii, rugându-i să mai zăbovească pe insulă încă o zi.

În această ultimă zi nu mai lucră nimic, ci porni să colinde insula braţ la braţ cu Noemi, să vadă fiecare locşor ce fusese martorul fericirii lor de neuitat; luă ca amintire o frunză căzută ici, o petală de colo; pe fiecare erau scrise frânturi dintr-o poveste pe care numai cei doi îndrăgostiţi puteau s-o desluşească.

— O să mă mai iubeşti dacă n-o să mă mai vezi atâta vreme?

Cât de repede trecu şi această zi! Luntraşii cerură să pornească de îndată ce se însera, deoarece pe răcoare puteau vâsli mai bine. Mihâly trebui aşadar să-şi ia rămas bun. Noemi dădu dovadă de multă stăpânire de sine: nu plânse. Doar ştia că Mihâly se va reîntoarce. Se gândea mai mult la merindele pe care urma să i le pregătească pentru drum şi cum să vâre totul în geanta de vânătoare.

— O să se înnopteze până ajungi dincolo pe mal – spuse ea, cu o gingăşie îngrijorătoare, N-ai armă?

— N-am. Da nu mă pândeşte nici o primejdie.

— Nu poţi să ştii. O, dar iată aici, în tolba ta, un pistol – exclamă Noemi şi, curioasă, scoase arma afară.

Deodată păli. Recunoscuse pistolul lui Todor care, de câte ori trecuse prin insulă, fie că i-l arătase să se laude, fie că îl îndreptase spre Almira ameninţând c-o trimite pe lumea cealaltă.

— Asta-i arma lui!

Timar se sperie văzând expresia întipărită pe chipul Noemiei.

— Când ai plecat de aici – urmă fata, aprinzându-se de mânie – Todor te-a pândit pe malul celălalt şi a tras asupra ta cu acest pistol.

— Cum de-ţi dă prin gând una ca asta?

— Atunci am auzit două împuşcături şi-apoi alte două trase de tine. E aşa cum zic eu; pistolul ăsta l-ai luat de Ia el.

Timar se miră. Cei care se iubesc ştiu şi ceea ce nu văd? Nu putu să tăgăduiască.

— L-ai omorât? Întrebă fata.

— Nu.

— Alunci unde a dispărut?

— Nu trebuie să te mai temi de el. E plecat în Brazilia, între el şi noi se află întregul glob pământesc.

— As fi de o mie de ori mai bucuroasă dacă între noi ar fi trei picioare de pământ – strigă Noemi sălbatic, apucându-i mâna.

Mihâly privi uimit faţa Noemiei.

— Tu? Tu să ai un asemenea gând ucigaş?! Tu care nu poţi să omori un pui de găină, care nu poţi strivi un păianjen, care nu poţi să străpungi cu un ghimpe aripile unui fluture?

— Dar pe cel care ar vrea să mi te smulgă, l-aş putea ucide – fie el om, diavol sau înger.

Spunând aceasta, îl cuprinse cu amândouă braţele strânse şi-l strânse cu o dragoste sălbatică, în prima clipă Timar se înfiora, apoi simţi un şuvoi cald năvălindu-i în inimă.