O glumă cam tare

Spre dimineaţă, când Timea se trezi, nu mai simţi nici urmă de boală. Organismul ei tânăr biruise. Se îmbrăcă singură, apoi ieşi din cabină şi, găsindu-l pe Timar pe punte, îl întrebă:

— Unde-i tata?

— Domnişoară, tatăl dumneavoastră a murit.

Timea îl privi cu ochii ei mari, melancolici; chiar dacă simţea ceva în clipa aceea, faţa ei nu putea să devină mai albă decât era de obicei.

— Şi. Ce-aţi făcut cu el?

— Zace undeva în adâncul Dunării.

Auzindu-i răspunsul, Timea se sprijini de bordul corăbiei si, fără să scoată vreun cuvânt, îşi aţinti privirile în apă. Nu vorbea, nu plângea, privea doar ţintă în apă.

Timar crezu că vorbindu-i o va consola.

— Când zăceaţi bolnavă şi fără cunoştinţă – tatăl dumneavoastră, pe neaşteptate, a murit. Am stat alături de el în ultimele sale clipe. Mi-a vorbit despre dumneavoastră şi v-a transmis prin mine ultima sa binecuvântare. Conform dorinţei sale urmează să vă duc la un vechi prieten care, după mamă, vă este şi rudă. Acesta o să vă înfieze şi-o să vă fie tată. Are şi el o fată, frumoasă şi tânără, puţin mai vârstnică decât dumneavoastră, care o să vă fie soră. De bună seamă că se vor purta frumos cu dumneavoastră. Tot ce se găseşte pe corabia asta vă aparţine de drept, deoarece v-a fost lăsat moştenire de către tatăl dumneavoastră; veţi fi bogată şi nu mă îndoiesc că vă veţi aminti întotdeauna cu recunoştinţă de bunul dumneavoastră părinte, care v-a purtat atâta grijă.

Gâtlejul lui Timar se strânse gândindu-se: „Şi care a murit ca să te salveze, care a ales moartea pentru ca ţie să-ţi poată dărui viaţa!”

Sfârşind, Timar privi uimit chipul Timeii. În timp ce-i vorbise, nici un muşchi nu tresărise pe faţa ei, nici o lacrimă nu-i scăldase ochii. Mihaly crezu că-i era ruşine să plângă în fata lui, a unui străin, şi se depărtă; dar fata nu plânse nici când rămase singură.

Într-adevăr, tare ciudat! Când văzuse pisica albă înecându-se în valuri, lacrimile curseseră şiroaie pe obrajii Timeii, iar acum, când i se spusese că tatăl ei zăcea în fundul Dunării, nici o lacrimă nu-i umezise ochii!

Sau poate că cei care plâng uşor la dureri mărunte amuţesc şi privesc încremeniţi atunci când îi încearcă o durere cumplită?

Se prea poate. Timar avea însă altceva de făcut decât să-şi bată capul cu rezolvarea unor probleme de ordin psihologic. Turnurile Panciovei începuseră să se înalţe dinspre nord-vest, iar din susul Dunării se apropia, venind direct spre „Sfânta Barbara”, o barcă cezaro-crăiască cu opt soldaţi înarmaţi, un căpitan şi un pârcălab.

Ajungând în dreptul corăbiei, soldaţii agăţară cangea de bordul vasului şi fără nici o invitaţie săriră pe punte. Căpitanul se îndreptă spre Timar care îl aştepta în faţa cabinei.

— Dumneata eşti căpitanul corăbiei?

— La ordinele dumneavoastră.

— Pe această corabie călătoreşte un paşă turc, un vistiernic fugit din ţara sa sub numele fals de Trikalis Euthym care duce cu sine nişte comori pe care le-a furat.

— Ce-i drept pe bordul corăbiei a călătorit un angrosist de cereale grec cu numele Trikalis Euthym, dar nu cu comori furate, ci cu grâu curat, după cum a constatat de altfel şi controlul oficial de la Orşova şi aşa cum grăiesc actele mele; poftim, citiţi întâi acest act. Cât despre vreun pasă turc, nu ştiu nimic.

— Şi, unde-i el?

— Dacă a fost grec, la Abraham; dacă a fost turc, la Mahomed.

— Ei. Nu cumva a murit?

— Chiar aşa. Al doilea act pe care vi-l prezint e testamentul său în care şi-a scris ultima dorinţă; omul a murit de dizenterie.

Căpitanul citi testamentul aruncându-şi din când în când ochii spre Timea, care rămăsese în acelaşi loc unde o lăsase Timar după ce-i adusese la cunoştinţă moartea tatălui ei. Fata nu înţelegea ce se discuta; se vorbea într-o limbă străină pentru ea.

— Cei şase marinari ai mei şi cârmaciul sunt martori că a murit.

— Ei, asta-i destul de rău pentru el; pentru noi însă nu. Dacă a murit, probabil că l-aţi îngropat. Poţi să ne spui unde? Vom merge să dezgropăm cadavrul. La noi se află un om care o să-l recunoască, dovedind astfel că Trikalis Euthym şi Aii Ciorbadji este una şi aceeaşi persoană, aşa că măcar o să putem sechestra comorile furate. Unde l-aţi înmormântat?

— În fundul Dunării.

— E! E! E o glumă cam tare! Şi mă rog, de ce acolo?

— Să nu ne grăbim! Poftiţi şi cel de-al treilea act prin care protopopul din Plescovăţ – satul la hotarul căruia s-a stins din viaţă Trikalis – declară că refuză să-l îngroape cum se cuvine şi că ne interzice să debarcăm cadavrul pe mal; ţăranii ne-au îndemnai să-l aruncăm în apă.

Căpitanul îşi lovi furios minerul săbiei.

— Pe dracu! Popi afurisiţi! Ăştia ne dau întotdeauna de furcă. Socot însă că măcar o să ne poţi spune unde a fost aruncat în apă.

— Să o luăm pe îndelete, domnule căpitan. Oamenii din Plescovăţ au trimis patru paznici pe corabia mea pentru a mă împiedica să debarc mortul pe uscat şi, în noaptea următoare, pe când dormeam cu toţii, deci fără ştirea echipajului, cei patru paznici au aruncat sicriul în Dunăre, punând şi bolovani în el. Poftim declaraţia scrisă a făptaşilor; luaţi-o, căutaţi-i, trageţi-i de limbă şi pedepsiţi-i aşa cum merită.

Înfuriat, căpitanul începu să tuşească de supărare apoi, după ce citi, se porni pe un râs isteric şi-i aruncă hârtia lui Timar.

— Dar ştii asta-i o treabă a dracului de frumoasă?! Fugarul descoperit s-a dus pe copcă; deci cu el nu se mai poate vorbi, popa nu îngăduie să fie îngropat pe uscat, ţăranii îl aruncă în apă şi dau pe urmă o declaraţie semnată cu două nume pe care niciodată nu le-a purtat vreun om, ba mai pun şi numele a două sate care n-au existat vreodată pe lumea asta. Aşadar fugarul dispare în fundul Dunării, iar mie nu-mi rămâne decât ori să m-apuc să greblez toată Dunărea de la Panciova la Szendro, ori să pornesc în căutarea a doi ticăloşi – unul poreclit Krasalovici, iar altul Stiriopiţa. Iar încărcătura corăbiei nu pot s-o sechestrez fără să fi dovedit identitatea fugarului. Mda, asta ne-ai servit-o bine, domnule căpitan! Ai adus-a bine din condei! Şi pentru toate ai dovezi scrise. Una, două, trei, patru. Pun prinsoare că de ţi-aş cere certificatul de naştere al domnişoarei de colo, mi l-ai scoate şi pe-acela.

— Cum ordonaţi.

Timar n-ar fi putut să scoată acel certificat; dar ştiu să facă o mutră de prostănac atât de bleaga, încât căpitanul clătină din cap a lehamite; râse apoi cu răutate neputincioasă şi-l bătu pe umăr.

— Eşti un om de aur, domnule căpitan! Ai scăpat averea acestei domnişoare pentru că, fără tatăl ei, n-o pot sechestra nici pe ea şi nici angaralele ei. Puteţi pleca mai departe. Eşti un om de aur!

Zicând acestea, făcu stânga-mprejur şi dădu unui soldat care nu se întorsese destul de repede o palmă atât de zdravănă încât omul fu cât pe-aci să cadă în apă; apoi porunci tuturor să părăsească pe dată corabia.

După ce coborî în barcă, se mai întoarse încă o dată şi privi cu atenţie înapoi. Dar căpitanul vasului continua să se uite în urma lor cu aceeaşi mutră bleaga de prostănac care nu înţelege nimic.

Încărcătura „Sfintei Barbara” era salvată.