Tropicus capricorni

Mihâly vâsli către malul celălalt şi, când ajunse acolo, dădu barca unui pescar s-o aibă în grijă până s-o întoarce din nou.

Dar, oare, avea de gând să se mai întoarcă vreodată?

Până la schelă – acolo unde domnul Fabula se chinuia să încarce corăbiile – porni pe jos, căci a vâsli împotriva curentului e o muncă din cale afară de istovitoare pentru un om care n-are dispoziţia sufletească să facă gimnastică.

Timar avea în suflet un alt şuvoi, mult mai puternic, împotriva căruia trebuia să vâslească cu toată tăria.

Terenul pe care trebuie să-l străbată era una din cele mai noi şi mai mari creaţii ale revărsărilor din regiunea Dunării de Jos. Fluviul capricios rupe undeva vreun dig şi, astfel, îşi mută albia; din an în an unul din maluri e mâncat tot mai mult, în timp ce pământul smuls de aici se depune pe celălalt mal, unde se înalţă pământ nou pe care din plopii aduşi de ape încep să crească tufişuri tinere. Aluviunile aduse în fiecare primăvară pot fi recunoscute după plopii care formează parcă nişte trepte.

Prin hăţişul acesta nelocuit şi fără stăpân se răsfiră cărări rătăcitoare: drumurile pescarilor şi ale sărmanilor tăietori de răchită. Ici-colo, prin desiş se zăreşte câte o colibă părăsită, cu acoperişul smuls de vifor şi cu pereţii năpădiţi de rugi de mure şi vrejuri de bostan. O colibă ca asta poate să slujească drept adăpost fie vânătorului care pândeşte becaţele, fie tâlharului care vrea să se ferească de oameni, fie lupoaicei care se pregăteşte să fete.

Cufundat în gânduri, Timar mergea agale prin desişul nesfârşit, ţinându-şi arma de cureaua petrecută pe umăr.

„. Nu-ţi este îngăduit, nu se poate să te mai întorci acolo. E greu să porţi toată viaţa, clipă de clipă, povara unei singure minciuni, darmite a două! Două minciuni care se lovesc cap în cap! Vino-ţi în fire! Nu mai eşti copil ca pasiunile să se joace cu tine. Şi-apoi poate că ceea ce simţi tu nici nu e dragoste. Poftă de o clipă sau şi mai rău, trufie. Mândria ta de bărbat se simte poate măgulită că o tânără fată a respins pe un altul tânăr, frumos şi zvelt, care a cerut-o de soţie, şi s-a aruncat la pieptul tău spunând: „Pe omul acesta îl iubesc!” înăbuşă-ţi trufia; fata nu-l iubeşte pe tânărul acela pentru că-i un om de nimic. Pe tine te adoră pentru că te asemuie unui zeu. Dacă ar şti cine eşti tu, dacă ar şti că nu eşti altceva decât un şarlatan mai norocos decât celălalt, atunci le-ar mai iubi oare'?

Şi dacă totuşi te-ar iubi într-adevăr, care va fi viaţa ta şi-a ei în cazul că vei primi această dragoste? N-o să te poţi despărţi de dânsa niciodată. Va trebui să-ţi împărţi viaţa în două şi să umbli cu minciuna de colo-colo. Vrei oare să-ţi fereci soarta în două locuri? Despărţindu-te de oricare din ele, să te chinuie gelozia? Să-ţi păzeşti într-o parte dragostea, iar în cealaltă cinstea?

Soţia ta nu te iubeşte, dar ţi-e credincioasă ca un înger; dacă suferi tu, suferă şi ea; iar dacă suferiţi amândoi, ei bine, nu-i vina ei ci numai a la. I-ai furat comorile, i-ai furat libertatea şi-acum vrei să-i furi credinţa pe care ţi-a jurat-o?

Da, dar ca n-o să afle niciodată acest lucru, şi deci n-o să sufere. La urma urmei, şi până acum ai petrecut o jumătate de an departe de casă pentru că aşa cere meseria de comerciant, să colinzi plaiurile ţării şi întreaga lume în interes de afaceri. Din primăvară şi până toamna târziu vei putea sta aici şi n-o să trezeşti nimănui bănuieli, şi nimeni n-o să întrebe „Pe unde ai umblat? Ce afaceri ai mai făcut? „ Dar ce se va întâmpla cu Noemi?

Noemi nu e o fiinţă uşuratică, pe care azi s-o sacrifici unei pasiuni efemere iar mâine, plictisindu-te, s-o plăteşti generos ca să-şi găsească uitarea aiurea. Tatăl ei s-a sinucis. Cu inima unei fete ca ca nu-i de joacă.

Şi dacă binecuvântarea pe care îndrăgostiţii o aşteaptă din partea cerului se va pogorî, în ceea ce te priveşte, acolo unde n-ai chemat-o? (Ce va fi cu femeia, ce va fi cu familia la care nu ai dreptul şi care după legile omeneşti nu are drept asupră-ţi?

Noemi nu-i o femeie ea oricare alta; nu te poţi purta cu ea după cum ţi-e pofta. Ea îţi cere tot sufletul, dându-ţi-l pe al ei în întregime. Cum vei răspunde acestei cereri? Cum o vei scăpa din nenorocirea spre care o târăşti?

Vrei ca-n visurile tale să ai veşnic coşmarul îngrozitor al unui prunc ucigaş sau al unui sinucigaş?

Şi-apoi, ai uitat că mai există încă o piedică: pretendentul refuzat? Omul acela este un aventurier şiret pentru care un necaz mai mult sau mai puţin este totuna. Omul acela e în stare să te urmărească până la capătul lumii. Se va pune de-a curmezişul carierei şi vieţii tale ori de câte ori vei încerca să te ridici mai sus. O să ştie să descopere tainele şi te va urmări toată viaţa, te va lovi, te va ameninţa. Nu vei scăpa de el cu preţul nici unui sacrificiu. Ura lui te va urmări cu mai multă străşnicie decât dragostea celei cu care ai fost cununat la biserică. Cum vei scăpa de el? Sau îl vei omorî tu, sau te va omorî el. Frumoasă legătură care-ţi deschide drumul spre spânzurătoare! Şi tu, omul de aur pe care-l cinsteşte toată lumea, căruia i se acordă toate onorurile tu, omul pe care toţi îl socotesc un model de virtute şi dărnicie, îţi alegi acest drum care te va face să fii târât în faţa tribunalului şi acuzat într-un proces penal.”

Timar îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare şi îşi scoase pălăria pentru ca boarea călduţă a vântului primăvăratic să-l scape de năduşeala chinuitoare.

Încerca să se apere răspunzând acestui aspru rechizitoriu: „. Dar oare mie nu-mi este îngăduit să mă bucur de viaţă? De aproape patruzeci de ani n-am făcut altceva decât să mă scol în zori şi să mă culc în miez de noapte, trudind fără încetare. Pentru ce? Pentru ca alţii să aibă iar eu, doar eu să nu am?

De ce sunt nefericit sub acoperişul propriei mele case?

Nu merit oare să fiu iubit? N-am dăruit o dragoste fierbinte aceleia care mi-e soţie? N-am iubit-o şi mai târziu? N-am fost oare deznădăjduit când mi-am dat seama că faţă de mine e indiferentă şi că nu mă iubeşte?

I-am luat averea? Nu, nu-i adevărat! Am salvat-o de dragul ei. Dacă atunci când am găsit-o aş fi predat-o tutorelui, ei bine, averea ar fi fost pierdută, iar Timea ar fi trebuit să cerşească la porţile altora. Aşa, tot ce a fost al ei acum este tot al ei. Eu nu mi-am păstrat altceva decât hainele care-mi acoperă trupul. De ce să fiu socotit hoţ?!

Noemi mă iubeşte şi dragostea ei e trainică. Mă iubeşte de când m-a văzut întâia oară.

Fi-va oare fericită dacă n-o să mă mai întorc niciodată?

Nu se va stinge de deznădejde dacă o să dispar pentru totdeauna din calea ei? Dacă n-o să mă mai întorc niciodată, n-o voi împinge oare de-a dreptul în ghearele sinuciderii?

Oare nu aici, pe această insulă, departe de lume, unde nu stăpânesc legile societăţii, nici canoanele bisericeşti, ci doar natura călăuzeşte simţămintele fireşti, sălăşluieşte adevărata fericire pe care nebunia lumii a zvârlit-o fără să-şi dea seama ce pierde?

Şi-apoi de ce să mă frământ din pricina acestui aventurier nevolnic care ne stă în cale? E un om care nu urmăreşte decât banii. Or, bani am. Îl plătesc şi-o să dispară pentru totdeauna. De ce să-mi fac gânduri din cauza lui?”

Adierea vântului de primăvară începu să şoptească printre crengile plopilor tineri.

La o cotitură a cărării se ivi deodată o colibă de nuiele a cărei uşă era acoperită cu rugi de mure ce se legănau în bătaia vântului. Timar îşi şterse fruntea şi îşi puse pălăria pe cap.

Glasul împăciuitor începu iarăşi: „. Adevărul e că acum n-ai nici o bucurie pe pământ. Viaţa ta e searbădă şi tristă, dar eşti la adăpost de orice griji. Seara, când îţi pleci capul pe pernă, îţi spui: „A mai trecut o zi fără nici o bucurie„; şi adaugi: „A fost o zi liniştită. N-am făcut nimănui nici un rău.„ Ei bine, dai tu această linişte pe bucurii care-ţi vor măcina viaţa?”

Glasul apărării nu se lăsa mai prejos,: „. Dar cine îndrăzneşte să spună că a iubi e un păcat şi a suferi e o virtute? Cine a văzut vreodată pe cei doi îngeri care, zice-se, unul stă la dreapta Tatălui şi scrie numele celor care au suferit şi s-au veştejit, iar celălalt la stângă lui, scriind în cartea neagră pe cei care au iubit şi au îndrăznit să fie fericiţi?”

Deodată două împuşcături răsunară undeva în apropiere şi două gloanţe zburară pe deasupra capului lui Mihăly, şuierând sinistru, ca ţiuitul viespei sau ca sunetul harpei morţii; pălăria, străpunsă în două locuri, sări cât colo într-un tufiş.

Ambele împuşcături porniseră din coliba dărăpănată.

În prima clipă, spaima îl vlăgui parcă de toate puterile; cele două împuşcături veniseră ca un răspuns la gândurile sale tainice, îl cuprinse groaza, în clipa următoare însă, acest sentiment făcu loc unei furii de nedescris. Smulse arma de pe umăr, trase cocoaşele şi se năpusti furios spre coliba din care fumul împuşcăturilor se prelungea printre frunze.

În faţa ţevilor armei sale apăru un om îngrozit: Krisztyân Todor. În mâna dreaptă ţinea încă pistolul din care descărcase cele două focuri iar mâna stângă şi-o dusese în dreptul capului ca pe o pavăză. Tremura atât de tare, că părea zgâlţâit de friguri.

— Va să zică, tu ai tras? Izbucni Mihăly. Tu!

— Fie-ţi milă şopti nenorocitul scăpând arma şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune; genunchii i se îndoiseră şi abia mai putea să se ţină pe picioare; chipul lui căpătase o paloare cadaverică, iar ochii îşi pierduseră orice strălucire. Părea mai mult mort decât viu.

Timar îşi reveni. Groaza şi mânia îl părăsiră. Lăsă arma în jos.

— Apropie-te! Spuse el, liniştit.

— Nu îndrăznesc! Şopti celălalt, lipindu-se de zidul colibei. O să mă omorâţi.

— Nu-ţi fie teamă! N-o să te omor – spuse Timar şi descarcă arma în aer. Lată-mă dezarmat ca şi tine. Acum n-are de ce să-ţi mai fie teamă.

Todor mai mult se târî decât ieşi din colibă.

— Ai vrut să mă omori! Spuse Timar. Nenorocitule! Te compătimesc!

Tânărul criminal nici nu îndrăzni să ridice capul.

— Krisztyân Todor! Eşti încă tânăr şi ai vrut să devii ucigaş. N-ai reuşit însă. Părăseşte drumul pe care ai apucat. Nu te-ai născut om rău, dar viaţa te-a înrăit. Cunosc povestea vieţii tale şi de aceea te iert. Ai însuşiri pe care însă le foloseşti rău. Ce-ai devenit? Un vagabond şi un vântură-lume. Spune: îţi place viaţa asta? Cu neputinţă să-ţi placă! Începe altă viaţă. Vrei să-ţi fac rost de o slujbă din care, datorită calităţilor pe care le ai, vei putea trăi ca un om cinstit? Am relaţii şi-mi stă în putere să fac acest lucru pentru tine. Dă-mi mâna!

Tânărul căzu în genunchi în faţa celui pe care cu câteva clipe înainte voise să-l ucidă şi, apucând cu amândouă palmele mâna ce-i fusese întinsă, o acoperi de sărutări, plângând în hohote.

— O, domnule, sunteţi primul om caro vorbeşte cu mine în felul ăsta. Lăsaţi-mă să îngenunchez în faţa dumneavoastră. De când m-am trezit pe lumea asta, am fost mereu hăituit ca un câine de la o uşă la alta; fiecare îmbucătură a trebuit să mi-o câştig prin înşelătorie, furt şi linguşeli; nimeni nu mi-a întins vreodată mâna, afară de cei care erau şi ei decăzuţi ca mine şi mă târau pe un drum greşit. Am trăit o viaţă ruşinoasă, plină de minciuni şi de hoţii, aşa că acuma trebuie să mă feresc de toţi pe care i-am întâlnit în calea mea. Şi iată că dumneavoastră îmi întindeţi mâna, dumneavoastră, omul pe care de zile întregi îl pândesc pentru a-l ucide. Tocmai dumneavoastră vreţi să mă scăpaţi de mine însumi? Lăsaţi-mă să îngenunchez la picioarele dumneavoastră şi, stând în genunchi, să vă ascult poruncile.

— Ridică-te! Nu-mi plac asemenea gesturi. Lacrimile unui bărbat mi s-au părut totdeauna suspecte.

— Aveţi dreptate – se tângui Kriszlyân Todor. Mai ales în ochii mei. Sunt doar un vestit măscărici căruia, dacă i se dă o groşiţă să plângă, plânge la comandă. Am ajuns să nu mai fiu crezut chiar dacă plâng cu adevărat. Iată, am terminat.

— Cu atât mai bine cu cât nu am de gând să-ţi ţin nici un fel de predică ci să-ţi vorbesc despre o foarte prozaică chestiune de afaceri. Mi-ai vorbit despre legăturile dumitale cu banca Scaramelli şi pomeneai despre un drum în Brazilia.

— Domnule, în tot ce am spus nu era nici un dram de adevăr.

— Ştiu. Va să zică n-ai nici un fel de relaţii cu banca aceea.

— Am avut, dar s-au rupt.

— Ai fugit sau ai fost dat afară?

— Fugit.

— Cu bani?

— Cu. Trei-patru sute de forinţi.

— Să zicem că au fost cinci sute. Eşti dispus să duci suma asta înapoi patronului dumitale cu care eu am unele relaţii?

— Nu vreau să rămân la Scaramelli.

— Şi drumul. În Brazilia?

— V-am spus minciuni şi numai minciuni; din Brazilia nu se aduce nici un fel de lemn pentru corăbii.

— Mai ales lemn din speciile pe care mi Ie-ai înşirat; printre ele erau şi plante medicinale şi colorante.

Todor zâmbi.

— Aşa e. De fapt am vrut să încerc să vând unui vărar pomii de pe „Insula nimănui”, pentru a pune mâna pe niscaiva bani. Tereza mi-a ghicit gândul.

— Va să zică nu pentru Noemi ai venit pe insulă?

— O! Nici vorbă! Am câte o nevastă în fiece ţară.

— Hm! Făcu Timar. Uite ce-i. Ştiu o slujbă foarte bună pentru dumneata în Brazilia. Poţi căpăta un loc la o agenţie comercială unde se cere să cunoşti limba maghiară, germană, italiană, franceză şi spaniolă.

— Ştiu să scriu şi să vorbesc în toate limbile pe care le-aţi înşirat.

— Mi s-a spus că mai cunoşti şi greaca, şi turca, şi polona. Eşti un om înzestrat cu o inteligenţă deosebită. Aşadar, o să-ţi fac rost de o slujbă la agenţia aceea unde însuşirile dumitale vor fi răsplătite din plin. Agenţia de care ţi-am pomenit îţi va plăti un salariu de trei mii de dolari în afara procentelor eventuale ce-ţi vor reveni din câştig, procente care vor depinde numai de dumneata să fie cât mai mari.

Krisztyăn Todor rămase înlemnit. O recunoştinţă fără margini îl copleşise dar, obişnuit să creadă că tot ce făcea el era socotit drept minciună, nu îndrăzni să arate ceea ce simţea de teamă ca Timar să nu-l învinuiască de prefăcătorie.

— Domnul meu! Nu cumva glumiţi?

— Nu-mi arde de glumă în clipele astea. E foarte simplu: ai vrut să mă omori şi prin urmare vreau să-mi păzesc viaţa. De omorât nu pot să te omor, fiindcă ar însemna să-mi încarc sufletul cu un păcat de moarte. Deci trebuie să te ajut să devii un om cinstit. Iată pavăza mea. Dacă o să fii fericit înseamnă că şi eu, la rândul meu, pot să colind fără teamă prin pădure. Cred că mă înţelegi. Şi pentru a dovedi că propunerea mea e sinceră, iată porlmoneul meu. Ia-l. În el o să găseşti bani să-ţi plăteşti drumul până la Triest. Şi pe deasupra o sumă destul de bunicică, aşa că nu mă îndoiesc că o să-ţi rămână cu ce să-l despăgubeşti pe Scaramelli. Până ajungi dumneata la Triest fii încredinţat că scrisoarea mea va fi îi mâinile lui Scaramelli care o să-ţi spună ce ai de făcut. Iar acum să plecăm fiecare la treburile lui.

Mâinile lui Todor temurau strângând la piept portmoneul.

Mihăly îşi ridică de jos pălăria străpunsă de gloanţe.

— Şi-acum poţi să socoteşti aceste două împuşcături după cum îţi place. Dacă au venit din partea unui ucigaş de rând, va trebui să ai în vedere că nu-i bine să ne întâlnim în locuri unde domnesc legile; dacă însă socoteşti că au venit din partea unui cavaler jignit, atunci e bine să ştii că la întâlnirea următoare e rândul meu să trag.

Krisztyân Todor îşi sfâşie cămaşa în dreptul inimii şi izbucni pătimaş:

— Să trageţi drept aici dacă o să mai apar vreodată în faţa ochilor dumneavoastră: Să mă împuşcaţi ca pe un câine turbat! Şi, ridicându-şi pistolul descărcat, îl puse în mâna lui Mihâly: să mă împuşcaţi cu propriul meu pistol drept în frunte dacă o să mă mai întâlniţi undeva în calea dumneavoastră. Să ochiţi şi să trageţi fără să mai întrebaţi şi fără să mai spuneţi nimic!

Todor nu se lăsă până nu-l convinse pe Timar să primească pistolul şi să-l vâre într-unul din buzunarele genţii de vânătoare.

— Adio! Spuse Timar şi plecă depărtându-se.

Todor rămase câteva clipe locului privind în urmă-i apoi, deodată începu să alerge după dânsul.

— Domnul meu! Încă un cuvânt, vă rog. Datorită dumneavoastră sunt pe cale de a deveni un om nou. Daţi-mi voie, dacă vreodată o să vă scriu vreo scrisoare, să-mi încep rândurile cu cuvântul „tată”. Ură şi dezgust a însemnat pentru mine până azi acest cuvânt. Lăsaţi-mă să-l rostesc de acum înainte cu bucurie şi cu încredere. Tată! Tată!

Pe neaşteptate, Todor sărută pătimaş mâna lui Mihâly şi în clipa următoare se făcu nevăzut în primul tufiş; ascunzându-se de privirile lui Timar, se aruncă cu faţa în jos pe iarbă şi începu să plângă.

Plângea cu adevărat.

Sărmana copilă rămase multă vreme lângă salcâmul sub care se despărţise de Timar. Tereza porni s-o caute si, găsind-o, se aşeză lângă ea pe iarbă; îşi luase andrelele mai mult ca să-şi facă de lucru. Deodată Noemi tresări speriată:

— Ai auzit, mamă? Pe malul celălalt. Două împuşcături. Ascultă cu luare aminte, în aerul învăpăiat stăruia o linişte nefirească.

— Încă două! Mamă, ce-o fi? Tereza încercă s-o liniştească:

— Cine ştie? Or fi niscai vânători, fetiţa mea.

Dar Noemi pălise, făcându-se albă ca florile salcâmului ce-şi întindea ramurile deasupra capetelor lor. Frângându-şi mâinile cu deznădejde, îşi apăsă inima care zvâcnea. Şopti tremurând:

— Nu! Nu! N-are să se mai întoarcă niciodată.

Şi deodată îi păru rău, nespus de rău că nu rostise cuvântul acela scurt, acel „tu” pe care Timar i-l ceruse cu atâta stăruinţă.

— Domnule Fabula! Se adresă Timar omului său de încredere. Anul ăsta n-o să mai ducem grâu în susul Dunării, nici la Gyor, nici la Komârom.

— Păi ce dracu facem cu el?

— Îl măcinăm aici; avem două mori de râu şi mai închiriem vreo treizeci pe Dunăre. Cred că toate la un loc or să răzbească.

— Bine, dar ca să vindem atâta făină ne-ar trebui o prăvălie cât ţoale zilele.

— O s-avem şi prăvălie, încărcăm sacii pe vase mici, pe care apoi le remorcăm la Kârolyvăr, de acolo, cu care trase de boi, îi ducem la Triest. Din portul Triest o corabie va duce făina în Brazilia.

— În. Brazilia? Se sperie domnul Fabula. Apoi aflaţi de la mine că acolo nu mă duc.

— Nici nu mă gândesc să te trimit pe dumneata, stimate domn Fabula, o să meargă altcineva, îndatoririle dumitale se sfârşesc la Triest. Ai să te îngrijeşti doar de măcinat şi de transport; o să încunoştiinţez administratorii mei şi morarii că, de azi încolo, cât timp o să lipsesc eu, dumneata o să conduci totul în numele meu aşa cum cred de cuviinţă.

— Vă mulţumesc cu profund respect – spuse domnul Fabula şi ieşi din biroul domnului Levctinczy, clătinând din cap.

— Asta-i curată nebunie! Zise el încet, totuşi destul de tare ca să audă şi alţii. Auzi dumneata, să trimită făină din Ungaria tocmai la dracu-n praznic, în Brazilia?! Apăi eu ştiu unde vine Brazilia asta! Că doar atâta lucru am învăţat şi eu la geografie cu onorabilul meu profesor, domnul Onodi. Capitala tării e Rio de Janeiro. Din Brazilia ne vine bumbacul, tutunul, zahărul şi cafeaua. Acolo se găsesc cele mai vestite mine de diamant. Locuitorii ţării sunt indieni, portughezi, olandezi, englezi şi nemţi. Ce caută un ungur să-şi vâre coada, tam-nisam, între neamurile astea? Ba, colac peste pupăză, să le care şi făină! Să ducă făină într-o ţară în care sunt păduri întregi de copaci pe care dacă-i tai curge din trunchiul lor făină gata cernută, ba şi gris. Iar în alte păduri, de crengile pomilor atârnă pâini gala făcute, aşa că n-ai nevoie decât să le culegi şi să le bagi în cuptor. Să trimiţi făină într-o ţară ca asta, tocmai peste ocean?! În primul rând că mucezeşte dracului înainte de a ajunge. Apoi, cine s-o cumpere? Iar în al treilea rând Timar o să primească banii când mi-oi vedea eu ceafa! Ce pe-acolo umblă perceptorul şi poştaşul? Ce mai tura-vura, asta-i o bazaconie nemaivăzută din pârlea domnului Levelinczy. Te pomeneşti însă că până la urmă ţoala lumea o să rămână cu gura căscată; cine ştie ce minunea dracului iese de aici, aşa cum a ieşit din toate nebuniile care i-au trăsnit prin cap stăpânului. Te pomeneşti că în locul făinii, corabia o să fie plină cu pulbere de aur. Hm! Dar oricum o să fie, tărăşenia asta e nebunie curală!

Fostul timonier avea întru totul dreptate. De altfel, şi Timar însuşi era de părere cu el.

Făcând acest transport risca să piardă o avere de 100 000 de forinţi.

Ideea de a trimite grâu nu-i venise însă aşa, peste noapte. De multă vreme îl chinuia acest gând. De ce adică el, comerciant ungur, să nu pună la cale o afacere pe picior mare, în Ioc să remorcheze la nesfârşit corăbii, să facă pe negustorul de grâne sau să reuşească – printr-o fericită întâmplare, câştigând încrederea unor înalţi demnitari – să îndrepte spre moşia lui vreunul din canalele prin care se scurg cheltuielile ţării, ori să ia în arendă domenii erariale1 pe preţ de nimic ori (aşa, ca un ciubuc) din „nobilă” pasiune să dea împrumuturi din când în când, cu cincizeci la sută, unor magnaţi strâmtoraţi, câştigând din toate astea un amărât milionaş pe lângă celelalte? De ce, în loc să facă această-negustorie măruntă, comerciantul maghiar n-ar încerca şi o altfel de carieră, afaceri pe picior mare, îndrăzneţe, cuprinzătoare? Oare nu era posibil să se lanseze pe piaţa mondială un articol indigen renumit cu care industria maghiară să poată face faţă oricărei concurenţe?

Planul lui Timar în problema comerţului cu ţările străine fusese chibzuit încă de mult. De aceea îşi perfecţionase morile şi comandase armatorilor din Triest un vas comercial. Dacă trecuse atât de repede la executarea planului, lucrul acesta se datora numai Noemiei. Întâlnirea cu Kriszlvân Todor îl determinase să-şi pună de îndată planul în aplicare: principalul era să pună între el şi Todor întreg globul pământesc.

Cei care în săptămânile următoare îl văzură pe Timar preocupat de afacerea urgentă pe care o plănuise, cei care-l văzură alergând de la o moară la alta şi de acolo la vasele sale, grăbindu-le plecarea de îndată ce erau, încărca te, cei care-l văzură îngrijindu-se el însuşi de fiecare transport, îşi spuneau în gând: „Ăsta, da, om de afaceri! E bogat! Are directori, agenţi, comisionari, controlori, vătafi, administratori şi, totuşi, uite că el le face pe toate ca cel mai nevrednic şi mai pricăjit negustoraş. Ăsta ştie ce-nseamnă adevăratul negoţ!”

(Să fi ştiut ei de ce făcea Timar toate astea!)

Peste trei săptămâni, prima corabie încărcată ochi cu făină ungurească era la cheiul portului Triest, gata să-şi ridice ancora. Corabia se numea „Panonia”.

Era o goeletă frumoasă, cu trei catarge. Domnul Fabula, care se ocupase cu încărcarea ei, nu se mai sătura privind-o.

Timar nu văzuse vasul şi nici măcar nu se duse la Triest să asiste la plecarea lui. În ultimele săptămâni stătuse lot timpul la Panciova şi la Levetinc. Întreaga afacere se făcea în numele firmei Scaramelii; Timar avea motivele sale ca numele său să nu fie amestecat. Comunica doar prin scrisori cu Scaramelli.

Într-una din zile primi de la Krisztyăn Todor o scrisoare; de îndată ce o deschise, îl cuprinse mirarea, într-însa se găseau bani. O bancnotă de o sută de forinţi. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Tată!

Când veţi citi scrisoarea mea, eu voi fi în largul mării pe puntea minunatei corăbii „Panonia”, ca agent pentru Brazilia al casei Scaramelli. Vă trimit mulţumirile mele şi cea mai vie recunoştinţă pentru recomandaţia dumneavoastră generoasă. Banca mi-a achitat salariul pe două luni înainte. Din banii primiţi, vă trimit o sută de forinţi, rugându-vă să fiţi atât de bun şi să daţi această sumă birtaşului de la „Corabia albă” din Panciova. Cândva am trecut pe acolo şi am rămas dator acestui om sărac şi cinstit cu banii pe care îi trimit acum mulţumindu-i. Cereţi să vă binecuvânteze pentu bunătatea pe care mi-aţi arătat-o”.

Timar respiră uşurat. Todor s-a îndreptat, îşi reaminteşte de vechile sale datorii şi Ie achită cu bani câştigaţi prin muncă cinstită.

Ce bucurie înălţătoare te poale cuprinde la gândul că ai salvat un om pierdut!

Să-ţi salvezi duşmanul care a vrut să-ţi ia viaţa! Să-l redai vieţii, lumii, cinstei! Dintr-un escroc fără pereche să faci un om cinstit, să scoţi şi să cureţi bobul de mărgăritar căzut în noroi! E o virtute demnă de epoca primilor creştini. Ai un suflet nobil!

Asta, dacă glasul acela acuzator, venit din adâncul conştiinţei sale, n-ar spune altceva: „Eşti un ucigaş! Te bucuri nu fiindcă ai salvat un om, ci pentru că ai scăpat de un om. Iar dacă ţi s-ar da de veste că „Panonia” ta a fost surprinsă în largul oceanului de un tornado1 de primăvară şi s-a scufundat cu făină şi cu oameni cu tot, te-ai bucura şi mai mult. Acum nu ţi-e gândul nici la morărit, nici la câştig şi pierderi, ci te gândeşti la mlaştinile fluviilor Amazon şi La Plata, de unde, în fiecare vară, ca un duh pustiitor şi înfricoşător, ies din smârcuri frigurile galbene care pândesc pe noul-venit ca un tigru şi cărora şaizeci din o sută de oameni le cad jertfă. Doar-doar s-o număra şi Krisztyân Todor printre cei căzuţi!

Eşti un ucigaş!

Sau s-ar putea întâmpla ca omul acesta uşuratic şi iute, în ţara aceea unde pasiunile sunt atât de violente, să cadă victimă tripourilor sau creolelor cu priviri vrăjite, şi să înceapă să fure, să risipească banii ce i s-au încredinţat, să devină hoţ şi să încerce să dispară pentru totdeauna. Astfel va fi mort pentru tine şi pentru ceilalţi cunoscuţi ai lui. Da, din cauza asta te bucuri dinainte!

Eşti un ucigaş!” într-adevăr, Timar simţea o bucurie asemănătoare aceleia pe care o simte cel care a izbutit să-şi omoare adversarul. O bucurie adumbrită însă de mustrări de conştiinţă şi de îngrijorări viitoare.

Din ziua aceea Timar se schimbă atât de mult că abia îl mai puteai recunoaşte. Omul acesta, altădată atât de cumpătat în tot ce făcea, trăda un fel de nelinişte cu totul neobişnuită; dădea ordine contradictorii, iar peste un ceas uita ce poruncise: dacă se întâmpla să plece undeva, se întorcea de la jumătatea drumului; începu să lase baltă afacerile, dând impresia că nu se sinchiseşte de nimic, oricât de important ar fi; altădată, dimpotrivă, se necăjea foc şi se certa cu toată lumea pentru un fleac.

Uneori era văzut pe malul Dunării plimbându-se ceasuri în şir cu privirile în pământ ca un om care, aproape nebun, începe să fugă de semenii săi. Alteori se încuia în cameră şi stătea toată ziua fără să primească pe nimeni. Scrisorile care-i soseau din toate colţurile ţării zăceau îngrămădite şi nedesfăcute pe masă.

Omul acela cu o minte atât de ageră şi în veşnică frământare nu mai putea să se gândească decât la fata cu părul de aur pe care ultima dată o văzuse acolo, pe malul insulei, sprijinindu-şi mâna pe trunchiul copacului şi lăsându-şi capul pe braţ. Nici el nu ştia ce face: într-o zi se hotăra să se întoarcă la dânsa; în ziua următoare să n-o mai revadă niciodată.

Începuse să devină superstiţios. Aştepta semne cereşti sau semne care să i se arate în vis pentru a-i da să-nţeleagă ce trebuie să facă. Dar în visurile sale Timar vedea mereu chipul ei, uneori fericit, alteori îndurerat; din cauza acestor visuri deveni şi mai nebun. Iar cerul nu-i trimitea nici un semn.

Într-una din zile luă hotărârea să redevină omul de altădată; să-şi vadă de treburi şi de afaceri, socotind că munca istovitoare îi va potoli zbuciumul.

Se aşeză deci lângă mormanul de scrisori şi începu să le deschidă pe rând.

Îşi dădu seama însă că nici munca asta nu-i foloseşte la nimic: când ajungea la sfârşitul scrisorii, uita începutul.

Mai degrabă ar fi vrut să citească şi să-şi dea seama ce-i scris în ochii aceia albaştri.

Deodată însă, dând peste una din scrisori care era mai grea decât celelalte, inima prinse să-i bată mai tare. Pe plic recunoscu scrisul. Era scrisul Timeii. Un fior rece îi alergă prin vine.

Iată semnul trimis din cer!

Scrisoarea aceea sosise anume parcă să-i limpezească sufletul!

Îi scria Timea, fiinţa aceea bună ca un înger, soţia lui cinstită şi credincioasă. Un singur cuvânt gingaş din partea ei ar fi de ajuns pentru a-l câştiga pe Timar, aşa cum e de ajuns uneori o singură şoaptă pentru a trezi pe cineva din visare. Scrisul acela cunoscut care îi reamintea imaginea strălucitoare a chipului ei de martiră îl chema parcă să devină cel de altădată.

Dar ce conţine oare plicul că-i atât de greu? Nu cumva o gingaşă surpriză sau vreo amintire? Da, asta trebuie să fie! Doar mâine e ziua de naştere a soţului. Oh! Scrisoarea acesta minunată va fi o amintire de neuitat.

Cu câtă gingăşie deschise plicul, rupând pecetea, în prima clipă nu ştiu ce să mai creadă văzând că din plic căzuse cheia de la biroul său. Deci acesta era obiectul cel greu!

Citi: „Dragul meu soţ!

Ai uitat cheia în sertarul biroului. De teamă ca nu cumva să te nelinişteşti din cauza ei, ţi-o trimit. Dumnezeu să te binecuvânteze.

Timea.”

Nici un cuvânt mai mult!

Timar uitase cheia în sertarul biroului în noaptea când se întorsese acasă pe ascuns şi fusese tulburat de cuvintele Athaliei.

Nu-i trimitea nimic în afară de cheia aceea! Nimic altceva decât câteva cuvinte reci! Dezamăgit, lăsă să-i cadă scrisoarea din mână. Şi, deodată, un gând îngrozitor îi fulgeră prin minte. Dacă Timea găsise cheia în sertarul biroului, probabil că s-a uitat şi în sertar. Femeile sunt curioase din fire şi asemenea lucru era de aşteptat. Iar dacă scotocise prin sertar, atunci, fără doar şi poate, descoperise şi anumite lucruri pe care, desigur, le cunoştea. Valorificând comoara lui Aii Ciorbadji, Timar fusese prevăzător: unele capodopere nu le scosese spre vânzare, deoarece, ajungând pe piaţă, puteau trezi bănuieli. Tot din cauza asta vânduse diamantele separat, scoţându-le din piesele în care fuseseră încrustate.

Între giuvaieruri se afla şi un medalion cu diamante pe margine, care cuprindea un portret în miniatură înfăţişând o tânără femeie, ale cărei trăsături semănau foarte mult cu ale Timeii. De îndată ce îl văzuse, Timar bănuise că e portretul mamei Timeii – grecoaică de origine. Dacă soţia lui găsise medalionul în sertarul său, aflase totul. Recunoscând portretul mamei sale, înţelesese fără îndoială că giuvaierul aparţinuse tatălui ei: mai departe nu era greu de ghicit că bijuteriile părintelui său ajunseseră în mâinile lui Timar. Putuse deci cu uşurinţă să depene toate întâmplările, descoperind prin ce minune Timar devenise bogat peste noapte şi cum se căsătorise cu ea datorită propriilor ei comori.

Dacă Timea fusese curioasă, însemna că aflase tot şi-n cazul acesta nu mai putea avea decât dispreţ pentru soţul ei.

Oare cuvintele scrisorii şi trimiterea cheii nu dovedeau tocmai acest lucru? Nu cumva, trimiţând cheia, Timea voia să spună: „Acum ştiu cine eşti?”

De-acum îi era indiferent ce se va mai întâmpla, deoarece era demascat, în faţa ei nu mai putea să joace ca altădată nici rolul „omului de aur”, nici al omului generos, darnic sau filantrop. Masca îi fusese smulsă şi acum Timea ştia cine-i Timar. Aşadar putea să alerge în jos. Luă hotărârea să se întoarcă pe insulă. Şi totuşi nu voia să plece ca un învins.

Îi scrise Timeii cerându-i ca pe timpul absenţei sale îndelungate să-i preia toate scrisorile ce vor sosi la Komârom pe numele lui, să Ie deschidă, să ia legătura cu avocatul său şi cu mandatarul său dacă va crede de cuviinţă, iar dacă era nevoie să dea dispoziţii, atunci să hotărască cu depline puteri în numele lui; îi dădea dezlegare să emită mandate, să încaseze bani şi să facă plăţi aşa cum socotea ca de cuviinţă; totodată îi trimise înapoi cheia de la birou s-o aibă la îndemână dacă i-ar trebui ceva documente sau contracte.

Juca totul pe o singură carte.

Simţind că Timea era gata-gata să-i afle taina, o împingea el însuşi pe drumul cel bun, doar-doar n-o să mai descopere nimic. Bănuiala are nevoie de ape tulburi şi de întuneric, ca şi ochii bufniţei; la lumină însă, ca şi bufniţa, nu mai vede bine.

Terminând scrisoareadădu îndrumările necesare inspectorilor de teren, anunţându-i că va pleca într-o călătorie îndelungată, dar fără să le spună unde şi că scrisorile care altădată i le adresau lui, să fie trimise la Komărom pe numele soţiei sale.

Târziu, către seară, plecă la Levetinci într-o căruţă ţărănească pe care o închiriase. Voia să i se piardă urma, de aceea nu călătorea cu trăsura şi caii săi.

Cu câteva zile mai înainte era încă superstiţios şi aştepta semne tainice din partea cerului, semne din partea clementelor naturii care să-i arate calea. Acum nu mai lua seama de nimic, hotărârea de a pleca pe insulă era luată.

Numai că semnele cerului şi clemenţele naturii începură să se grăbească întâmpinându-l cu prevestiri rele ce voiau parcă să-l înfricoşeze, ba chiar să-l întoarcă din drum.

Spre seară, când începură să se zărească şiragurile lungi ale plopilor de pe malul Dunării, un fel de pată roşie-cenuşie ca un nor se ivi deodată pe cer, rostogolindu-se cu repeziciune spre Dunăre. La început, căruţaşul sârb se închină oftând adânc, când însă văzu că nu era de glumă cu vălătucul ce se apropia, uită de orice evlavie şi începu să înjure de mama focului.

— Vin ţânţarii din Galamboc1!

Aceste vietăţi diavoleşti, mai numeroase decât nisipul mării, locuiau acolo în văgăunile stâncilor din Galamboc; uneori îşi luau zborul şi se prăvăleau ca nişte nori întunecaţi peste întinsuri şi era vai şi-amar de toate fiinţele pe care le întâlneau în calcă lor.

Cât ai clipi, norul de ţânţari acoperi câmpia pe care Timar trebuia s-o străbată. Gângăniile acelea mărunte şi înarmate cu ace se năpustiră asupra celor doi cai, năpădindu-le ochii, urechile şi nările. Bietele dobitoace se înspăimântară aşa de rău că nu mai puteau fi strunite; sforăind întoarseră căruţa spre nord-vest şi începură să galopeze ca scăpate din puşcă. Timar se hotărî să sară din căruţă; saltul fu îndemânatic şi norocos. Nu-şi rupse nici mâinile, nici picioarele; caii, cu căruţă cu tot, se pierdură în zare.

Dacă ar fi ţinut seama de semne, ei bine, din întâmplarea asta ar fi putut să înţeleagă că trebuie să facă calea-întoarsă.

Era însă hotărât şi încăpăţânat şi-apoi, o dală ce pornise pe drumul ăsta, nu mai avea rost să ceară ajutorul divinităţii. Ţinea morţiş să ajungă pe insulă.

Noemi îl atrăgea într-acolo, iar Timea îl împingea şi ea în aceeaşi direcţie.

Inima, polul nord, şi voinţa, polul sud, îl îndemnau să nu se abată din drum.

După ce sări din căruţă scăpând teafăr, porni grăbit spre pădurea de plopi de pe malul Dunării. Puşca îi rămăsese în căruţă deoarece, în grabă, uitase s-o ia. Îşi tăie deci o bâtă groasă dintr-o salcie ce creştea în tufăriş, ca să aibă o armă. Apoi, cu ajutorul ei, începu să-şi dibuie drumul prin desiş. Curând însă se rătăci. Noaptea îl prinse acolo; cu cât pribegea mai mult, cu atât se încurca mai tare în desiş, astfel că, într-un târziu, dând peste o colibă de nuiele, se hotărî să rămână acolo peste noapte. Făcu un foc din vreascurile ce se aflau peste tot; spre norocul lui, în clipa când sărise din căruţă, avea agăţată de gât geanta de vânătoare în care se aflau ceva merinde. Aşa că se apucă să prăjească pâine şi slănină.

În geantă mai găsi încă ceva: acel pistol cu două ţevi, cu care Todor trăsese asupra lui din colibă. Poate chiar din această colibă în care se adăpostise el. Tot ce se poate. Numai că pistolul nu folosea la nimic deoarece uitase în căruţă şi cornul cu praf de puşcă. Totuşi arma aceea avea darul de a-i întări fatalismul de care era stăpânit. Fără îndoială că omul asupra căruia s-a tras fără să fie nimerit mai avea treabă pe lumea asta. De altfel Timar avea mare nevoie să fie încurajat pentru că, de îndată ce se lasă noaptea, desişul deveni înfricoşător. Lupii urlau în jurul colibei; Timar putea să le vadă ochii verzui sticlind în desişul ce-l înconjura. Uneori, vreun lup bătrân se furişa chiar până în spatele adăpostului, şi ajuns acolo, urla înspăimântător.

Timar înţelese că trebuia să întreţină focul toată noaptea. Numai în acest fel putea să înfricoşeze lupii şi să-i ţină la distanţă.

Dacă intra în colibă, îl întâmpinau nişte sâsâituri înfiorătoare de şerpi şi simţea câte o vietate care se mişca leneşă sub picioarele sale – călca probabil pe vreo broască ţestoasă.

Timar puse lemne pe foc toată noaptea şi, cu un par lung, aprins la unul din capete, desena prin aer tot felul de semne închipuite. Erau poate ieroglifele de foc ale propriilor sale gânduri.

Ce noapte sinistră! El, care avea case liniştite, un cămin ce îmbia la odihnă şi o femeie tânără şi frumoasă pe care o putea socoti soţie, să-şi petreacă noaptea singur într-o colibă mucedă, năpădită de ciuperci! Lupii urlau în jurul său, iar pe deasupra capului, printre nuiele, şarpele de apă aluneca leneş. Şi toate acestea în ziua lui de naştere!

Ce plăcută sărbătoare de familie!

Dar, orice s-ar spune, ci alesese acest drum şi rămase neclintit în hotărârea luată.

Mihâly era evlavios şi cucernic din fire. Încă de copil fusese deprins ca-n fiecare seară să se roage în gând. Nu părăsise niciodată acest obicei, şi-n clipele de primejdie şi durere care se abătuseră cu duiumul asupră-i în zbuciumata sa viaţă, găsise totdeauna un refugiu în rugăciune.

Dar în această noapte înfiorătoare nu putu nici măcar să se roage. Nu voia să vorbească cu Dumnezeu: „Să nu mă vadă pe unde umblu!”.

Începând cu această aniversare a zilei sale de naştere, nu mai izbuti să se roage, înfrunta soarta.

Când mijiră zorile, lupii se ascunseră în adâncul desişurilor; Timar ieşi din adăpostul în care-şi petrecuse noaptea şi nu după mult timp găsi poteca ce ducea direct către malul Dunării.

Aici însă îl aştepta o altă nenorocire.

Dunărea se revărsase ca niciodată.

Timar nimerise tocmai la vremea când primăvara târzie grăbea topirea zăpezilor. Valurile fluviului uriaş, galbene din pricina lutului, purtau cu ele puzderie de rădăcini de trestie, de trunchiuri de salcie smulse pe drum; coliba pescărească pe care o căuta Timar şi care odinioară se înălţa pe un dâmb coborâse parcă, astfel că apa îi scălda pragul; barca pe care Timar o lăsase pe mal se mai afla încă legată de trunchiul bătrânei sălcii din apropierea colibei.

În colibă nu era nimeni. Pe o vreme ca asta, când apele-s revărsate, nu se poate pescui. Pescarii se refugiaseră luându-şi toate uneltele.

Dacă mai era nevoie de un semn ceresc, de o declaraţie divină, apoi acesta se arăta în faţa ochilor lui; fluviul ieşit din matcă tăia calea lui Timar, cu toate puterile-i dezlănţuite. Pe o astfel de vreme nimeni nu se-ncumetă să călătorească pe fluviu. Era un semn plin de tâlc: Timar trebuia să se întoarcă.

— Nu, niciodată! Murmură el. Am pornit şi voi ajunge acolo!

Uşa colibei era încuiată, aşa că fu nevoit s-o spargă pentru a-şi putea lua vâslele şi cangea; privind printr-o crăpătură, le văzuse că sunt înăuntru. Apoi se urcă în barcă, îşi legă piciorul de cârmă cu ajutorul unei batiste, deznodă frânghia bărcii, şi, cu o smucitură, o împinse în larg.

În clipa următoare, curentul apei îl luă şi începu să-l ducă la vale.

Dunărea, acest stăpân atotputernic, smulge păduri întregi din rădăcini când e mânioasă: omul care se avântă pe apele sale nu-i decât un biet vierme ce pluteşte pe un fir de pai. Şi iată că acest vierme îndrăznea s-o înfrunte!

Timar vâslea cu amândouă vâslele deodată, folosindu-le şi drept cârmă. Curentul bezmetic clătina luntrişoara ca pe o coajă de nucă, în timp ce vântul, bătând din faţă, voia parcă să-l gonească înapoi spre malul de unde pornise. Dar Timar nu se lăsa doborât nici de vânt, nici de valuri.

Îşi aruncase pălăria la picioare, astfel că vântul îi răsfira părul din care picura sudoarea şi, cu toate că valurile ce săltau peste luntre îi izbeau faţa ca un duş rece, nu se simţea răcorit, îl punea pe foc mai ales gândul că poate Noemi se afla în primejdie pe mica insulă. Acest gând nu lăsa oboseala să-i cuprindă braţele.

Apa Dunării şi vântul aveau puteri năprasnice, dar dragostea şi voinţa omului erau şi mai năprasnice, în aceste clipe, Timar se cunoscu pe sine. Îşi dădu seama câtă voinţă sălăşluieşte în sufletul său şi câtă putere în braţe. Săvârşise o muncă supraomenească; ajunsese până la capătul îndepărtat al insulei Ostrava, plutind împotriva curentului.

Aici putu în sfârşit să se odihnească.

Insula Ostrava era în întregime acoperită de apa Dunării, care curgea acum printre copaci. Prinzându-se cu cangea de ei, putea mai uşor să împingă barca înainte. Trebuia să pătrundă mult în susul apei, pentru ca acolo, lăsându-se dus de curent, să fie purtat până la „Insula nimănui”.

Când ajunse cu barca acolo unde dorise şi ieşi din zona împădurită a insulei, o nouă şi surprinzătoare privelişte îi apăru în faţa ochilor. Altădată „Insula nimănui” era îngropată în verdeaţă şi stufăriş înalt din care se vedeau doar coroanele pomilor. Acum însă stufărişul nu era nicăieri, iar insula apărea în mijlocul Dunării în toată goliciunea ei.

Potopul îşi mişca apele pe deasupra stufărişului, iar pomii insulei înotau printre valuri; numai stânca singuratică şi împrejurimile se desluşeau ca o pată verzuie.

Plin de nerăbdare, Timar împinse barca în calea curentului. Fiecare bătaie de vâsle îl apropia tot mai mult de stânca singuratică ce avea piscul albastru ca cerul din cauza levănţicăi, iar povârnişurile aurite de umbrarul căţărător al pintenaşilor.

Şi cu cât stânca se vedea mai desluşit, cu atât mai nerăbdător devenea omul care se apropia.

Curând putu să desluşească livada ai cărei pomi fructiferi zăceau cu trunchiurile în apă; grădina de trandafiri rămăsese însă neatinsă; caprele şi oile fuseseră adunate pe platou.

Deodată auzi lătratul bucuros al Almirei. Animalul acela negru ca tăciunele alerga spre mal, se întorcea din drum, apărea din nou, se arunca în apă şi înota spre Timar, pentru ca iarăşi sa se întoarcă la mal.

Dar oare Mihâly zărise silueta aceea trandafirie care cobora pe sub tufele de iasomie înflorită spre malul apei ce tălăzuia la picioarele ei?

Încă o lovitură de vâslă şi barca atinse ţărmul. Mihâly sări, iar barca fu luată de valuri; de-acum înainte nu mai avea nevoie de ea şi de aceea nu se mai îngriji s-o tragă la mal. Cei doi se priviră ochi în ochi.

Jur împrejur, paradisul strămoşesc; pomi roditori, de un verde viu, intens, animale blânde. Totul înconjurat de un brâu de valuri, şi în acest paradis – Adam şi Eva.

Fata se oprise palidă şi tremurândă în calea celui ce se apropia, iar când acesta ajunse în faţa ei, simţi că o putere de nedescris o împinge spre dânsul. Noemi se aruncă la pieptul lui şoptind cuprinsă de o bucurie fără margini:

— Te-ai întors! Tu! Tu! Tu! Şi buzele – ei, chiar când amuţiră, continuau parcă să spună: „tu, tu, tu!”

În jur paradisul strămoşesc. Peste capetele lor, tufişul de iasomie îşi mlădie coroane de flori argintii în timp ce corul sturzilor şi al privighetorilor cânta Gospodi pomilui.