Giuvaieruri de familie

Ajuns pe celălalt mal, Mihâly căută iarăşi coliba pescărească.

Avea în minte două imagini: una era imaginea aceea care tocmai dispăruse din faţa ochilor săi mistuindu-se în ceaţa înserării – stânca din mijlocul Dunării înconjurată de verdeaţă, iar în vârful ei, silueta zveltă care fluturase năframa urându-i „drum bun” până ce-l pierduse din ochi; cealaltă era imaginea pe care mintea lui o plăsmuia în felurile chipuri gândindu-se la ceea ce îl aştepta acolo, la Komărom. Ei, dar această ultimă imagine va avea destulă vreme s-o vadă cu ochii minţii, în timpul călătoriei de la Al-Duna până acasă!

De îndată ce-l zări, bătrânul pescar începu să se tânguie (pescarii nu înjură niciodată):

— Priviţi, vă rog, domnule! În timpul inundaţiei un hoţ v-a furat barca; ba spărgând uşa colibei a luat şi vâslele. O! Ce mişei pot să fie pe lumea asta!

Timar simţi o plăcere dureroasă auzind că în sfârşit cineva îi spune drept în faţă că e hoţ. De fapt, ăsta-i adevărul. Şi măcar dacă ar fi furat numai o barcă!

— Nu trebuie să-l blestemăm pe cel care a luat-o! Răspunse Timar, în primejdia aia de moarte cine ştie ce mare nevoie o fi avut de barca mea! Nu-i nimic, facem rost de alta. Şi-acum, prietene, să ne urcăm în luntrea dumitale şi să ne dăm silinţă să ajungem în noaptea asta în port.

Oferindu-i-se o sumă frumuşică pescarul primi să-l ducă. Începură să mijească zorile când ajunseră în port – acolo unde de obicei se încărcau corăbiile. Era încă devreme şi Timar nu voia să dea de ştire nimănui de unde şi pe ce drum venise. În birt dădu peste nişte căruţaşi, aşa că angaja pe unul dintre ei să-l ducă la Levetinc.

La Levetinc se afla un conac cu etaj; într-una din aripile conacului locuia bătrânul administrator al moşiei cu nevastă-sa. Cealaltă aripă a clădirii care fusese amenajată pentru Timar avea o scară ce ducea spre fostul teren de vânătoare; pe această scară se putea urca de-a dreptul în camera în care Timar îşi instalase biroul.

Mihâly trebuia să-şi concentreze atenţia asupra fiecărui amănunt pentru a putea duce în mod consecvent şi până la capăt minciuna cea lungă.

Stătuse cinci luni departe de casă; făcuse deci un drum lung. Dar n-avea nici un fel de bagaj, în geanta-i de vânătoare nu se găsea nimic altceva decât un costum, de pânză cu dungi pe care i-l cususe Noemi – asta pentru că hainele cu care sosise pe insulă erau groase, de iarnă, şi-apoi se şi rupseseră, se tociseră; cizmele aveau petice. Mda, era greu să-şi justifice înfăţişarea de acum.

Dacă însă străbătea terenul de vânăloare şi urca pe scara exterioară, ajungea direct în biroul său – a cărui cheie o avea încă la el. Ajuns acolo putea să se schimbe îndată, îşi lua geamantanul şi, ca şi când abia atunci ar fi sosit dintr-un lung voiaj, putea chema administratorul.

Planul îi reuşi de minune; nimeni nu-l văzu urcând scările ce duceau la uşa biroului său. Dar, când vru să vâre cheia în broască tresări surprins, dându-şi seama că pe dinăuntru mai era o cheie.

Aşadar, acolo în odaie se afla cineva!

Bine, dar în aceasta cameră se găseau scriptele sale; aici n-avea voie să intre nimeni. Cine-i cel care îndrăznise?

Deschise brusc uşa şi pătrunse în cameră.

Şi deodată simţi că i se taie răsuflarea.

La biroul său stătea o persoană pe care nici în ruptul capului nu se aştepta s-o vadă acolo.

Era Timea.

Un duh venit de pe cealaltă lume n-ar fi putut să-l înspăimânte mai tare decât această făptură blânda, cu faţa albă şi privirea calmă care, văzându-l că intră, se ridică de la birou lăsând pana de scris.

În faţa ei se afla registrul cel gros de bilanţ comercial în care tocmai făcuse înregistrări.

Şi deodată Mihâly fu cuprins de tot felul de simţăminte ce se băteau cap în cap: spaimă, pentru că la capătul tăinuitei sale călătorii dăduse mai întâi chiar peste soţia sa; bucurie, pentru că o găsise singură, şi mirare deoarece îşi dădea seama că Timea se ocupa de hârţoagele lui.

În clipa în care-l văzuse intrând, ea făcuse ochii mari de mirare, apoi se grăbi să-l întâmpine şi-i întinse mâna fără să spună nici un cuvânt.

Chipul ei alb rămăsese însă tot atât de enigmatic; Timar nu putea să citească nimic în trăsăturile feţei Timeii. Oare femeia asta ştie totul? Bănuieşte ceva? Nimic? Ce se ascunde dincolo de nepăsarea ei? E oare dispreţul mut, sau dragostea sacrificată, înmormântată? Ori poate încremenirea unui temperament limfatic?

Timar nu găsea nici un cuvânt potrivit să-i spună Timeii, iar dânsa se purtă ca şi cum nici n-ar fi băgat în seamă că hainele-i sunt ferfeniţă. (Femeile ştiu să vadă fără să privească.)

— Mă bucur că, în sfârşit, te-ai întors! Murmură abia auzit Tirmea. Te-am aşteptat în fiecare zi. Dincolo, în odaie, ai să găseşti haine curate; după aceea te rog să revii aici. Până atunci o să fiu şi eu gata.

Spunând acestea, îşi vârî pana de scris în gură, ţinând-o de-a curmezişul. Mihăly îi sărută mâna. Pana aceea de scris nu-l încuraja să-i sărute şi buzele.

Trecu apoi în cealaltă încăpere. Era odaia lui. Găsi acolo ligheanul cu apă proaspătă, rufărie curată, haine şi cizmele gata lustruite: ca acasă. Şi cum Timea nu putea şti ziua în care avea să sosească, putea să-şi închipuie că dânsa îl aştepta astfel în fiecare zi – şi asta cine ştie de când?

Dar cum de se află ea aici? Şi cu ce se ocupă?

Se grăbi să se schimbe. Hainele pe care le dezbrăcă le ascunse în fundul dulapului. Nu de alta, dar putea fi întrebat: „Cum de ţi-ai rupt haina în coate în halul ăsta? Dar ce-i cu vesmintele astea de pânză cu broderii colorate?!” Ehe, multe lucruri poate să descopere o femeie văzând astea! Femeile ştiu să citească ieroglifele cusăturilor. Iată de ce trebuia să ascundă hainele.

Avu mult de furcă săpunul până să-i cureţe mâinile. Dar oare nu-l va întreba cineva: „Da ce, Doamne iartă-mă, ai făcut-cu mâinile astea de s-au pârlit şi s-au bătătorit în halul ăsta?”.

Când fu gata, trecu iarăşi în birou. Timea îl aştepta în uşă. Îl luă de braţ spunând:

— Să mergem să mâncăm.

Pentru a ajunge, din birou în sufragerie, trebuia să treacă din nou prin odaia lui. În sufragerie îl aştepta încă o surpriză pe Mihăly. Masa rotundă era pregătită pentru trei persoane. Pe cine mai aşteptau oare?

Timea sună şi pe una din uşi intră imediat camerista, iar pe cealaltă – Athalie.

Aşadar pentru dânsa era cel de-al treilea tacâm!

Pe chipul Athaliei luci flacăra mâniei pe care n-o putea ascunde. Lui Timar nu-i scăpă expresia de pe chipul ei.

— Ah! Domnule Levetinczy, va să zică totuşi v-aţi întors în sfârşit acasă! Aţi avut într-adevăr o idee tare drăgălaşă! Să spuneţi soţiei dumneavoastră „Uite, draga mea cheile şi scriptele mele, rogu-te vezi de afaceri în locul meu”, şi-apoi să dispăreţi şi cinci luni de zile să nu-i daţi nici măcar de ştire pe unde umblaţi!

— Te rog, Athalie, o domoli Timea.

— Dar înţelege, eu nu mă cert cu domnul Levetinczy pentru că a fost pe unde a fost atâta timp! Aşa ceva e foarte drăguţ din partea unui soţ. Şi alţii fac aşa: unul pleacă la Karlsbad, celălalt la Ems, să nu-şi strice unul altuia petrecerea! Noi însă mulţumim de aşa petrecere! Să stai din primăvară şi până-n toamnă aici la Levetinc, unde în afară de ţărani şi ţânţari nu există alte animale vii, să te cerţi de dimineaţă până seara cu morarii, cu corăbierii, să te încui în birou şi să înnegreşti registrele cu tot felul de cifre, să trimiţi zi şi noapte scrisori în toate colţurile lumii, să buchiseşti până târziu în miez de noapte gramatica engleză şi spaniolă pentru a te putea înţelege cu agenţii englezi şi spanioli, ei bine domnul meu, asta nu-i distracţie pentru nişte femei tinere!

— Athalie! O întrerupse cu severitate Timea.

Mihâly stătea tăcut pe scaunul în dreptul căruia se aflau tacâmul şi paharul lui obişnuit. Aici fusese aşteptat zi de zi! Aici s-a pus masa pentru el în fiecare zi!

Abia aşteptă să se sfârşească micul dejun. Athalie nu mai scoase nici o vorbă; dar ori de câte ori Timar îşi arunca privirea spre ea, putea citi în ochii ei cea mai sinceră indignare, care pentru el era totuşi un semn de bun augur.

După ce sfârşiră micul dejun, Timea îl rugă din nou să treacă împreună dincolo în birou. Mihâly se gândea tot timpul ce istorie să scornească în cazul că va fi întrebat pe unde călătorise. Una asemănătoare cu aceea pe care Krisztyân Todor obişnuia s-o debiteze, nu-i aşa?

Dar Timea nu-i adresă nici un cuvânt în legătură cu călătoria sa. Trase două scaune lângă birou şi, aşezându-se alături de soţul ei, puse mâna pe registrul de afaceri care era deschis.

— Iată aici, domnule, situaţia afacerilor dumneavoastră începând din clipa când mi-aţi încredinţat conducerea lor.

— Şi. Toate astea le-ai făcut dumneata?

— Eu asta am înţeles că voiaţi din partea mea. Din scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, am înţeles că aţi pus bazele unei noi şi uriaşe întreprinderi: comerţul peste hotare cu făină ungurească. Am înţeles de îndată că nu numai averea, ci şi creditul comercial şi onoarea dumitale este în joc, ba mai mult, că de succesul acestei întreprinderi depinde şi ridicarea unei însemnate ramuri industriale. Nu mă pricepeam la afaceri; dar m-am gândit că un control la faţa locului face mai mult decât orice ştiinţă. Şi lucrul acesta nu-l puteam încredinţa altcuiva. Aşadar, îndată după primirea scrisorii, am venit la Levetinc. Şi, aşa cum aţi hotărât, am luat în mână toate firele afacerilor. Am studiat cărţile de comerţ şi m-am deprins cu socotelile.

Toate acestea, cred eu, le veţi găsi în ordine. Situaţia din registre şi aceea a casei se potrivesc întocmai.

Mihâly privea mirat din cale-afară la această femeie care ştiuse, cu o deosebită meticulozitate, să trimită la locul potrivit milioanele care-i trecuseră prin mână, să le preia din nou şi să le predea iarăşi, să salveze cu rapiditate banii care fuseseră în primejdie de a fi pierduţi; ba ştiuse să facă şi mai mult decât atât!

— Anul acesta a fost un an norocos – continuă Timea – şi uneori când mi-a lipsit priceperea m-a ajutat norocul. Beneficiul net în perioada aceasta de cinci luni a fost aproape cinci sute de mii de forinţi. Acest beneficiu nu l-am depozitat încă; conform împuternicirii date de dumneata, l-am întrebuinţat pentru investiţii.

Oare ce investiţii pot trece prin mintea unei femei?

— Prima încercare de a trimite făina în Brazilia a dat roade foarte bune. Făina ungurească a cucerit de îndată pieţele sud-americane. Aşa scriu comisionarii dumitale din Rio de Janeiro, care recunosc în unanimitate dibăcia şi corectitudinea agentului dumitale Krisztyân Todor.

Timar îşi zicea: „Aşadar, orice boroboaţă fac, până la urmă totul iese cum nu se poate mai bine şi orice nebunie pe care o scornesc devine înţelepciune! Când se vor termina oare toate astea?”

— În urma veştilor pe care le-am primit, m-am gândit că şi dumneata ai fi făcut la fel. Trebuia să profităm de această ocazie favorabilă şi să punem stăpânire pe noua piaţă deschisă. Aşa că imediat am mai închiriat mori, am achiziţionat noi vase, le-am încărcat şi în clipa de faţă un nou transport de făină în valoare de o jumătate de milion de forinţi se află în drum spre America de Sud; asta vă va da posibilitatea să înăbuşiţi orice concurenţă.

Mihăly era uimit din cale-afară. Femeia de lângă el dăduse dovadă de mai multă cutezanţă decât un bărbat! Dacă altă femeie ar fi fost în locu-i, fără-ndoială că ar fi vârât banii o dată câştigaţi în casa de fier ca nu cumva să se evapore; dânsa, dimpotrivă, îndrăznise să continue afacerea începută de soţul ei înzecind capitalul!

— M-am gândit că şi dumneata ai fi procedat la fel, urmă Timda.

— Da, da – şopti Timar.

— Că n-am greşit, mi-o dovedeşte şi faptul că de îndată ce ne-am apucat cu mai multă nădejde de această afacere o droaie de concurenţi s-au îmbulzit să ne urmeze exemplul şi-acum care mai de care se grăbeşte să macine, să încarce vapoare şi dau iama după noi spre Brazilia. Dar nu vă fie teamă! O să-i învingem pe toţi pentru că niciunul nu înţelege adevăratul secret al fainei ungureşti.

— Cum adică?

— Dacă vreunul şi-ar fi întrebat nevasta, ei bine, poate că o femeie i-ar fi putut spune. Eu însămi am descoperit acest lucru.

Pe lista de preţuri a pieţei cerealiere americane, nicăieri nu se găseşte grâu ca al nostru, cu o greutate specifică atât de mare, ceea ce înseamnă că noi, aici, trebuie să măcinăm grâu greu pentru a câştiga la concurenţă cu grâul american. Cât mă priveşte, am dat în exploatare cea mai grea marfă. Dar concurenţii noştri de aici, toţi până la unul, o folosesc pe cea mai uşoară, de aceea ei vor pierde pe când noi vom câştiga bătălia!

Mihâly era din ce în ce mai uimit. Aşadar, în aceste cinci luni, în timp ce el privise cum se coc fructele oprite ale paradisului, făptura din faţa lui sacrificase zile şi nopţi înfruntând greutăţi neînchipuit de mari; se istovise depunând o muncă intelectuală plicticoasă şi obositoare. Adusese o nouă faimă, strălucire şi onoare numelui său, îi sporise averea, nepermiţându-şi nici o distracţie; îşi îngropase tinereţea şi frumuseţea în pustiul acestei regiuni mlăştinoase producătoare de cereale; suferise, ostenise, învăţase; îşi însuşise limbi noi, purtase corespondenţă, se tocmise, inspectase, făcuse chiar mai mult decât atât; îşi cufundase sufletul ei curat de femeie în tainele afacerilor în loc să-şi ofere doar bucuriile vieţii, iar acum nici măcar nu-şi întreba soţul reîntors acasă: „Dar tu, tu ce-ai făcut în acest răstimp?”

Mihâly sărută mâna Timeii cu pietatea cu care săruţi un mort drag care nu mai este al tău ci al pământului şi care nu mai simte sărutul.

Când, uneori, în zilele acelea ameţitoare de uitare de sine petrecute pe insulă se gândise la Timea, ei bine, şi-o închipuise distrându-se, călătorind sau odihnindu-se undeva la băi; doar avea destui bani şi putea să facă tot ce dorea cu ei; acum, după cele aflate, îşi dădea seama care-i fuseseră distracţiile: să ţină registrele, să stea în birou, să scrie scrisori şi să înveţe două limbi străine, fără profesor; şi toate acestea datorită interpretării pe care devotamentul ei îl dăduse epistolei trimise de el!

Timea îi aduse la cunoştinţă, rând pe rând, situaţia fiecărei ramuri a întinselor sale afaceri, începu să-i spună despre afacerile de bursă, despre agricultură, transporturi, industrie, scont, prezentând soţului ei o evidenţă precisă şi la zi a tuturor schimbărilor survenite. Colinda atât de sigur în labirintul neînchipuit de încâlcit al afacerilor de bursă, al rentelor, al acţiunilor siderurgice, al arendelor, subarendelor, al pământurilor date în parte, al drepturilor regale, al dijmei şi clăcii, al mărfii grele, al mărfii uşoare, al cheltuielilor de expediţie, al calo-ului, al manco-ului, al tarei, al capacităţii corăbiilor, al tonajului, al măsurilor străine şi al cursului monedelor străine, de parcă toată viaţa ei s-ar fi îngrijit numai de astfel de lucruri. Uneori fusese nevoită să se ocupe şi de procese, să încheie contracte complicate care cereau o analiză amănunţită. Toate se desfăşuraseră însă în cea mai desăvârşită ordine. Când Timar se gândi la toată această muncă, înţelese că şi el însuşi – dacă ar fi trebuit să facă toate acestea în timp de cinci luni – apoi ar fi trebuit să folosească fiecare ceas, din zori până-n noapte; dar pe această femeie tânără, oare cât o costase această trudă? Înainte de toate ea trebuise să înveţe! Asta însemna că Timea n-avusese nici măcar răgazul unei odihne!

— Bine, dar ai depus o muncă fantastică pentru a realiza toate astea cât am lipsit eu, Timea!

— E drept, la începui a mers cam şchiopătând. Mai târziu însă m-am obişnuit şi nu mi-a mai fost greu. Îmi place munca.

Ce trist reproş! O femeie tânără pentru care munca e singura mângâiere!

Mihâly luă mâna Timeii şi o trase spre el. Faţa lui era umbrită de o adâncă întristare. Inima îi era nespus de grea. O, dacă ar fi putut şti ce gândea soţia lui în clipa aceea! Timar nu izbutea să scape de bănuielile pe care le avea în legătură cu cheia uitată în broasca sertarului.

Dacă Timea descoperise taina, atunci toată purtarea ei faţă de dânsul nu era decât un înspăimântător rechizitoriu menit să arate diferenţa dintre acuzat şi acuzator.

— Şi, de-atunci, n-ai mai fost la Komârom? O întrebă el.

— O singură dată, când trebuia să caut în biroul dumitale contractul cu Scaramelli.

Timar simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Faţa ei însă nu trădă nimic.

— O să plecăm la Komârom – spuse el în sfârşit. Afacerea cu făina e în ordine; cât priveşte soarta mărfii trimise pe mare, o să primim vesti; cred însă că nu înainte de căderea iernii.

— Bine.

— Sau, poate ai vrea să facem o călătorie în Elveţia sau în Italia? Vremea e tocmai prielnică pentru o astfel de plimbare.

— Nu, Mihâly; am fost destulă vreme departe unul de celălalt. Să rămânem împreună.

Dar nici o strângere de mână nu venea să întărească acest: „Să rămânem împreună”. Mihăly n-avu curaj să spună Timeii nici un cuvânt. Să mai şi mintă! Şi totuşi, cât de mult trebuia să mintă! De dimineaţa până seara! Chiar şi tăcerea care-i învăluia acum când stăteau faţă în faţă era tot o minciună din partea lui.

Trecerea în revistă a scriptelor de afaceri dură până târziu, spre prânz.

La masă fuseseră invitaţi şi doi musafiri: administratorul şi preasfinţia sa domnul protopop.

Domnul protopop ceruse mai de mult permisiunea ca, la întoarcerea domnului Levetinczy, să i se dea imediat de veste pentru a avea onoarea să-i facă o vizită. Primind invitaţia, porni degrabă spre conac. Nu uitase să-şi agate pe piept ordinul primit.

De îndată ce intră în casă, dădu drumul unui înflăcărat discurs sărbătoresc, preamărindu-l pe Timar, binefăcătorul întregului ţinut, îl compară cu Noe, cel care a construit fantastica arcă, cu losif, cel care şi-a salvat poporul de foamete şi cu Moise, care a cerut şi a primit mana cerească; adăugă apoi că afacerea cu făina pe care Timar o iniţiase atât de măreţ era o acţiune grandioasă, cum nu se mai pomenise vreodată în Europa. Trăiască geniul născut din făină!

Timar fu nevoit să răspundă. Vorbi încurcat şi înşiră verzi şi uscate. Ceva dinăuntrul fiinţei sale îl înghiontea să râdă şi să-i spună răspicat protopopului care-l ridica în slăvi: „Ha-ha-ha, stimabile! Ideea asta nu mi-a venit ca să vă fac pe voi fericiţi, ci pentru a goni o puşlama netoată de lângă o fetiţă frumoasă; iar dacă din bazaconia asta a ieşit o tărăşenie înţeleaptă, apoi asta se datoreşte femeii care stă aici lângă mine. Aşa că hai să râdem cât ne ţin curelele!”

Mai târziu, la masă, se ivi şi buna dispoziţie. Vinul plăcea la fel de mult şi domnului protopop şi domnului administrator. Domnul protopop era călugăr, popă văduv; cu toate astea, îi plăcea frumosul şi nu era deloc zgârcit în complimentele pe care Ie făcea Timeii şi Athaliei, din care pricină deveni curând ţinta săgeţilor ironice ale glumeţului administrator.

Hazul şi glumele celor doi domni bătrâni şi bine dispuşi îl făcură pe Timar să râdă; dar ori de câte ori privirea îi rătăcea pe faţa glacială a Timeii, râsul i se stingea pe buze. Timea îşi lăsase buna dispoziţie zălog cine ştie pe unde.

Începea să se însereze când masa luă sfârşit; cei doi domni în vârstă, făcând tot felul de aluzii şugubeţe, îşi aminteau unul altuia că era timpul să se ducă la casele lor; nu de alta, dar soţul venise de curând dintr-o lungă călătorie, iar soţia era tânără, aşa că poate doreau să rămână cât mai repede singuri.

— Zău că n-ar strica s-o ia din loc! Îi şopti Athalie lui Timar; cum se înserează, pe Timea o apucă nişte dureri de cap atât de îngrozitoare încât uneori nu poate dormi toată noaptea. Ia priveşte-o ce palidă e!

— Timea, îi-e rău? Întrebă Timar, cu gingăşie.

— N-am nimic! Răspuns ea.

— Să n-o credeţi! Durerile astea de cap îngrozitoare o chinuiesc într-una de când am venit la Levetinc. Nervii. Din cauza muncii intelectuale prea încordate şi a aerului care nu-i prieşte. Acum câteva zile i-am găsit în păr câteva fire albe. Dar ea nu vrea să se plângă nimănui şi cred că n-ar scoate un suspin chiar dacă ar cădea la pat răpusă de boală.

Timar simţea chinuri mai cumplite decât cel întins pe o masă de tortură. Dar nu avea curajul, să-i spună soţiei sale: „Dacă suferi, lasă-mă să stau acolo, în camera ta, să fiu alături de tine. Să te pot îngriji!” Nu, nu! Îi era teamă ca nu cumva să rostească în somn un nume: „Noemi!”, nume pe care fără-ndoială că soţii lui l-ar fi auzit deoarece aproape toată noaptea nu dormea din pricina unor dureri tăgăduite.

Trebuia aşadar să doarmă cât mai departe de palul soţiei sale.

A doua zi porniră spre Komărom, spre casă.

Călătoriră cu poştalionul, în prima zi, Mihâly stătu faţă în faţă cu cele două doamne. Era o călătorie monotonă; în tot Banatul grânele fuseseră secerate şi doar lanurile de porumb şi stufărişul nesfârşit mai aminteau de verdele câmpiei. Tot timpul călătoriei nimeni nu rosti o vorbă. Şi, ca un făcut, toţi trei aveau parcă o grijă deosebită ca nu cumva să închidă ochii şi să adoarmă.

După-amiază, Timar nu a mai putut îndura să vadă privirea mută a soţiei sale şi chipul ei de nepătruns, care i se părea că ascunde taine pe care nu le trăda câtuşi de puţin; motivând că dorea să fumeze, se aşeză lângă vizitiu, în compartimentul deschis. Dar, după ce fuma, rămase mai departe acolo.

Când făceau vreun popas, avea ce auzi din gura Athaliei, care se tânguia ba că drumurile-s proaste, ba că muştele-s cu duiumul, ba că te îneacă praful pe asemenea drumeaguri, ba că. În sfârşit, pomenea despre celelalte „plăceri” nelipsite ale unei astfel de călătorii. Birtul era neîngrijit, mâncărurile greţoase, paturile tari, vinul oţetit, apa murdară, mutrele oamenilor înspăimântătoare, iar dânsa era tot timpul bolnavă pe moarte, avea greaţă, febră şi capul îi crăpa de durere; or, dacă dânsa suferea atât, ce să mai zică de biata Timea! Ce chinuri pe dânsa care-i atât de nervoasă?!

Asta îi mai lipsea lui Timar să asculte în timpul călătoriei! Din partea Timeii însă nu auzi nici un cuvânt de imputare. Când ajunseră în sfârşit acasă la Komârom, madam Zofia îi primi tânguindu-se că albise de atâta singurătate. De fapt, fie vorba între noi, nu albise deloc; mai degrabă se simţise în largul ei pentru că putuse să colinde din casă în casă cu bârfa.

Îndată ce păşi pragul casei sale, Timar se simţi cuprins de o nelinişte adâncă. Căminul acesta putea să-i fie iad sau rai. Va afla în sfârşit ce ascunde chipul acesta tăcut, rece ca marmura.

După ce îşi conduse soţia în camera ei, aceasta îi dădu cheia de la sertarul biroului său. Mihăly ştia că Tima deschisese sertarul pentru a căuta un contract printre scriptele aflate acolo.

Biroul era o mobilă veche de artă şi avea partea de sus acoperită cu un capac, ca o jaluzea de fereastră. Jaluzeaua se putea împinge în sus, sertarele, unele mai mici, altele mai mari, se găseau sub ea. În sertarele mai mari se găseau contractele, în cele mai mici – hârtiile de valoare şi giuvaierurile. Întreg biroul era din fier vopsit în culoarea mahonului, iar broasca avea un secret; cheia se răsucea la stângă şi la dreapta, fără a descuia însă dacă mânuitorul cheii nu ştia în ce punct trebuie să se oprească. Timea cunoştea secretul; deci ea putuse să umble cu uşurinţă în oricare sertar; pe acestea putea să le descuie în voie, fără cine ştie ce îndemânare şi pricepere.

Cu inima plină de nelinişte, Timar trase sertarul cu giuvaieruri, în care se aflau acele lucruri scumpe pe care nu putea să le scoată pe piaţă. Asemenea bijuterii sunt uşor de recunoscut; există o adevărată ştiinţă, cu profesori şi elevi, care se ocupă cu recunoaşterea lucrurilor neobişnuite: această piatră sau această camee provine din cutare loc! Şi-apoi urmează întrebarea: cum de ai devenit stăpânul lor? Asemenea bijuterii pot fi scoase la lumină doar de către al treilea urmaş al „cumpărătorului”, căruia îi este indiferent cum a izbutit să facă rost de ele bunicul său.

Dacă Timea fusese curioasă şi umblase în sertar, atunci de bună seamă că văzuse giuvaierurile. Iar dacă le văzuse, fără doar şi poate recunoscuse unul din ele: medalionul acela cu diamante în care era prins un portret, un chip ce semăna leit cu chipul ei. Probabil portretul mamei sale. Şi-atunci ea ştia totul. Ştia – deci că Timar găsise comorile tatălui ei. Cum ajunseseră la el? În orice caz nu pe o cale cinstită, ci pe una întunecoasă, plină poate de păcate, o cale care-l dusese apoi spre bogăţia aceea nemaipomenită datorită căreia câştigase mâna Timeii, jucând rolul unui om care se arată generos faţă de fiinţa pe care de fapt o jefuise.

Poate că se gândise la lucruri şi mai grave decât cele întâmplă-te. Moartea învăluită de mister a tatălui ei şi înmormântarea pe ascuns a lui Aii Ciorbadji puteau trezi în sufletul ei bănuiala că Timar jucase un rol urât şi-n aceste întâmplări.

Bine, dar dacă ea, cunoscând toate astea, se lăsase, să zicem, cuprinsă de astfel de bănuieli, atunci ce însemna acea credinţă şi jertfă de sine, acea strădanie şi grijă pentru creditul şi onoarea soţului ei, adică tot ceea ce Timea dovedise? Toate acestea întruchipau oare dispreţul adânc al unui suflet sublim faţă de omul ce se târa în noroi, al cărui nume îl purta, căruia îi jurase credinţa, dispreţul unei femei prea mândră totuşi pentru a-şi călca jurământul şi a terfeli în noroi numele ce-l purta şi ea?

Dacă-i aşa, apoi toate acestea ar fi de neîndurat pentru un soţ.

Trebuie, aşadar, să caute dovezi pentru a afla adevărul. Trebuie să cheme în ajutor încă o minciună. Scoase deci din sertarul cu pricina portretul bătut în diamante şi trecu dincolo, la Timea.

— Dragă Timea! Începu Mihaly, aşezându-se lângă soţia sa. În timpul absenţei mele îndelungate, am călătorit prin Turcia. Ce-am făcut pe-acolo, asta ai să ştii mai târziu. Când am fost însă la Sculări, un giuvaiergiu armean mi-a oferit un portret bătut în diamante ce-ţi seamănă foarte mult; am cumpărat bijuteria şi ţi-am adus-o în dar.

Juca totul pe o singură carte.

Dacă Timea, la vederea bijuteriei, va rămâne cufundată în cunoscuta-i nepăsare de gheaţă, dacă, văzând bijuteria, ochii ei întunecaţi se vor întoarce severi şi fără nici o lacrimă căutând în ochii soţului ei, atunci acesta va putea citi în privirea lor: „Minţi! N-ai cumpărat giuvaierul la Sculări; el zace aici, în sertarul tău, încă de mult. Cine poate şti pe unde ai hoinărit? Cine poate spune ce taine te înconjoară?”

Şi în cazul acesta, Timar ar fi fost pierdut.

Dar nu se întâmplă aslfel.

Îndată ce văzu portretul Timea se transfigura. Pe chipul ei de marmură apăru o bucurie ce nu putea fi decât adevărată, o bucurie de nestăvilit. Apucă portretul cu amândouă mâinile şi-l duse cu pietate la buze în timp ce ochii i se umplură de lacrimi. Gestul ei trăda o emoţie de nedescris! Faţa Timeii începea să trăiască! Mihâly era salvat!

Din inima ei răbufni sentimentul de mult înăbuşit; începu să plângă cu hohote.

La auzul acestui plânset, din camera de alături apăru Athalie; era uimită de-a binelea, deoarece niciodată n-o văzuse pe Timea plângând.

Iar Timea, de îndată ce-o zări, se repezi spre dânsa, nestăpânită ca un copil, şi-i spuse cu un glas în care se amesteca şi râs, şi plâns:

— Uite, uite! Mama mea! Asta-i mama mea. El a găsit portretul şi mi l-a adus!

Apoi se întoarse grăbită spre Mihâly si, înconjurându-i gâtul cu amândouă braţele, îi şopti cu voce caldă:

— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc foarte mult!

Pe Timar îl fulgeră gândul că sosise clipa să sărute buzele acelea ce tremurau de recunoştinţă, şi de aici încolo să le sărute mereu, mereu.

Dar inima îi spunea: „Nu fura!”

Acum, după cele întâmplate pe „Insula nimănui”, sărutul a-cesta ar fi un furt.

Se gândi deci la altceva, înapoindu-se în camera lui, scoase din sertar toate giuvaerurile ascunse acolo.

(Ce ciudată i se părea femeia care, deşi avusese o cheie în mână şi ar fi putut să-i afle toate tainele cotrobăind prin sertare, nu căutase decât un prăpădit de act de care avusese nevoie!)

Puse apoi toate bijuteriile acelea în geanta sa de vânătoare cu care se întoarse la Levetinc şi se înapoie la soţia sa.

— Încă nu ţi-am spus totul! Zise el. Tot acolo unde am găsit portretul, am descoperit şi aceste giuvaieruri. Le-am cumpărat pe toate pentru dumneata. Primeşte-le din parte-mi.

Şi zicând acestea, el pase în poala Timeii una câte una acele piese rare, formând o grămăjoară sclipitoare ce acoperi cu totul sorţuleţul ei brodat. Era un dar din o mie şi una de nopţi.

Athalie stătea palidă de invidie, cu pumnii strânşi, gata parcă să se repeadă. (Toate minunăţiile acelea ar fi putut să fie ale ei).

Timea însă se posomorî; faţa ei deveni din nou rece şi albă ca marmura; privea indiferentă la nestematele îngrămădite în poală; focul diamantelor, focul rubinelor n-o încălzea!