Fantoma
Stele străluceau pe cer, stele licăreau în oglinda gheţii şi nici o adiere de vânt nu tulbura liniştea. Deodată, o voce ce venea din spatele său îl salută:
— Buna seara, domnul meu!
Vocea şi salutul acesta neaşteptat îl trezise din îngândurarea aceea moleşitoare; din balcon se întoarse în camera sa, acolo unde a lăsat lampa arzând şi focul aprins în cămin. Lampa şi focul continuă să lumineze încăperea. În faţa uşii ce dă spre scara învăluită în lumina lămpii şi a focului, se zăreşte o siluetă la a cărei vedere Timar înmărmureşte.
Nu recunoaşte umbra apărută în faţa lui.
Şi totuşi ştie cine-i.
E groaznica fantomă de care fugise peste gheaţa Dunării în noaptea aceea geroasă cufundată în ceaţa de nepătruns.
E omul în uniformă de marinar. Uniforma e cam uzată din cauza intemperiilor iernii. Tivul de aur al gulerului e gata-gata să se desprindă de parcă n-ar fi cusut cu aprobarea vreunui guvern cinstit, ci doar pentru a ieşi pe scena unui teatru. Verdele postavului se decolorase pe umeri şi câţiva nasturi de la haină lipseau. Iar pe mâneca dreaptă, o ruptură cam mărişoară fusese cusută cu aţă albă.
Nici pantofii marinăreşti nu păreau într-o stare mai bună. La vârfuri cusăturile se desfăcuseră şi lăsau să se vadă degetele goale; unul din degete fusese legat cu o cârpă.
Această îmbrăcăminte zdrenţuită se potrivea de minune cu stăpânul ei.
Omul avea o faţă bronzată de soare, barba neîngrijită – în tocul mustăţii rase, doar nişte tuleie ţepoase şi aspre – iar un batic de mătase neagră îi încingea fruntea de-a curmezişul, acoperindu-i unul din ochi.
Acesta era individul care-i spusese lui Timar: „Bună seara domnul meu!”
— Cine eşti?
— Întrebă aspru Mihâly.
— Ei, ei, tăticule drag, e posibil oare să nu mă mai recunoşti? Spuse cu o amabilitate ironică străinul.
— Krisztyăn! Şopti Timar.
— Chiar el! El, Todorelul dumneavoastră drag. Unicul Krisztyăn Tddor. Micul şi dragul dumneavoastră copil adoptiv. Ce frumos din partea dumneavoastră că m-aţi recunoscut!
— Ce vrei?
— Mai întâi aş vrea – începu vagabondul – să pun mâna pe puşca aceasta cu două ţevi. Nu de alta, dar nu cumva să vă aduceţi aminte de cuvintele mele de la ultima noastră întâlnire: „Dacă mai apar încă o dată în faţa dumneavoastră, să mă împuşcaţi pe loc!” Pentru că. Vedeţi. Între timp mi-am cam schimbat părerea.
Spunând acestea, noul venit ridică puşca lui Timar care stătea rezemată într-un colţ şi. Trăgând amândouă cocoaşele, se trânti într-un fotoliu ce se afla în faţa căminului, ţinând arma pe genunchi, gata să tragă.
— Lac-aşa! Acum putem vorbi în tihnă. Sunt groaznic de obosit, că vin de departe. Echipajul m-a lăsat în drum şi a trebuit să merg pe jos o bucăţică bună.
— Şi ce cauţi aici? Îl întrebă Timar.
— Mai întâi, un rând de haine bune; vedeţi doar că cele pe care le am poartă prea evident urmele timpului nefavorabil. Timar se duse spre un dulap, scoase de-acolo şuba lui de astrahan şi alte lucruri trebuincioase şi, fără să spună un cuvânt, le aşeză între ei, pe duşumea, făcându-i semn să le ia.
Ţinând puşca într-o mână şi degetul mereu pe trăgaci, vagabondul începu să ridice cu cealaltă mână fiecare obiect de îmbrăcăminte şi, cu schimonosiri critice, le examina rând pe rând:
— Mda, bine, numai că din acest palton mai lipseşte ceva. Cam ce credeţi? De obicei, ce are paltonul în buzunar? Portmoneul, nu-i aşa?
Fără a spune un cuvânt, Timar scoase din sertar portmoneul ce se afla acolo şi-l aruncă lui Tddor.
Haimanaua îl prinse cu o mână, îl deschise ajutându-se cu dinţii şi-apoi numără banii ce se aflau într-însul: hârtii de câte o mie şi de câte o sută de forinţi.
— Hm, şi, asta-i ceva! Spuse el, vârând portmoneul în buzunarul şubei. Pot să mai cer şi niscaiva albituri? Astea de pe mine le port cam de două săptămâni şi mi se pare că nu mai sunt destul de elegante.
Timar scoase din dulap nişte lenjerie.
— Ei, acum sunt bine aprovizionat, aşa că pot să m-apuc şi să mă dichisesc – spuse el, cu o prefăcătorie cinică. Mai înainte însă e nevoie, cred, să vă dau câteva explicaţii despre anumite lucruri pe care o să le vedeţi când o să mă dezbrac, nu de alta dar vreau ca totul să fie limpede pentru domnia-voastră! Iaca na! De ce dracu ne spunem mereu „domnia-voastră” când vorba ceea, suntem prieteni atât de vechi şi atât de buni? Hai să ne tutuim!
Fără nici un cuvânt, Timar se aşeză la masă.
— Ei, dragă amice – începu vagabondul, potrivindu-şi baticul legat pe frunte – cred că îţi aminteşti, nu-i aşa, că acum câţiva ani m-ai expediat în Brazilia? Aşa e? Ei, ce moale eram pe vremea aia, moale ca un burete! Te-am socotit tatăl meu adoptiv şi ţi-am făgăduit că din clipa aceea o să mă fac om de treabă. Tu însă m-ai trimis în Brazilia nu pentru ca acolo să devin, cum s-ar zice, om cinstit, ci pentru a nu-ţi mai sta în cale pe partea astalaltă a globului. Foarte înţelept ţi-ai făcut socoteala gândindu-te că un asemenea individ stricat – în care nu mai era nici un dram de bun simţ – de îndată ce va ajunge acolo, în continentul ăla de unde a fost adus în Europa „veninul femeiesc” şi a fost inoculat pieilor albe, o să-l ia dracu, fără-ndoială. Sau crapă, sau ajunge pungaş, sau îl înghit valurile mării, sau îi face careva de petrecanie: oricum, el va fi scos din circulaţie.
Copleşit, Timar îşi ascunsese obrazul în palme, neputând să-i privească în faţă şi să-l contrazică.
Triumfător, cu o ironie muşcătoare, aventurierul urmă:
— Ei, cum, nu-i adevărat că mi-ai încredinţat banii tăi ăia mulţi? Ce erau pentru tine? Gunoi! Contai c-o să ciupesc din ei, c-o să mă prinzi şi-o să mă bagi la zdup. Şi, exact cum ai vrut, s-a şi întâmplat. De câteva ori era cât pe-aci să-ţi fac pe plac şi să crap răpus de bolile acelea frumoase care în Indii se pot culege chiar şi din copaci; cu toate astea am ieşit biruitor. Spre marea ta bucurie, într-o zi însă m-am aşternut pe treabă folosind toată iscusinţa mea pentru a face fată serviciului şi. Am furat din casa firmei tale zece milioane de reis. He-he-he! Zece milioane de reis! Tâlharii ăia de spanioli vorbesc în jumătăţi de creiţari pentru ca suma să pară nemaipomenit de mare. În realitate toată această sumă abia dacă face vreo sută de mii de forinţi. Ehe, când ai şti ce ochi frumoşi au femeile de acolo, nu ţi-ar părea aşa de mult l Alea nu vor să poarte decât perle veritabile. Şi stau de minune la gâtul lor! Dar cu asta s-a terminat de mult. Acum suntem acasă la noi şi trebuie să ne mulţumim cu ceea ce avem. Dacă n-avem ananas, îs buni şi cartofii. Aventurierul începu să-şi dezlege de-a binelea limba:
— Numai că imbecilul tău de agent de dincolo, spaniolul ăla, a privit lucrurile din alt punct de vedere şi m-a dat pe mâna justiţiei, m-a târât în faţa unor judecători imbecili şi netrebnicii ăia m-au condamnat pentru această greşeală a tinereţii la cincisprezece ani de galere. Spune şi tu: nu-i curată barbarie una ca asta?
Timar tremura.
— M-au luat, m-au dezbrăcat de hainele mele frumoase de cavaler şi, ca nu cumva să mă rătăcesc de ei, mi-au săpat pe umăr, cu fierul roşu, semnul spânzurătorii.
Spunând acestea, fugarul îşi scoase haina de marinar si, sfâşiindu-şi cămaşa murdară în dreptul umărului stâng, îi arătă lui Timar cicatricea de un roşu aprins de pe omoplat, însoţind gestul cu un râs amar.
— Vezi, m-au însemnat pentru tine, de parcă aş fi un viţel sau un mânz din cireada ta, să nu mă pierd de tine. Eu însă şi fără semnul ăsta tot n-o să fug de lângă tine, fii fără grijă! Cu o curiozitate chinuitoare Timar privi cicatricea de pe umărul nenorocitului, neputându-şi dezlipi ochii de la el.
— Ei, dar şi asta a trecut. M-au dus apoi legat de gât pe o galeră, ferecându-mă de banca acesteia cu o cătuşă grea de zece funzi. Priveşte puţintel şi semnul ăsta.
Spunând acestea zvârli din picioare bocancii rupţi şi-i arătă lui Timar rosătura sângerândă ce degenerase într-o rană ulceroasă.
— Şi pe-asta o port tot ca o-amintire de la tine – spuse provocator puşcăriaşul fugar.
Timar privea-încremenit piciorul ros de cătuşe.
— Închipuieşte-ţi însă, dragă amice, cât de cumsecade e soarta! Ce minunate sunt căile providenţei! Cum îl călăuzesc ele pe un sărman şi suferind nenorocit astfel încât, pe neaşteptate, să nimerească tocmai în sânul bucuriei şi al fericirii! De banca aceea de care fusesem ferecat cu atâta gingăşie se afla ferecat şi un preacinstit bătrân cu barba ţepoasă. Ăsta urma să fie tovarăşul meu de pat timp de cincisprezece ani. Eh, dar se cuvine ca omul să privească bine şi drept în ochi mireasa cu care a fost logodit pentru atâta amar de vreme. Mă uit mai bine la el şi-i spun în spaniolă:
— Senor! Mi se pare că noi ne-am mai văzut pe undeva.
— Păi puteai să mă vezi, orbira-ai! Mi-a răspuns bătrânul. Atunci m-am adresat pe turceşte:
— Efendi! Nu cumva pe vremuri ai umblat şi prin Turcia?
— Am fost şi pe-acolo. Şi ce vrei să zici cu asta? Atunci l-am întrebat pe ungureşte:
— Mai demult nu te numeai cumva Krisztyân? Bătrânul s-a uitat la mine îngrozit şi mi-a răspuns:
— Ba da!
— Atunci eu sunt băiatul tău, Todor! Micul şi dulcele tău Todorel, singurul tău urmaş!
He-he-he! Închipuieşte-ţi, amice! Îmi regăsesc tatăl pierdut în negura timpului, îl regăsesc tocmai de partea cealaltă a pământului, pe o bancă de galeră! Providenţa călăuzeşte, aşadar, doi oameni de mult despărţiţi – tatăl şi fiul – pe nişte căi minunate, unul spre celălalt, să-şi cadă în braţele larg deschise. He-he-he! Dar dă-mi, rogu-te, o cană cu vin şi ceva de mâncare că mi-e sete şi foame şi trebuie să-ţi spun încă multe istorioare care te vor amuza grozav.
Timar îi îndeplini dorinţa, dându-i şuncă, pâine şi vin.
Musafirul se aşeză la masă, puse puşca între genunchi şi începu să mănânce. Înfulecă repede ca un câine hămesit şi-apoi bău zdravăn plescăind din buze, aşa cum plescăie oamenii lacomi când îi prieşte duşca dată pe gât. Apoi începu să vorbească cu gura plină:
— Eh, şi după ce ne-am bucurat grozav de această revedere, iubitul meu tată m-a întrebat, lovindu-mă gingaş cu pumnul drept în creştetul capului:
— Mă, derbedeule, cum de-ai ajuns aici?
Mie, fireşte, respectul filial nu-mi îngăduia să-i adresez o întrebare asemănătoare celui care pricinuise venirea mea pe lume. I-am răspuns că cheltuisem vreo zece milioane de reis din banii unui domn Timar.
— Dar ăla de unde a furat atâţia bani? A fost obiecţiunea bătrânului meu.
— Ăla nu fură bani – i-am zis – căci dumnealui e un domn foarte venerabil care are moşii întinse, e negustor, moşier, are o flotă întreagă!
În această privinţă părerea bătrânului a rămas neschimbată.
— Asta-i totuna! Cine are bani înseamnă că a furat. Cine are bani mulţi a furat mult; dacă n-a furat el însuşi, înseamnă că a furat pentru el tatăl sau bunicul său. Furtul are exact o sută treizeci de variante dintre care doar douăzeci şi trei sunt de natură să te ducă pe banca galerei.
Văzând că nu pot să-l conving pe babacu-meu, m-am dat bătut şi nu l-am contrazis. Iată însă că a început el să mă întrebe:
— Dar cum dracu l-ai cunoscut pe acest Timar? M-am apucat să-i înşir faptele:
— L-am cunoscut pe acest domn pe vremea când nu era decât un biet căpitan de vas ce-şi curăţa singur cartofii pentru ciorbă în bucătăria vasului. Asta s-a întâmplat odată când, din porunca poliţiei turceşti trebuia să dau de urma unui paşă care fugise în Ungaria taman pe vasul lui Timar.
Auzind acestea, babacu-meu şi-a încreţit pielea capului. He-he-he! Avea o piele atât de mobilă încât era tare nostim să-l priveşti când şi-o mişca în toate părţile; cârâid îşi încreţea pielea, ţepii părului tăiat scurt se ridicau drept în sus, ca la maimuţă.
— Cum se numea paşa ăla? S-a răstit la mine bătrânul.
— Aii Ciorbadji.
— Aii Ciorbadji?! A urlat el înspăimântător, lovindu-mă cât putu cu pumnul peste genunchi.
Credeam ca din cauza răspunsului meu o să sară în mare nu alta. He-hc-he! N-ar fi putut din pricina fiarelor cu care era ferecat.
— Nu cumva l-ai cunoscut şi tu?
Bătrânul a dat furios din cap, apoi şi-a încreţit pielea capului spre frunte şi mi-a răspuns:
— Spune-mi mai departe: ce s-a întâmplat cu Aii Ciorbadji? I-am povestit tot:
— L-am regăsii pe insula de lângă Ogradina; atunci, trecând înaintea corăbiei, i-am tăiat calea şi l-am aşteptat la Panciova, gata să-l înhăţăm; corabia a sosit însă fără paşă. Pe drum, paşa a murit subit şi, pentru că pe mal nu li s-a dat voie nicăieri să-l îngroape, până la urmă l-au azvârlit în apă. Toate astea au fost dovedite de Timar cu acte în regulă.
— Şi pe vremea aceea Timar era un om sărac? Mă întrebă bătrânul.
— Ca şi mine!
— Iar acum zici că are milioane?
— Din care am avut cinstea să cheltuiesc şi eu zece milioane de reis.
— Ei vezi, tâmpitule, că ţi-am spus adevărul? I-a furat averea. Cui? Lui Aii Ciorbadji. L-a asasinat pe paşă în timpul călătoriei şi a pus mâna pe avere.
— Auzind astea, am îngheţat. Am pălit întocmai ca tine acum, dragă amice.
„Ia te uită! Mie nu mi-ar fi trăsnit niciodată prin cap o asemenea chestie!” mi-am zis.
— Hei, ascultă-mă – a mormăit bătrânul şi, zicând asta, şi-a plecat capul pe genunchi; parcă-l văd şi-acuma cum s-a chiorât la mine cu ochii lui de râs. Acum o să-ţi povestesc şi eu ceva. L-am cunoscut pe Aii Ciorbadji, L-am cunoscut chiar foarte bine. Fireşte, şi el era tot un tâlhar, ca orice om care are bani foarte mulţi. Era hoţul cu numărul 122 şi 123. Astea-s numerele de ordine pentru guvernatori şi vistiernici, în grija lui se aflau averile unui alt tâlhar. Ale aceluia cu numărul 133 – adică sultanul. Într-o zi am aflat că hoţul cu numărul 132 – marele vizir – voia să-i facă de petrecanie vistiernicului pentru a pune mâna pe ceea ce vistiernicul furase de ici şi de colo. Eu făceam parte, ca şi tine, din poliţia secretă turcă. Eram doar numărul 10, speculant decăzut şi vagabond. Ei bine, mi-a venit o idee grozavă Dacă aş putea să avansez dintr-odată Ia numărul 50? M-am dus la paşă şi i-am destăinuit secretul: cum că numele lui se află trecut pe o listă unde sunt scrişi şi alţi bogătaşi pe care miniştrii vor să-i spânzure ca pe nişte complotişti şi-apoi să le înhaţe frumos-frumuşel banii. „Ce-mi dai să te scap împreună cu tot ce ai?” Aii Ciorbadji mi-a răspuns c-o să-mi dea un sfert din toată averea lui în clipa când ajungem la loc sigur. „Mde, i-am spus, tare aş vrea să ştiu ce-nseamnă cuvântul „toată„? Nu de alta, dar eu mă tocmesc cu ochii legaţi. Sunt, vorba aia, tată de familie, am şi eu un flăcău căruia vreau să-i asigur viitorul.”
— He-he-he! Bătrânul mi-a spus toate astea atât de serios că nici acum nu mă pot abţine să nu râd.
— Ai un flăcău? L-a întrebat paşa pe taică-meu. Ei bine: dacă scap, o să-i dau de nevastă pe singura mea fiică şi-atunci toată averea mea o să rămână în familie. Chiar azi să-l trimiţi la mine pe feciorul tău să-l cunosc şi eu.”
(Ei drace! Dacă aş fi ştiut atunci că fata aceea minunată, cu chipul alb şi frumos, cu sprâncenele îmbinate mi-era hărăzită taman mie! Ai mai auzit o chestie ca asta, amice?! Pentru o asemenea chestie trebuie însă să mai trag câteva înghiţituri, să-mi uit durerea, îmi dai voie, nu-i aşa, să golesc acest pahar în cinstea doamnei – cea mai frumoasă dintre femei?)
Banditul îşi bău politicos vinul din pahar, ridicându-se în picioare.
Apoi se aşeză din nou în fotoliu şi începu să-şi sugă dinţii plescăind, ca unul care se îndestulase cu de-ale gurii.
— Mda, tatăl meu, ce mai tura-vura, s-a prins să facă acest târg.
— Ne-am înţeles, aşadar – mi-a spus bătrânul – să punem cele mai de preţ comori ale lui Aii Ciorbadji într-un sac de piele pe care să-l iau cu mine, să mă urc pe un vas englezesc şi-apoi, ca un om care nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, să ajung cu el fără nici o piedică tocmai în Malta, iar acolo să-I aştept pe Aii Ciorbadji care, împreună cu fiică-sa – dar fără nici un bagaj – trebuia să părăsească Istanbulul ca şi cum ar fi pornit într-o plimbare de plăcere cu trăsura pentru ca, în cele din urmă, s-ajungă pe drumuri lăturalnice în golful Pireu şi de acolo să fugă la Malta pe vreo corabie de-a hydrioţilor. Paşa mi-a acordat cea mai mare încredere. M-a lăsat să intru singur-singurel în vistierie – spre a nu bate la ochi dacă se ducea acolo chiar ci în persoană – şi m-a lăsat să aleg tot ce credeam cu că-i mai de preţ şi să pun totul într-un săculeţ. Şi-acum aş putea să înşir comorile pe care le-am ales cu mâna mea; camee scumpe, coliere de perle veritabile, inele şi cercei, o cutiuţă din agat plină cu diamante solitare!
— Nu puteai s-ascunzi măcar una pentru tine? L-am întrebat pe bătrân.
— Boule! S-a răstit el. De ce să fi furat un diamant, să fiu hoţul numărul 18, când puteam să fur totul?
— Aha! Ai fost băiat deştept, bătrâne!
— Am fost pe dracu! Am fost un bou. Trebuia să fac aşa cum zici tu. Să fi vârât în buzunar măcar o singură piatră preţioasă, acel clenodium care-mi plăcea mai mult decât toate, sau portretul nevestei lui Ciorbadji, încadrat cu două rânduri de briliante.
Chipul lui Timar se crispa auzind aceste cuvinte. Secretul neştiut de nimeni ajunsese totuşi cunoscut de un om. Iar din partea acelui om nu se putea aştepta la îndurare.
Tatăl meu şi-a urmat povestirea:
— Am umplut sacul de piele şi i-am dus paşei fără să dau nimănui de bănuit. Aii Ciorbadji a mai adăugat câteva fişicuri în care erau ludovici de aur. Apoi, cu ajutorul unui lacăt meşteşugit, a zăvorât totul, iar cele patru colţuri ale sacului le-a sigiliat cu peceţi de plumb. Pe urma m-a trimis să găsesc o litieră, cu ajutorul căreia să mă pot face nevăzut ducând săculeţul de piele. N-a trecut un sfert de ceas că m-am şi întors. Paşa mi-a încredinţat săculeţul zăvorât cu lacătul acela din oţel englezesc Şi pecetluit cu cele patru peceţi de plumb, iar eu l-am ascuns sub pelerină şi, pe portiţa din fundul grădinii, m-am furişat până la litieră, în timp ce fugeam, pipăiam sacul simţind foarte bine că înăuntru se găseau cerceii, colierele, cutiuţa de agat şi fişicurile cu ludovici. Peste un ceas mă aflam pe vasul englezesc. Ancora a fost ridicată şi am părăsit golful Cornul de Aur.
— Şi nu te-ai gândit să mă iei cu tine la Malta – l-am certat eu, cu dezamăgire filială, pe babacu-meu. Căci, cine ar fi luat-o de nevastă pe frumoasa fată a paşei?
— Fugi d-aci, zăpăcitule! A strigat bătrânul; ce nevoie aveam eu de tine sau de paşă cu frumoasa lui fată?! Nici prin gând nu-mi trecea să v-aştept pe vreunul din voi la Malta; dimpotrivă, cu mărunţişul pe care-l primisem de la pata ca bani de drum, am plecat tocmai în America, luând cu mine şi săculeţul de piele, închipuieşte-ţi însă ce s-a întâmplat! Blestematul! Când, în sfârşit, am ajuns într-un loc sigur unde nici dracu nu mai putea să-mi dea de urmă, mi-am scos briceagul şi am sfârtecat pântecul săculeţului de piele. Ce crezi că s-a revărsat din el? Nasturi de aramă, potcoave de fier ruginite! În locul cutiuţei aceleia de agat plină cu diamante se afla o călimară de lut, iar fişicurile cu ludovicii de aur erau nişte fişicuri cu bănuţi de aramă ca bănuţii cu care caporalii plătesc solda săptămânală a soldaţilor. Tâlharul acela ticălos mă furase şi pe mine. Aşa ceva nu prevăzusem în cele 133 de rubrici ale clasificării mele.
Bătrânul era furios şi gata-gata să plângă.
— Să mă las înşelat în halul ăsta de un turc! În timp ce eu alergam după litieră, tâlharul umpluse alt sac – aidoma cu celălalt – cu fel de fel de gunoaie şi cu gunoaiele astea mă făcuse să plec în largul mării. Iar el, între timp, a fugit cu comorile cele adevărate în altă parte, aşa că s-a folosit pe gratis de secretul aflat de la mine. Iată însă că dreptatea nu-i numai pe pământ, ci şi pe apă: banditul ăla mare şj-a găsit naşul – un bandit şi mai mare decât el, care i-a făcut de petrecanie şi l-a jefuit în timpul călătoriei!
— Şi acest om extraordinar, jefuitorul de mâna întâi al tâlharului de mâna întâi care era fugărit de tâlharul principal şi care jefuise şi un tâlhar mai mititel, eşti tu, „omul de aur”, Timar Mihăly de Levetinczy, iubitul meu amic! Spuse fugarul, ridicându-se şi închinându-se în bătaie de joc.
Timar nu-l contrazise.
Şi-acum să vorbim pe alt ton – urmă Krisztyăn Todor. Însă tot la trei paşi depărtare şi nu uita nici o clipă că ţeava pustii mele e îndreptată spre tine.
Timar privi cu sânge rece spre cele două ţevi. Chiar el încărca-se puşca.
— Descoperirea pe care am făcut-o mi-a tăiat cât ai zice peste pofta de a mai sta la galeră – continuă aventurierul. Nici mort nu puteam să mă împac cu gândul ăsta: ce drept are marele tâlhar să-l ferece în lanţuri de banca galerei pe tâlharul cel mic? Mda, ghiceam, dacă nestematele paşei le-ar fi ciordit nu Timar Miiiăly, ci tatăl meu, e limpede că acum aş fi un bogat gentilom, fiind unicul majoresco, şi nici un câine nu m-ar lătra întrebând cum au câştigat strămoşii mei averea aia imensă! Întocmai ca strămoşii actualilor baroni şi conţi, eu trebuie să crap aici înconjurat de putoarea apei de mare. Şi toate astea de ce? Pentru că domnul Timar Mihâly mi-a suflat de sub nas nu numai comorile alea care mi-erau hărăzite, ci şi fata pe care tot eu trebuia s-o iau de nevastă; făptura aia mică, sălbatică şi cârnă care creştea pentru mine pe o insulă pustie. Deci şi pe-asta trebuia să mi-o înhaţe Timar, care avea nevoie de o ibovnică. Păi cred şi eu: cum să fie fericit lângă femeia pe al cărei tată îl omorâse? Aşa că în afară de ca îi trebuia şi o ibovnică. Iar pentru ca asta să nu dăuneze cumva reputaţiei lui de aur – căci toată lumea îl socoate model de virtute – nu şi-a ales o prietenă din corpul de balet al operei, niciuna dintre frumuseţile circului – aşa cum ar prefera un om cu gusturi rafinate ca mine, de exemplu – ci şi-a ales o fată săracă, una care habar n-are ce se petrece pe lumea asta, care aproape niciodată nu vede oameni, o fată despre care nu s-ar putea afla vreodată că-şi dăruieşte graţiile domnului Timar. Ptiu, domnule Timar! Şi pentru asta ai vrut să mă fereci cincisprezece ani de banca galerei?
Lovitură după lovitură se abătea asupra capului plecat al celui care asculta. La drept vorbind, luate unul câte unul, punctele acuzării nu erau adevărate: Timar „nu-l omorâse” pe tatăl Timeii, nu „furase” comorile, acestuia, nu o „sedusese” pe Noemi, nu „îl legase în lanţuri” pe Todor. Şi totuşi, luată în întregul ei, acuzaţia părea de neînlăturat!
Nu jucase cinstit. Şi-acum, din această cauză era amestecat în toate păcatele.
Fugarul continuă:
— Pe când stăteam în golful Barado-Rio-do-Grande-do-Sul pe galeră au izbucnit frigurile galbene şi tata s-a îmbolnăvit. Se afla în agonie la doi paşi de mine, pe o bancă; nu l-au dus de acolo. Una ca asta nu se obişnuieşte. Robul de galeră trebuie să moară acolo unde-i ferecat. O atare chestie nu mi-a convenit deloc. Frigurile îl zgâlţâiau de mama focului şi bătrânul înjura mereu, iar pe deasupra îi mai clănţăneau şi dinţii. Babacu-meu era de-a dreptul nesuferit din pricina înjurăturilor sale: înjura mereu de Sfânta Maria – şi mereu pe ungureşte. De ce dracu nu înjura în limba spaniolă, că ar fi sunat mai frumos şi l-ar fi înţeles şi ceilalţi tovarăşi? Şi de ce o înjura pe Madona?! Asta zău că nu puteam răbda; doar de, sunt şi sfinţi bărbaţi şi încă destui! Putea să-i înjure pe ăia. Să jignească însă o doamnă! Şi cine? Un bărbat care a avut parte de o educaţie aleasă! Asta nu-i o purtare demnă de un gentilom. Din cauza asta m-am supărat de-a binelea pe bătrân. Nu fiindcă-mi venea greu să-l văd cum trăgea să moară de friguri galbene acolo la doi paşi de mine – aşa că putea să mă molipsească şi, oricum, a crăpa de friguri nu-i tocmai modul cel mai plăcut de a te duce dracului, ci din pricina înjurăturilor sale de-a dreptul urâte, aşa că m-am hotărât să dispar de lângă el. Şi cu toate că pe amândoi ne ţineau legături atât de strânse – legături de familie, nici vorbă – aveam de gând să le rup. Am avut noroc să izbutesc, înţelegându-mă cu alţi trei tovarăşi de-ai mei. Trebuia doar s-aşteptăm ca bătrânul să intre în agonia care prevesteşte moartea, fiindcă mă ameninţa că în clipa când încerc s-o şterg de lângă el va striga pe paznici, într-o noapte ne-am pilit lanţurile, iar pe paznicul care-băgase de seamă că vrem să evadăm l-am aruncat în apă mai înainte de a putea să scoată vreun piuit; am dezlegat apoi o bărcuţă şi am pornit-o în larg. Valurile erau tare înalte şi, când am ajuns în apropierea malului, ne-au dat barca peste cap. Unul dintre tovarăşii mei nu ştia să înoate aşa că s-a înecat repede; celălalt ştia, dar nu atât de bine ca rechinul care se luase după el. L-am auzit doar strigătul de moarte în clipa când „îngerul mărilor” l-a împins în sus cu o muşcătură, scoţându-l din apă până la brâu. Eu am izbutit să înot până la mal. Amândoi: tu, ca un bun calvinist, cu, ca un bun musulman, credem în predestinaţie. Nu aveam alt gând decât să mă întorc în Europa. Voiam să te văd. De-acum înainte tu-mi eşti singurul meu tată; pe celălalt l-or fi mâncat de mult rechinii şi, cel puţin, s-a asigurat că, n-o să ajungă în iad, pentru că din pântecul acestei dihănii nici dracul n-o să-l poată scoate. Cum de am ajuns să port aceste straie marinăreşti şi apoi tot felul de paşapoarte, bani de drum, adică tot ce-mi era necesar să traversez oceanul? Ei bine, despre astea o să-ţi povestesc altă dată, la un pahar de vin, când o s-avem răgaz; mai întâi însă să aranjam afacerile. Nu de alta, dar află că noi doi avem o socoteală.
Aventurierul îşi pipăi baticul de mătase legat peste ochiul stâng. Rana aceea care se cicatriza greu era probabil o amintire tare neplăcută pentru dânsul. Din cauza ei nu era indicat să umble prea mult pe gerul acela.
— Aşadar am venit de-a dreptul la Komârom, acolo unde ştiam că-ţi ai sediul oficial, pentru a-ţi face o vizită. Agenţii tăi mi-au spus că încă n-ai sosit din „străinătate”. Prin ce punct al globului umblai, asta nu putea să-mi spună nimeni. Bine, aştept până soseşte acasă. Şi pentru a nu-mi pierde vremea degeaba, am început să merg pe la cafenele, unde am făcut cunoştinţă cu nişte ofiţeri; datorită uniformei mele, aceştia mi-au oferit de îndată prietenia lor; pe urmă m-am dus şi la teatru. Acolo am dat cu ochii de acea doamnă splendidă şi încântătoare, cu chipul alb ca alabastrul, cu privirea suferindă şi melancolică; ghiceşti cumva despre cine vorbesc? Alături de dânsa se afla totdeauna o altă frumoasă doamnă. Ah, ce ochi frumoşi şi plini de fulgere are! Un adevărat corsar în fustă. Ah, ce-aş mai vrea să fiu membrul unei bande de piraţi a cărei căpetenie ar fi ea, şi zău că nu mi-ar păsa deloc dacă ne-ar fereca laolaltă vreo cinci ani de o bancă de galeră. Ei, dar la dracu cu sentimentalismul! Să revenim la afacerile noastre. Am purces aşadar să „sondez terenul”, într-o zi am făcut ce-am făcut şi am stat în lojă lângă îngeraşul cu ochi de drac. I-am făcut curte şi zău c-o primea cu plăcere. Am rugat-o să-mi dea voie să-i fac o vizită; atunci a adus vorba de stăpâna ei, spunând că totul depinde de dânsa. Am început atunci s-o preaslăvesc pe preacinstita madonă şi m-am grăbit să-i spun că, în Turcia, am avut norocul să-i cunosc familia şi că doamna seamănă leit cu maică-sa
— Cum? M-a întrebat domnişoara aceea frumoasă, dumneavoastră aţi cunoscut-o pe mama doamnei? Păi dânsa a murit pe când era foarte tânără. Nu i-am văzut decât portretul – i-am răspuns – la tăticul ei cu care eram în bune relaţii. Portretul înfăţişa o femeie cu chipul aproape tot atât de palid, cu trăsături melancolice şi era încadrat cu două rânduri de briliante care ar preţui vreo două sute de mii de forinţi.
— Ah! Va să zică şi dumneavoastră aţi văzut bijuteria aceea minunată? M-a întrebat domnişoara cea frumoasă. Mi-a arătat-o şi mie stăpâna atunci când a primit-o cadou de la domnul Levetinczy.
Timar îşi încleşta pumnii cuprins de o furie neputincioasă.
— Aha! Va să zică am ajuns acasă! Continuă aventurierul, întorcându-se şi zâmbind cu cruzime spre omul pe care îl chinuia. Aşadar, i-ai dat cadou fiicei lui Aii Ciorbadji taman bijuteria furată de la tatăl ei! E clar deci ea şi celelalte bijuterii au ajuns în mâinile tale din moment ce erau în acelaşi săculeţ. Asta înseamnă că nu poţi nega nimic. Deci acum avem acelaşi rang şi, dacă ne face plăcere, o să ne spunem şi „dumneavoastră”; în nici un caz însă nu trebuie să ne jenăm să vorbim potrivit rangului nostru!
Timar stătea ca paralizat în faţa acelui om în mâinile căruia îl dăduse soarta. Nu era neapărat nevoie ca Todor să ţină arma îndreptată spre el: Timar nu avea putere nici măcar să se ridice de pe scaun.
— Numai că tu, amice, te-ai lăsat cam mult aşteptat şi începusem să fiu neliniştit din cauza ta. Şi-apoi banii de cheltuială se isprăviseră. Mandatele pe care le aşteptam de la mătuşa mea cea bogată, de la amiralitate, de la administratorul moşiilor mele, de la bancherii mei – mandate pe care, chipurile, le căutam în fiecare zi la poştă – nu voiau să sosească din motive lesne de înţeles, în afară de asta, peste tot unde mergeam auzeam cum te proslăvea lumea. Comerciant genial, talent uriaş, binefăcător al săracilor – iată titlurile pe care ţi le atribuiau. Apoi ţi se dusese vestea cum că în viaţa ta de familie eşti model de virtute. Care va să zică eşti un model de bărbat, eşti omul pe care, după moarte, o să-l adore femeile şi din cenuşa lui o să dea câte un pic fiecărui soţ. He-he-he! Timar îşi feri faţa de lumină.
— Poate că am început să te plictisesc? Stai că acuşi trec şi la afacerile noastre, într-o zi, fiind foarte prost dispus din cauză că întârziai să-ţi faci apariţia şi aflându-mă în cazinoul ofiţerilor – unde cineva adusese vorba despre tine – mi-am luat îngăduinţa să spun şi eu modesta mea părere cu privire la posibilitatea ca într-un singur om să sălăşluiască atâtea şi atâtea virtuţi. Din care pricină, un mojic mi-a dat o palmă. Recunosc, în ce mă priveşte, că nu mă aşteptam la una ca asta. De fapt aşa-mi trebuie: de ce mi-a umblat clanţa? După aia mi-a părut rău din suflet că spusesem despre tine un cuvinţel nerespectuos şi voiam ca lecţia primită s-o ţin minte în vecii-vecilor, adică să nu te mai defăimez altă dată. Toate ar fi fost bune dacă am fi rămas la palma primită; întâmplări de-astea nu obişnuiesc să mi le notez. Dar mojicul ăla m-a obligat, colac peste pupăză, să mă bat cu el în duel, pentru că te calomniasem, lovisem în bunul tău renume. După cum am aflat, acest cavaler aiurit era taman adoratorul madonei cu chip alb încă de pe vremea când dânsa era abia un copil, iar acum, poftim! Voia să se bată pentru reputaţia soţului madonei. Ăsta-i un noroc atât de rar, încât numai ţie, omule de aur, ţi se poate întâmpla. Şi cel care cade victimă norocului tău sunt tot eu. Pentru acest noroc, tot eu am plătit preţul cuvenit, făcându-mi-se o tăietură din creştet şi până la sprinceană. Poftim, priveşte-o.
Aventurierul îşi scoase de pe frunte baticul de mătase neagră Şi de sub el îşi făcu apariţia o rană lungă, prinsă cu un plasture murdar, în jurul plasturelui se zărea o roşcată întinsă, semn că rana mai era încă inflamată. Timar îl privi îngrozit. Krisztyăn Todor lăsă din nou baticul peste ochi şi, cu un umor cinic, reluă:
— Asta-i amintirea numărul trei pe care o port pe pielea mea în numele prieteniei tale. Ei, dar şi-aşa e bine. Cu atât mai vârtos, am ce scrie la rubrica haben pentru mine. După afacerea asta, vezi bine că nu mai puteam rămâne la Komârom. Întâmplarea stârnise vâlvă şi lesne aş fi putut să cad pradă întrebărilor penibile – cu toate că, din partea cinstiţilor noştri judecători în ţara asta un tâlhar poate să se ascundă în vecii vecilor: mărturie vie suntem chiar noi doi.
Aventurierul părea mândru de această nimerită comparaţie.
— Ce-i drept, şi-aşa voiam s-o şterg din Komărom pentru că mă plictisisem să tot aştept venirea ta acasă. Stai, mi-am zis, îmi dă mie în cap unde se află! Eu ştiu ce fel de „străinătate” e aia unde pune la punct treburile ţării! Ea nu se află pe nici un continent cunoscut, ci pe „Insula nimănui”. Ia să mă reped după el până acolo.
Auzind aceste cuvinte, Timar strigă cu violenţă:
— Ai fost pe insulă?
Tremura de furie şi de spaimă.
— Nu te ridica, amice! Îl linişti aventurierul. Arma e încărcată şi, dacă te mişti, s-ar putea să se descarce, şi-n acest caz n-o să fiu eu vinovatul. De altfel poţi fi liniştit. Faptul că m-am dus acolo a fost tot spre nenorocul meu şi nu spre al tău. Oh! Mereu sunt cel care plătesc biletul de bal în locul tău. Asta vine de la sine. Tu dansezi, iar eu plătesc. Tu te culci în patul meu, iar eu sunt zvârlit afară în loc să ţi se facă ţie cinstea asta. De ce m-am dus pe „Insula nimănui”? Păi de-aia, să te găsesc acolo! Tu însă plecaseşi. N-am găsit-o decât pe Noemi, pe Noemi cu un ţânc. Ei, ei, amice Mihâly, cine te-ar fi crezut în stare de o asemenea făţărnicie? Dar, pst! Să nu spunem nimănui ceea ce ştim. Îl cheamă Dodişor, nu-i aşa? E un copil drăgălaş şi deştept. Ce frică-i era de mine, că aveam un ochi legat precum mă vezi! Ce-i drept, şi Noemi s-a speriat grozav de mine. Eram singuri-singurei, doar noi doi pe toată insula. Ce rău mi-a părut când am aflat că buna mamă Tereza a murit. Era o fiinţă bună şi tare cumsecade. Fără îndoială, dacă s-ar fi aflat şi ea pe-acolo, aş fi fost primit şi eu mai altfel, închipuieşte-ţi însă că Noemi aia nici nu m-a lăsat să mă aşez pe scaun. Zicea că şi ea se teme de mine şi că lui Dodi i-e şi mai teamă; că doar ei doi sunt în tot cătunul. „Păi tocmai de-asta am venit eu, să fie cineva care să vă apere, să fie un bărbat în casă.” Printre altele, fie vorba între noi, ce i-ai dat să bea fetei ăleia de s-a făcut atât de frumoasă? Ce-i drept, e o făptură atât de frumoasă că ţi se scurg ochii după dânsa. N-am scăpat ocazia să-i spun de îndată acest lucru. Ei bine, s-a grăbit să facă tot felul de strâmbături. Atunci am vrut să glumesc. Am întrebat-o dacă se cuvine ca faţă de logodnicul ei să facă nişte ochi de muma pădurii! Dar ea, niciuna nici două, m-a făcut vagabond şi m-a poftit să-mi iau tălpăşiţa. I-am răspuns că o să plec, dar în cazul ăsta o s-o iau şi pe ea cu mine şi nu ştiu cum s-a făcut c-am prins-o de mijloc. Ochii lui Timar aruncau văpăi.
— Stai rogu-te liniştit, amice, n-a fost spre necazul tău, ci al meu; atunci, fata asta mi-a cârpit o palmă atât de zdravănă pe bietul meu obrăjor, încât a întrecut-o de două ori pe-aia dată de maior; dar, pentru adevărul istoric, trebuie să declar că mi-a dat-o pe celălalt obraz, nu pe ăla lovit de maior; deci, simetria a fost restabilită.
Chipul lui Timar nu putu să ascundă un licăr de bucurie.
— Ago gratis1! Şi de asta am avut parte. M-am supărat însă grozav. E îndeobşte cunoscut că sunt un admirator fără margini al sexului slab. Doream însă răzbunare şi satisfacţie. „Ei, o să-ţi arăt eu că totuşi o să vii cu mine în cazul că nu-mi dai voie să rămân aici; o să vii după ăsta.” Zicând aşa, l-am luat pe micuţul Dodi de mână şi I-am tras după mine.
— Blestematule! Strigă Timar.
— No-no-no amice! Nu mă întrerupe! Acuşi, acuşi îţi vine rândul şi ţie şi-atunci poţi vorbi şi încă mult de tot; mai întâi însă ascultă până la capăt ceea ce spun eu. Am greşit zicându-ţi că erau doar ei doi acolo, deoarece erau trei; blestematul ăla de dulău, Almira, era şi el acolo, culcat sub pat şi în tot acest timp se prefăcuse că nu mă vede. Dar când copilul a început să urle, câinele ăla parşiv a sărit pe neaşteptate de sub pat, fără să-l fi poftit cineva şi s-a năpustit la mine. Însă nici eu nu-l pierdusem din vedere pe respectabilul domn şi, scoţând repede revolverul din buzunar am lichidat-o pe măria sa câinească.
— Ucigaşule! Horcăi Timar.
— Ehei, amice. Dacă numai sângele câinelui ăsta ar împovăra sufletul meu! Netrebnicul de dulău n-a vrut însă să moara imediat. Nici n-a luat în seamă glontele primit. S-a repezit şi mai furios la mine, m-a muşcat de braţ, m-a trântit la pământ şi după asta m-a ţinut atât de strâns, încât nici nu mă puteam mişca sub el. În zadar am încercat să ajung la celălalt pistol; mă ţinea cu colţii ca un tigru. Până la urmă am început s-o rog pe Noemi să mă scape. Noemiei i s-a făcut milă de mine şi s-a îndurat să-mi dea drumul de sub dulău. Ăla însă mai strângea şi mai înverşunat de braţ cu colţii săi. În cele din urmă, Noemi mi-a spus: „Roagă-te de copil, că pe el ascultă câinele. Am început atunci să mă rog de Dodi. Copilaşul a dovedit că are inimă bună, pentru că i s-a făcut milă de mine, s-a apropiat şi a îmbrăţişat gâtul Almirei. Câinele a slăbit strânsoarea şi s-a lăsat sărutat de copil.
Ochii lui Timar se umpluseră de lacrimi.
— Aşadar, şi-acolo am fost batjocorit! Spuse Krisztyân Todor suflecându-şi mâneca însângerată şi murdară a cămăşii. Uite ici, pe braţul meu, se văd urmele colţilor acelui dulău. Cei patru colţi aşa cum s-au înfipt în carne, ajungând până la os. Asta-i amintirea numărul patru de la tine. După cum se vede, pielea mea e un adevărat album viu plin cu răni primite din cauza ta; semnul de pe umăr, rănile lanţurilor, tăietura de sabie şi muşcătura de câine, toate, dar toate sunt însemnări pe corpul meu care amintesc prietenia ta. Spune acum ce să fac cu tine ca să fim chit?
Când puşcăriaşul evadat îi întrebă pe Timar; „Spune acum ce să fac cu tine?”. Se dezbrăcase de tot aşa că stătea gol-goluţ şi Timar trebuia să privească acele groaznice răni cu care fusese însemnat din cap până-n picioare. Rănile acelea le purta din cauza lui;
Dar şi sufletul său stătea la fel de gol înainte-i, plin şi el de răni hidoase pe care tot mâna lui le pricinuise.
Aşadar omul acesta ştia foarte bine că Timar n-a făcut decât să se joace cu el când l-a recomandat cu atâta mărinimie în Brazilia; că Timar a contat pe instinctele Iui josnice când i-a dat împruternicire să mânuiască banii săi; că a urmărit să scape de el. Acest om ştie cum s-a îmbogăţit Timar şi e invidios din această cauză. Acest om ştie că Timar a înşelat-o pe Noemi, că a înşelat-o pe Timea, că le-a furat pe amândouă; şi-acum omul acesta e gelos şi furios din pricina amândoura. Cele mai josnice instincte îi rod sufletul ca nişte plăgi veninoase. Şi-acum Timar se află în mâinile acestui om, la cheremul lui. N-are nici măcar puterea să se apere fizic, să-şi apere trupul. Braţele şi picioarele îi sunt paralizate parcă de o slăbiciune ca aceea pe care o simte omul când e fugărit în somn. Înfăţişarea acestui individ plin de răni l-a dezarmat pur şi simplu.
Acest lucru îl ştie prea bine aventurierul. De aceea renunţă la măsurile sale de apărare. Se ridică, reazemă puşca de cămin şi i se adresează Iui Timar, vorbindu-i peste umăr cu spatele întors spre el:
— Ei, şi-acum să-mi văd de toaletă. Până termin, tu gândeşte-te ce poţi răspunde la întrebarea mea: ce să fac cu tine?
Îmbrăcămintea purtată până atunci o aruncă bucată cu bucată în focul din cămin – unde se aprinse de îndată, aruncând flăcări pe coş – şi-apoi îşi îmbrăcă liniştit hainele date de Timar. Văzând ceasul lui Timar pe policioara căminului, îl puse în buzunarul vestei şi-şi încheie tacticos nasturii cămăşii, îşi găsi răgazul să-şi perie şi barba stând îndelung în faţa oglinzii. Iar când isprăvi, înălţă capul mulţumit că noua lui înfăţişare semăna cu a unui gentilom.
Apoi, depărtându-şi picioarele şi încrucişându-şi braţele pe piept, se postă în faţa căminului:
— Ei, prietene, camarade, ce zici? Timar îl întrebă:
— Ce doriţi dumneavoastră?
— Aha, deci ai prins glas! Ar fi ciudat, nu-i aşa, dacă aş spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Du-te şi tu acolo, arde-ţi şi tu spatele cu semnul spânzurătorii. Du-te de banca galerei, lasă-te fugărit peste ţări, ape şi oraşe, de rechini, indieni, jaguari, şerpi cu clopoţei şi poliţişti; apoi fă să fii crestat la cap cu sabia de adoratorul soţiei tale, luptând în duel; pe urmă lasă să te muşte de braţ dulăul ibovnicei tale; şi după asta să împărţim restul! Ei, vezi, eu nu-s atât de crud. N-o să-ţi mai pomenesc de rănile mele; osul de câine se vindecă repede! Vreau să fiu mai milostiv cu tine. Hai să ne tocmim.
— Bani? Întrebă Timar.
— Şi bani; despre asta o să vorbim însă mai târziu. Mai întâi să vorbim despre ceva care te interesează şi pe tine şi pe mine. Pentru mine e indicat să dispar câtva timp din lumea cunoscută; asta, pentru că acum nu mai sunt urmărit fiindcă ţi-am cheltuit banii. Ceea ce nu mi se iartă este evadarea de pe galeră şi paznicul zvârlit în apă. De aceea, banii tăi nu-mi pot aduce fericirea până nu fac ceva să dispară de pe spate semnul pe care-l am, iar de pe picioare – rănile cătuşelor. Pentru ca semnul să dispară, o să-l tratez cu ierburi, iar ca să se vindece rănile mă vor ajuta apele minerale. Nu mă tem c-o să pui zbirii pe urmele mele. Ai mai multă minte. Dimpotrivă, sunt sigur că ai fi bucuros să mă ascunzi, să mă ţii la secret dacă aş fi căutat; iar dacă m-ar găsi la tine, ai spune că-s ruda ta cea mai apropiată. Te cunosc. Eşti un om de aur. Nu prea mă încred însă în tovarăşul de breaslă. Cu toată prietenia noastră, s-ar putea întâmpla totuşi ca într-o bună zi, uite aşa, din întâmplare, cineva să mă altoiască la mir sau, pe drumul mare, să-mi găurească pielea niscaiva vagabonzi inimoşi, ori, cu vreun pahar de vin prietenesc, să fiu trimis acolo unde s-a dus Aii Ciorbadji. Nu, dragă amice, acum n-aş mai avea curajul să te rog să mai umpli o dată această cană chiar dacă mai întâi ai bea tu din ea. Voi fi deosebit de grijuliu cu persoana mea.
— Aşadar, ce vă trebuie dumneavoastră?
— Dumneavoastră”, nu-i aşa? Tot nu vrei să ne tutuim? Aha, nu-ţi convine tagma! Ce-mi trebuie? Să întrebăm mai întâi ce-i trebuie venerabilului domn! Deci venerabilului domn îi trebuie, nu-i aşa, să păstrez, să nu divulg secretele pe care le cunosc, aşa e? Pentru asta aţi fi în stare să-mi asiguraţi o rentă de o sută de mii de franci francezi în bonuri de tezaur?
Timar nu se gândi mult pentru a da răspunsul.
— Da.
Aventurierul râse.
— Numai că mie nu-mi trebuie un sacrificiu atât de mare, onorate domn! Am spus, pare-mi-se că deocamdată banii nu mă ajută. Un om „însemnat”, ca mine, cu obiceiurile proaste pe care le am, poate fi prins oriunde şi-atunci la ce mi-ar folosi apanagel-ul1 de o sută de mii de franci? Mie, cum spuneam, îmi trebuie linişte şi un loc unde să mă ascund – pentru multă vreme – iar acolo unde voi fi să duc o viaţă tihnită şi fără griji. Ei, ce zici, nu-i aşa că cer o nimica toată?
— Terminaţi şi spuneţi: ce vreţi?
— Ei bine, termin. Observ că stimatul domn a devenit nerăbdător. Poate ar fi timpul să ne ducem la culcare?
Spunând acestea, aventurierul luă din nou puşca şi, aşezându-se pe scaun, o ţinu cu amândouă mâinile gata să tragă în orice clipă.
— Ei bine, nu cer stimatului domn o rentă de o sută de mii de franci, dar cer stimatului domn „Insula nimănui”.
Parcă trăsnetul căzuse pe capul lui Timar. Cuvintele acestea îi destrămară ca prin farmec moleşeala provocată de starea lui sufletească.
— Ce vreţi să faceţi cu ea?
— În primul rând, să am un adăpost, unde nici un copoi cu miros fin al nici unui stat să nu-mi poată adulmeca firma. Fireşte că, atâta timp cât o să stau pe acea insulă – şi e de dorit atât pentru mine cât şi pentru înălţimea voastră ca acest timp să fie cât mai îndelungat – o să mă aprovizionaţi cu tot ceea ce îmi pofteşte inima, cu tot ce-i scump şi bun.
Pretenţiile acestea dezgustătoare începură să-l înfurie pe Timar.
— Nu mai încercaţi să faceţi pe delicatul cu mine. Cereţi-mi o sumă oricât de mare. Luaţi-o şi plecaţi încotro veţi vedea cu ochii. Folosiţi-o după bunul plac. Dar insula asta n-o dau. E o cerere absurdă.
— Nu e o cerere absurdă, milostive domn! Vedeţi, insula aia are un aer tare bun care ar prii de minune sănătăţii mele şubrezite în America de Sud. Ştiu de la regretata şi draga mamă Tereza că pe-acolo cresc ierburi care vindecă orice rană. În Botanica lui Diâszegi1 am citit că sunt ierburi care tămăduiesc şi carnea ce fierbe în oală! Apoi, după multele emoţii pe care le-am avut, simt nevoia să duc o viaţă liniştită, să contemplu natura. După viaţa de sibarit pe care am dus-o, aş vrea să gust din plăcerile rustice ale epocii de aur. Daţi-mi, excelenţă, „Insula nimănui”. Excelenţă! Serenissime!
Ce batjocoritor implora aventurierul stând cu arma încărcată în mână.
— Eşti nebun! Spuse Timar enervat de ironiile lui şi, împingând scaunul cât colo, se întoarse cu spatele spre Krisztyân Todor.
— Ah! Nu-mi întoarceţi spatele! Senor, Excelenza, Mylord, Diirchlauchtigster Hen; Pan Velkomojnie, Mynheer, Monseigneur, Gospodine, Efendi! În ce limbă preferaţi să daţi ascultare jalbei unui sărman pribeag?
Ironiile acestea dezgustătoare nu erau în avantajul agresorului. Micşorau înrâurirea ce o avusese asupra lui Timar. Acesta începea să se dezmeticească din amorţeala care-l cuprinsese, îşi dădu seama că are de-a face cu un om înspăimântat care, într-adevăr, se teme pentru pielea lui. Îi spuse supărat:
— Terminaţi o dată! N-am timp să-mi pierd vremea cu dumneavoastră! Spuneţi ce sumă vreţi şi o veţi căpăta. Dacă vă trebuie o insulă, cumpăraţi-vă una în arhipelagul grec sau în Marea Chinei. Dacă vă e frică de urmăritori, duceţi-vă la Roma, la Neapole sau în Sicilia, daţi-vă drept marchiz, fiţi în relaţii bune cu Camorra2 şi n-o să vă facă nimeni nici un rău. Bani vă dau.
Insula, nu.
— Aşa! Va să zică excelenţa să mă ia de sus? Amicul intrat la apă începe să-şi revină din prima spaimă şi dă din mâini să iasă la mal. Stai un pic să te mai dau o dată la fund. Ţi-ai zis, pesemene, cam aşa: „Păi n-ai decât să te cari, zdrenţărosule; caută pe cine vrei şi spune-i ceea ce ştii despre mine. Ca o primă glumă, te vor fila, te vor băga la zdup şi-o să te uite acolo în cuşca aia de câini; în felul ăsta o să-ţi închidă gura că n-o să mai vorbeşti niciodată cu nimeni. Şi alte lucruri obişnuite ţi se pot întâmpla. Cine va fi vinovat, dacă, pe drum, o să-ţi tragă cineva un glonte în spate tocmai când te plimbi aşa, într-o doară? Dacă Dunărea o să-ţi arunce hoitul pe mal, cine va cerceta dacă singur sau împins de altcineva ai sărit în apă? Şi, în cel mai rău caz, cine o să fie nebun să creadă povestea ta, mă fugarule, dacă eu, omul de aur, cu obrazul ras şi senin o să spun: „Nu-i adevărat„. Am bani mulţi. Dacă martorii, dacă acuzatorii sunt atât de nebuni încât nu se lasă cumpăraţi, păi judecătorii şi instanţa vor fi mai cu scaun la cap. Aurul îl ridici chiar dacă-l găseşti în noroi.” Văd că aşa gândeşti. Probabil însă că nu ştii cu cine ai de-a face. La urma urmelor trebuie să-ţi intre în cap că eşti legat de mâini şi de picioare, că eşti întins şi stai neputincios în faţa mea la fel ca avarul care, legat fedeleş de un bandit, se încăpăţânează să rabde să i se vâre ţepuşa sub unghii, să i se smulgă barba fir cu fir, să i se picure ceară fierbinte pe piele, dar până la urmă arată totuşi unde-şi ţine comorile. Şi eu am să fac la fel cu tine. Dacă n-o să mai poţi răbda, strigă: „Destul!”
Timar asculta cuvintele puşcăriaşului cu curiozitatea omului chinuit.
— Până acum n-am spus nimănui nici un cuvânt despre tot ceea ce am aflat în privinţa ta. Îţi dau cuvântul meu de onoare, în afară de cuvintele alea care mi-au scăpat atunci la Komârom, n-am suflat nici o vorbă despre tine, iar bârfa aia s-a risipit ca un fum, că n-avea nici un temei în faţa ălora de-acolo. Dar tot ce ştiu despre tine am aşternut pe hârtie şi scrisorile se află aici în buzunarul meu, gata să plece la patru adrese diferite, fiind redactate în patru feluri. Un denunţ e adresat guvernului turc, dezvăluindu-i tot ce a luat cu el Aii Ciorbadji fugind din Istanbul; iar averea, aparţinând unui conspirator, trebuie să fie confiscată şi redată vistieriei sultanului, ba poate că taman de-acolo a şi fost luată; arăt apoi unde se găsesc şi cum au ajuns în mâinile tale acele comori pe care le-am înşirat rând pe rând aşa cum mi le-a descris taică-meu. În cea de-a doua scrisoare te denunţ guvernului din Viena arătând că l-ai ucis pe Aii Ciorbadji şi i-ai jefuit comorile acestuia. Nu uita că omul îmbogăţit peste noapte are întotdeauna mulţi duşmani. A treia scrisoare e adresată doamnei de Levetinczy, la Komârom. I-am scris şi dânsei ca să ştie ce ai făcut cu taică-său, cum ai ajuns să pui mâna pe portretul mamei ei încadrat cu diamante şi cum ai obţinut şi celelalte bijuterii pe care i le-ai dăruit. Dar, mde! Pentru dânsa am scris şi altceva, ceva mai mult. Şi anume unde îţi petreci vremea atunci când lipseşti de acasă. Tainicele plăceri oferite de „Insula nimănui”. Dragostea ta pentru cealaltă femeie. Cum îi înşeli buna-credinţă. I-am scris despre Noemi şi despre Dodi. Ei, să-ţi mai bag şi alte „ţepuşe sub unghii”? Timar gâfâia şi inima i se zbătea neliniştită.
— Ei bine, pentru că nu vorbeşti, o să continuăm noi! Spuse cu cruzime aventurierul. Cea de-a patra scrisoare este adresata Noemiei. În această scrisoare am aşternut negru pe alb tot ceea ce dânsa nu ştie încă despre tine: că aici în lumea mare ai o soţie, că eşti un mare domn. Că ai necinstit-o şi că niciodată nu vei putea să fii al ei, că o sacrifici numai şi numai pentru plăcerile tale şi că eşti un răufăcător. Nici acum nu ceri îndurare? Atunci hai să luăm ceară fierbinte. Nu sunt atât de nebun încât să port aceste scrisori în buzunar pentru ca după ce vreun bravo1 de-al tău m-ar altoi la mir pe întuneric să mi le ia şi să ţi le aducă. De îndată ce răspunzi că nu te învoieşti, o să spun: „La revedere, mă bucur că v-am văzut, am onoarea să vă salut!” şi te las aici cu tot respectul. Dar, plecând de-aici, merg drept acolo, uite! Vezi cele două turle? Acolo-i Tihâny. Acolo stau nişte călugări cinstiţi. E un schit. O să depun la loc sigur şi legal scrisorile şi-l rog pe stareţ ca, în cazul că peste o săptămână n-o să vin după ele, să le trimită la destinaţie. Prin urmare, degeaba mi-ar face de petrecanie: scrisorile tot vor ajunge la destinaţie. Şi atunci n-o să mai ai linişte în ţara asta. Acasă n-o să poţi merge; să zicem că soţia ta te-ar ierta că i-ai ucis tatăl, dar nu te-ar ierta pentru Noemi. Tribunalul va începe cercetările şi-o să fii nevoit să te înfăţişezi pentru a arăta originea misterioasei tale îmbogăţiri. O să-ţi intenteze proces şi guvernul turc, şi guvernul austriac. Lumea va vedea cine eşti. Aşa cum până azi ai fost „omul de aur”, de-acum înainte o să fii „omul de noroi”. Şi n-o să te poţi refugia nici pe „Insula nimănui”, căci acolo Noemi o să-ţi închidă uşa în nas. Femeia aceasta e mândră şi, cât ai clipi, dragostea ei se preface în ură. Nu, nu! N-o să-ţi rămână altceva de făcut decât să dispari din lumea cunoscută, întocmai ca şi mine; la fel ca mine să te temi de paşii care se apropie de uşa ta! Ei bine, să plec sau să rămân?
— Rămâi! Gemu chinuit Timar.
— Aha! O laşi mai moale! Spuse puşcăriaşul. Atunci să ne, aşezăm din nou. Şi s-o luăm de la capăt. Va să zică, în primul rând, o să-mi dai „Insula nimănui”.
Timar găsi un argument firav pe care vru să-l folosească pentru a se apăra:
— Dar, „Insula nimănui” nu-i a mea, ci a Noemiei!
— Foarte adevărat! Pretenţia mea e totuşi întemeiată. Insula e a Noemiei, iar Noemi e a ta!
— Ce vrei? Întrebă Timar, privindu-l sălbatic.
— Ei, ei, nu te holba aşa! Ai uitat că eşti legat? S-o luăm încet şi pe rând. Lucrurile o să se aranjeze astfel: tu o să scrii o scrisoare Noemiei, iar scrisoarea o voi duce chiar eu. Între timp, probabil că scârba aia de dihanie neagră o fi crăpat şi o să mă pot mişca liniştit pe insulă, în scrisoare îţi iei frumos rămas bun de la dânsa: îi spui că n-o poţi lua de nevastă deoarece încă de mult o legătură familială de nedesfăcut te ţine legat, că nevasta ta este frumoasa Timea de care fără-ndoială că Noemi o să-şi aducă aminte, îi scrii însă că te-ai îngrijit cinstit de soarta ei, aducând de departe, din altă lume, pe logodnicul ei de odinioară, care-i un om foarte cumsecade, tare drăguţ şi chipeş şi care-i gata s-o ia de nevastă şi-acum, închizând ochii asupra celor întâmplate. Că şi de-acum înainte o să-i aprovizionezi cu toate bunătăţile şi că le dai binecuvântarea ta dorindu-le să fie fericiţi.
— Ce? O vrei şi pe Noemi?
— Ei drăcie! Nu cumva te-ai gândit că vreau să mă fac Robinson pe insula ta prăpădită?! Am nevoie de cineva care să-mi îndulcească viaţa în pustietatea aia. Pe unde am umblat m-am săturat până în gât de femei cu ochi negri şi cu păr negru; acum, văzând părul auriu al Noemiei şi ochii ei albaştri, sunt nebun de-a binelea după ea. Apoi mi-a ars o palmă şi m-a alungat; trebuie deci să mă răzbun. Există oare o răzbunare mai nobilă decât să întorci palma printr-un sărut? Vreau să fiu stăpânul zânei ăsteia îndărătnice! Aşa mi s-a năzărit şi asta mi-i dorinţa în clipa de faţă. Şi-apoi tu cu ce drept refuzi să mi-o dai? Nu sunt eu logodnicul Noemiei, cel care pot s-o fac nevasta mea după lege şi să-i redau cinstea, din moment ce tu nu poţi niciodată s-o iei de soţie şi nu-i aduci decât nefericire?
Ah, omul acesta picura ceară fierbinte drept în inimii lui Timar!
— Cere-mi toată averea! Îl rugă el cu lacrimi în ochi pe aventurier.
— Să lăsăm chestia cu averea pentru mai târziu. Mai are timp să vie la rând. Acum însă, întâi şi-ntâi, o vreau pe Noemi. Nimic altceva decât pe ea. Şi nu pe Noemi a ta, ci pe Noemi a mea o vreau.
Timar îşi frângea mâinile pradă unui chin de nedescris.
— Ei, aşadar, scrii scrisoarea aceea Noemiei, sau plec la Tihâny cu cele patru scrisori!
Durerea îl făcu pe Timar să murmure:
— Ah! Micuţul Dodi!
Fugarul râse cu o ironie nepăsătoare:
— O să-i fiu tată; o să-i fiu un tată foarte bun!
Cât ai clipi, Timar ţâşni de pe scaun şi cu un salt de jaguar se aruncă asupra aventurierului mai înainte ca acesta să se poată folosi de armă, îi prinse amândouă mâinile, îl smuci o dată înainte, apoi îl împinse deandăratelea făcându-i vânt atât de tare încât omul zbură prin uşa deschisă în anticameră unde rămase câteva clipe lungit; se ridică însă şi, clătinându-se încă din cauza saltului periculos pe care-l făcuse, se împiedică de prima treaptă apoi, horcăind şi înjurând, se rostogoli din treaptă în treaptă până la piciorul scării.
Jos era întuneric şi noaptea liniştită, de nepătruns, în afară de ei doi un singur om se mai afla în conacul de iarnă – pivnicerul cel surd – dar acesta dormea ameţit de băutură.
