Destinul „Sfintei Barbara”

„Sfânta Barbara” îşi urmă calea în sus, pe Dunăre, fără nici o piedică şi Timar nu mai avu alt necaz decât cel pricinuit de zilnica tocmeală cu edecarii.

Călătoria pe Dunăre prin pusta maghiară li se părea de-a dreptul plicticoasă; nu mai întâlneau stânci, nici cascade şi nici ruine de cetăţi; nimic altceva decât maluri acoperite de sălcii şi plopi care se înşirau pe ambele părţi.

Priveliştile acestea monotone nu aveau legende care să merite a fi povestite Timeii.

Uneori fata nu ieşea ziua întreagă din cabină şi nu scotea nici un cuvânt. Stătea acolo singură; iar alteori, mâncarca trimisă în cabina ei se întorcea neatinsă, aşa cum îi fusese adusă.

Curând serile începură să devină mai lungi, iar spre sfârşitul lui octombrie zilele senine ale toamnei deveniră ploioase; fata se închise în cabina ei singuratică şi Mihaly îi auzea doar oftatul adânc ce răzbătea uneori în timpul nopţii prin peretele subţire de scânduri. N-o auzise însă niciodată plângând. Cine ştie? Poate că greaua pierdere îi îngheţase inima.

Oare cât de mare ar trebui să fie căldura care s-o poată încălzi din nou?

„Eh, sărmane prieten, de ce te gândeşti la asta? De ce visezi, fie treaz, fie cu ochii închişi, acest chip de alabastru? Chiar de n-ar fi atât de frumoasă, e totuşi nespus de bogată; iar tu, tu eşti sărac. Ce-i foloseşte unui tânăr ca tine să-şi împuieze capul cu imaginea unei fete atât de bogate? Măcar dacă ar fi pe dos: tu să fii bogat iar ea săracă!” „Oare cât de bogată o fi Timea?” – se întrebă Timar şi se apucă să socotească, parcă anume ca să-şi facă inimă rea şi să nu-şi mai făurească visuri deşarte.

„Tatăl ei i-a lăsat o mie de galbeni bani gheaţă şi încărcătura corăbiei care în timpurile astea valorează zece mii de galbeni. Poate o fi având şi bijuterii; în cazul ăsta, transformând totul în bani, Timea are o avere de sute de mii de forinţi. În oraşele Ungariei o fată de măritat care are o astfel de zestre se zice că e deosebit de bogată.”

Ajungând aici, Timar se trezi deodată în faţa unei enigme pe care simţea că nu poate s-o dezlege.

Dacă toată averea salvată a lui Aii Ciorbadji nu făcea decât unsprezece mii de galbeni, ei bine, transformaţi în aur ea n-ar fi avut o greutate mai mare de şaizeci şi şase de funţi1, pentru că, dintre toate metalele, aurul ocupă volumul cel mai mic. Şaizeci şi şase de funţi de aur pot fi vârâţi într-un sac pe care-l poate duce orice om în spinare, mergând şi pe jos. Atunci de ce a fost nevoie ca Aii Ciorbadji să transforme aurul în grâu, deci într-o marfă pentru care îi trebuia o corabie întreagă care să călătorcască o lună încheiată, o corabie ameninţată de vânturi, de vârtejuri, de stânci, de bancuri de nisip, care poale fi oprită în carantină sau de patrule de control când, cu aceeaşi comoară vârâtă într-o traistă, trecând peste munţi şi văi, ar fi putut ajunge în Ungaria în cel mult două săptămâni?

Timar nu găsea cheia acestei enigme.

Şi-apoi, de taina aceasta mai era legată încă una.

Dacă averea lui Aii Ciorbadji (indiferent dacă a fost câştigată pe cale cinstită sau nu) valora doar unsprezece-douăsprezece mii de galbeni, de ce organizase guvernul turc o atare vânătoare pe urmele ei? Cum se face că nu-şi cruţase osteneala de a trimite pe Dunăre în sus o canonieră cu douăzeci şi patru de vâsle, spioni şi curieri ca s-o adulmece, pentru că de, ceea ce pentru un biet căpitan de corabie reprezintă o sumă importantă, pentru padişahul prea luminat nu e decât un fleac; chiar dacă ar fi fost confiscate toate lucrurile acestea în valoare de zece mii de galbeni, până ce aceşti bani ar fi ajuns la sultan trecând prin mâinile expeditorilor, sechestratorilor şi a fel de fel de hoţi de buzunare oficiali, sultanului nu i-ar fi rămas nici cât să-şi cumpere tutun pentru o pipă.

Cum de nu le-a fost ruşine să pună în mişcare un aparat atât de mare pentru o pradă atât de mică?

Sau poate Timea era adevărata pradă pe care o urmăreau? Timar era destul de romantic pentru a accepta şi această explicaţie, deşi raţiunea îi spunea că nu fata era prada urmărită de sultan.

Într-o seară, vântul risipi norii şi, când Timar privi prin fereastra cabinei sale, zări la orizont luna nouă: „Luna roşie”.

Secera de lumină sângerie atinse oglinda apei.

Lui Timar i se năzări că luna are într-adevăr chip de om, aşa cum se vede uneori prin calendare, şi că-i spune ceva cu gura ei strâmbă. Numai că graiul lunii nu-l poţi pricepe; e încă necunoscut; nu-l înţeleg decât somnambulii – care i se supun – dar când se trezesc, nici ei nu mai ştiu ce-au vorbit cu crăiasa nopţii.

Timar avea impresia că luna răspundea întrebărilor sale. Căror întrebări? Tuturor. Glasului inimi, sau al raţiunii? Amândoura.

Numai că deocamdată nu putea tălmăci răspunsurile.

Semiluna roşie se afundă lin în oglinda Dunării, trimiţând până la prova o lumină ce tremura pe valuri şi care parcă întreba: „Tot nu mă-nţelegi?”

Topindu-şi ultimele raze în negura apei, păru a-i spune: „Mâine voi reveni; atunci, de bună seamă, vei pricepe.”

Văzând că noaptea care se vestea era deosebit de senină şi de luminoasă, cârmaciul propuse să se continue drumul. Nu de alta, dar trecuseră de Almaş şi deci mai era puţin până la Komarom. Şi-apoi Fabula cunoştea atât de bine Dunărea prin părţile acestea încât ar fi putut conduce corabia şi cu ochii închişi. Până la braţul de la Gyor nu mai aveau de înfruntat nici o primejdie.

Şi totuşi aveau.

Puţin mai la sud de Fiizito auziră deodată o trosnitură uşoară sub apă; îngrozit, cârmaciul strigă edecarilor: „Opriţi!”

Timar schimbă feţe-feţe apoi rămase ca împietrit. Pentru întâia oară de când călătoreau, pe chipul lui se întipări groaza.

— Ne-am ciocnit de o buturugă! Strigă el cârmaciului. Cârmaciul, matahala aceea de om, îşi pierduse capul, părăsise cârma si, plângând ca un copil, se repezise spre cabină.

— Am nimerit într-un buştean.

Da, chiar aşa se întâmplase. Când Dunărea se revarsă rupe câte-o halcă de pământ din maluri şi rostogoleşte în mijlocul albiei copaci mari pe care i-a smuls o dată cu bucata aceea de ţărm; pământul lipit de rădăcinile lor îi trage la fund; dacă vasele încărcate trase în susul apei se lovesc de aceste buturugi, îşi găuresc chila.

De stânci sau de bancuri de nisip cârmaciul poate să-şi mai ferească vasul, dar de buştenii ce stau la pândă sub apă nu te poate feri nici ştiinţa, nici experienţa, nici iscusinţa; cele mai multe corăbii dunărene pier din pricina acestor butuci pitulaţi sub apă.

— S-a sfârşit cu noi! Strigară într-un glas marinarii şi cârmaciul si, cât ai clipi, fiecare îşi părăsi postul alergând să-şi salveze legăturica, să-şi pună lădiţa în luntrea de salvare.

Corabia se-ntoarse de-a curmezişul apei şi începu să se scufunde cu prova.

Nu putea fi vorba de vreo salvare. Orice încercare ar fi fost zadarnică. Corabia era plină cu saci; până să-i scoţi din partea unde se produsese spărtura, corabia s-ar fi dus de mult la fund.

Timar deschise brusc uşa cabinei Tim6ii.

— Domnişoară! Îmbracă-te degrabă şi ia caseta aia de pe masă; se scufundă corabia. Trebuie s-o părăsim cât putem de repede.

Spunând acestea, se grăbi să-i ajute el însuşi fetei speriate să-şi îmbrace haina călduroasă şi-apoi îi porunci să coboare în luntre, urmând ca de-acolo s-o ajute cârmaciul. La rândul său, Timar fugi în cabina lui pentru a salva lada ce conţinea actele şi casa corăbiei.

Dar Fabula Janos n-o ajută deloc pe Timea ci, dimpotrivă, se înfurie cumplit când o văzu.

— Am spus eu că vrăjitoarea asta cu faţa albă şi sprâncenele împreunate o să ne căşuneze tot felul de năpaste! Pe ea trebuia s-o zvârlim mai întâi în apă.

Timea nu înţelese cuvintele cârmaciului, dar se sperie cumplit văzându-i ochii injectaţi, încât se grăbi să se întoarcă în cabină; ajunsă acolo, se culcă, în patul ei şi, privind apa ce năvălea pe uşă şi se ridica încet-încet până la înălţimea patului, se gândi tam-nisam că apele o vor lua cu ele şi o vor duce acolo unde zăcea tatăl ei, astfel că vor fi iarăşi împreună. În vremea asta, Timar alerga de colo până colo prin apa ce-i ajunsese până la genunchi, căutând să strângă ce era mai de preţ din cabina lui şi să pună într-o ladă; terminând, luă lada în spinare şi se îndreptă grăbit spre luntre.

— Dar Timea unde-i? Strigă el observând lipsa fetei.

— Dracu ştie? Mârâi cârmaciul. Mai bine nu s-ar fi născut! Timar se întoarse în cabina Timeii alergând prin apa care-i ajunsese până la brâu şi luă fata în braţe.

— Ai luat caseta?

— Da! Şopti Timda.

Timar n-o mai întrebă nimic ci ieşi cu ea afară pe punte, ducând-o în braţe până la luntre, şi o aşeză pe banca din mijloc. Destinul „Sfintei Barbara” se împlini repede.

Corabia se afundă mai întâi cu prova, iar peste câteva minute nu se mai zări din ea decât acoperişul, catargul şi parâma care atârna moale.

— Să plecăm – porunci Timar vâslaşilor – şi luntrea se îndreptă spre mal.

— Unde-i caseta? O întrebă Timar pe fată, după ce merseră o bucată de drum.

— Aici! şi Timea arătă spre cutioara pe care o luase cu dânsa.

— Nenorocire! Păi asta-i cutiuţa cu dulceţuri turceşti şi nicidecum caseta!

Într-adevăr, Timea salvase cutiuţa cu dulceţuri pe care o luase s-o dăruiască celeilalte fete, surorii celei noi, lăsând caseta ce conţinea toată averea ei. Aşadar averea ei rămăsese în cabina ce dispăruse sub apă.

— Înapoi la corabie! Strigă Timar cârmaciului.

— Crezi că-i cineva nebun să intre în apă să caute potcoave de cai morţi? Murmură Fabula Janos.

— Întoarce! Şi ţine-ţi gura! Eu poruncesc aici!

Luntrea se întoarse la corabia scufundată. Timar nu ceru nimănui să meargă după casetă, ci sări el însuşi pe acoperişul vasului şi-apoi începu să coboare pe scări spre cabina care se afla sub apă. Timea deschise larg ochii ei mari şi întunecaţi privindu-l cum dispărea înghiţit de valuri şi vrând parca să spună: „Cum şi tu mă părăseşti dispărând sub valuri?”

Timar înotă sub apă şi ajunse la peretele corăbiei; trebuia să fie cu mare băgare de seamă deoarece vasul era aplecat într-o rână, chiar pe partea unde se deschidea cabina Timeii; trebuia deci să se prindă de scândurile punţii ca nu cumva să alunece de pe parapetul neted.

Găsi uşor cabina; noroc că apa nu închisese uşa, pentru că în acest caz ar fi pierdut mai multă vreme până s-o deschidă, înăuntru era întuneric. Apele se buluciseră până sus în tavan. Se apropie de masă orbecăind, dar nu găsi caseta. Nu cumva fata o fi uitat-o pe pat? Apa ridicase patul tocmai sus în tavan. Fu nevoit deci să-l tragă jos. Caseta nu era însă nici pe pat. Nu cumva alunecase în clipa când se aplecase corabia? Mâinile lui nu găsiră nimic. Dar iată că găsiră picioarele. Timar se împiedică de casetă, într-adevăr, căzuse. O luă în braţe şi caută să ajungă de cealaltă parte a vasului, acolo unde nu mai trebuia să se ţină de scânduri.

Nesfârşit de lungi i se părură Timeii clipele cât Timar stătu sub apă! Căpitanul zăbovise un minut întreg; în tot acest timp, fata îşi ţinuse răsuflarea, vrând parcă să vadă cât timp poate să reziste un om fără să respire, în sfârşit, când zări capul lui Timar ivindu-se printre valuri, răsuflă uşurată. Pe chipul ei alb apăru un zâmbet în clipa când acesta îi întinse caseta salvată. Dar nu din pricina casetei zâmbea ea.

— Ei, domnule căpitan – mârâi cârmaciul, ajutându-l pe Timar să se urce în luntre. Până-acum v-aţi murat de trei ori pielea pentru sprâncenele astea împreunate! De trei ori!

Timea îl întrebă încet pe Timar ce înseamnă „de trei ori”. Timar îi traduse. Şi, deodată, fata îl privi lung, repetând încet, ca pentru sine: „De trei ori”.

Luntrea înainta spre mal îndreptându-se spre Almaş. În urma lor, pe oglinda fluviului ce lucea ca oţelul, se vedea o linie lungă şi neagră: creştetul corăbiei scufundate întocmai ca un semn de exclamare pus după un strigăt de durere sau ca unul pus pentru veşnicie.