Tatăl adoptiv

Când pasagerii „Sfintei Barbara” părăsiseră corabia scufundată erau aproape ceasurile şase, iar când Timar împreună cu Timea ajunseră la Komârom încă nu bătuse şapte şi jumătate. Cunoscând foarte bine casa lui Brazovics, surugiul din Almaş pocnea din bici cu străşnicie, mânându-şi în goană cei patru telegari cu clopoţei de-a lungul străzii Rac, până în piaţă: nu de alta, dar i se făgăduise bacşiş gras dacă se grăbea.

Mihâly ajută fetei să coboare, anunţând-o că ajunseseră acasă. Apoi, vârând caseta sub manta, o conduse sus, pe scări.

Brazovics Athanaz avea o casă cu etaj, lucru rar în Komârom, unde, din cauza cutremurului pustiitor din secolul trecut, nu se mai construiau astfel de case. La parter se afla o cafenea mare – locul de înlâlnire al negustorilor din localitate – iar etajul era ocupat în întregime de familia comerciantului; etajul avea două intrări separate în dreptul scării şi o a treia care dădea spre bucătărie.

De obicei Brazovics Athanaz nu era acasă la ora aceea, fapt pe care-l ştia prea bine Timar; de aceea o conduse pe Timea la uşa din dreapta, pe unde se putea ajunge în apartamentul doamnelor.

În aceste încăperi domnea un lux rafinat iar în vestibul stătea gură-cască un fecior pe care Timar îl rugă să-şi cheme jupânul de la cafenea.

E lucru de ştiut că denumirea de „jupân” e folosită drept titulatură atât la Komărom cât şi la Istanbul numai că, pe când la Istanbul ea se cuvenea numai sultanului, la Komărom – chiar şi în vremurile noastre – titulatura aceasta se dă de obicei comercianţilor şi bogătaşilor care nu au alte titluri de nobleţe.

Între timp, Timar o conduse pe fată în faţa doamnelor.

În ceea ce îl privea n-avea, vorba ceea, ţinuta prescrisă de etichetă, deoarece ştim că trecuse prin apă şi prin noroaie; dar Timar era de-al casei, primit la orice oră şi în orice ţinută, pentru că era socotit un slujbaş plătit de stăpân. Iar acestei categorii de oameni nu li se aplică regulile etichetei.

Anunţarea oaspeţilor era înlocuită de un bun obicei al cucoanei care, de îndată ce auzea deschizându-se uşa de la vestibul, scotea capul pe uşă să vadă cine vine.

Doamna Zofia căpătase acest obicei încă de pe vremea când era cameristă. (Iertare! Ne-a luat gura pe dinainte!) Ei, da, domnul Athanaz o ridicase din clasa de jos: fusese o căsătorie din dragoste. Pentru aşa ceva nimeni nu poale fi condamnat.

De altfel, nici intenţia noastră n-a fost să bârfim, ci am pomenit despre asta numai pentru a o caracteriza pe doamna Zofia care nu se putuse dezbăra de acest vechi obicei nici acum când, vorba ceea, devenise cucoană. Rochiile îi stăteau mereu ca şi cum le-ar fi primit de pomană de la stăpâna casei; din păr laţele îi atârnau pe frunte cât şi pe ceafă şi, chiar când îşi îmbrăca rochia cea mai elegantă, trebuia să aibă ceva în neregulă pe dânsa; dacă nu altceva, măcar o pereche de papuci scâlciaţi. La baza conversaţiei sale stăteau curiozitatea şi flecăreala; când vorbea încurca în aşa hal cuvintele străine încât, dacă se afla într-o societate mai aleasă, musafirii simţeau că-s gata-gata să cadă de pe scaune de râs. (Bineînţeles, cei care stăteau pe scaune!) Pe lângă toate astea, avea frumosul obicei de a vorbi numai cu glas tare: e puţin zis că striga; adevărul e că răcnea într-una ca şi cum cineva ar fi tăiat-o în bucăţi şi de aceea striga după ajutor.

— Vai, dumneata eşti, Mihâly?! Răcni cucoana, deşi abia îşi vârâse capul pe uşă. Dar pe domnişoara aceea frumoasă unde ai găsit-o? Şi ce lădiţă ai sub braţ? Hai, pofteşte în casă. La-n te uită, ia-n te uită, Athalie, cu cine vine Timar!

Lăsând-o pe Timea să treacă înainte, Timar o urmă în cameră spunând politicos un „seara bună” celor prezenţi.

Timea privi în jurul ei, cu tremurul sfios al primei întâlniri.

În afară de stăpâna casei, în încăpere se mai aflau o fată şi un bărbat.

Fata era o frumuseţe mândră, avea forme pline şi talie zveltă, pe care corsetul o scotea şi mai mult în evidenţă; pantofii cu tocuri înalte şi funduliţele din păr o făceau şi mai înaltă; purta mănuşi fără degete şi avea unghii lungi şi ascuţite. Faţa ei trăda graţia unei dichiseli atente; avea buze roşii, senzuale, ten roz, dinţi albi – pe care-i arăta cu plăcere – gropiţe jucăuşe în bărbie şi în obraji, nas fin, încovoiat, sprâncene negre şi ochi scânteietori; strălucirea lor se datora oarecum şi faptului că erau uşor bulbucaţi, gata parcă de ceartă. Chipul ei frumos, capul dat pe spate şi pieptul scos sfidător înainte îi dădeau o ţinută mândră.

Aceasta era domnişoara Athalie.

Bărbatul, un tânăr ofiţer cam de treizeci de ani, avea faţa surâzătoare, deschisă, şi ochii negri, arzători; conform regulamentelor militare de pe vremea aceea, avea obrajii raşi ca-n palmă, cu excepţia favoriţilor mici, în formă de semilună. Militarul purta un frac liliachiu cu guler şi manşete de catifea roz. Uniforma ofiţerilor de geniu.

Timar îl cunoştea şi pe dânsul. Era domnul Kacsuka, un locotenent care se ocupa cu fortificaţiile oraşului şi, în acelaşi timp, cu aprovizionarea. Un „hibrid” cam ciudat, dar de, asta era.

Când intrară cei doi, locotenentul tocmai făcea în pastel portretul frumoasei domnişoare din faţa lui. Înainte de masă îi mai făcuse un portret la lumina zilei şi-acum încerca acelaşi lucru la lumina lămpii.

Intrarea Timeii tulbură această îndeletnicire artistică. Faţa şi silueta mlădioasă a copilei făcură impresia unei apariţii din basme. Părea că de undeva din întuneric ar fi păşit spre lumină un spirit, o nălucă, o vedenie.

Când domnul Kacsuka, aflat lângă şevalet, privi peste umăr spre Timea, trase o dungă roşie groasă peste fruntea chipului din tablou, dând astfel de lucru miezului de pâine ce-i servea drept gumă. În clipa următoare, se şi ridicase în faţa Timeii. De altfel, toţi se sculaseră în picioare la apariţia ei; chiar şi Athalie.

Dar cine e oare fata asta?

Timar şopti ceva pe greceşte Timeii şi, drept urmare, fata sărută grăbită mâna doamnei Zofia care, la rândul ei, îi răspunse mozolindu-i amândoi obrajii.

Apoi Timar îi spuse, iarăşi ceva după care, cu o supunere sfioasă, fata se apropie de Athalie şi o privi atentă. Oare s-o sărute? Să sară de gâtul acestei noi surori? Athalie parcă îşi ridicase şi mai semeţ capul; Timea se aplecă asupra mâinii sale şi sărută greţoasa aceea de mănuşă din piele de căprioară. Athalie îi încuviinţă gestul în timp ce ochii ei fulgerară mai întâi chipul Timeii, apoi pe acela al ofiţerului, îmbufnându-se mai tare. Domnul Kacsuka se pierduse cu totul admirând-o pe Timea.

Dar obrazul fetei nu se îmbujora nici din cauza acestei admiraţii şi nici din pricina fulgerării Athaliei. Rămase tot atât de alb ca şi obrazul unei stafii.

Dintre toţi, Timar părea cel mai încurcat. Cum s-o prezinte pe Timea şi cum să povestească în faţa acestui ofiţer întâmplările prin care trecuseră?

Îl ajută însă domnul Brazovics, care intră în cameră cu o zarvă de nedescris. Venea astfel deoarece, cu câteva clipe, înainte, la cafeneaua de jos, spre adânca uimire a tuturor clienţilor permanenţi, citise în Allgemcine Zeintng vestea că paşa şi vistiernicul Aii Ciorbadji se îmbarcase împreună cu fata lui pe vasul „Sfânta Barbara” care transporta grâu şi că, trăgându-i pe sfoara pe turcii care-l urmăreau, fugise în Ungaria.

„Sfânta Barbara” era corabia lui! Aii Ciorbadji e un vechi cunoscut; ba, după prima lui soţie, îi era şi un fel de rudă. Aşadar iată pentru toată lumea un eveniment extraordinar!

Vă puteţi deci închipui cu câtă grabă dădu domnul Athanaz la o parte scaunul pe care şezuse până atunci, în clipa când feciorul veni să anunţe că Timar tocmai sosise împreună cu o domnişoară frumoasă şi cu o lădiţă de aramă.

— Aşadar i-adevărat ce scrie-n gazetă! Chiui domnul Athanaz şi imediat o zbughi spre casă, răsturnând cu scară cu tot pe cei câţiva jucători de cărţi care se nimeriseră în drumul său.

Domnul Brazovics era atât de gras încât pântecele său mergea totdeauna cu o jumătate de pas înaintea corpului; faţa lui, când era palidă părea arămie, iar când era roşie, părea tărcată; deşi se bărbierea în fiecare dimineaţă, până seara barba îi era mare şi deasă; mustaţa-i zvârlită era totdeauna umedă de tabac şi felurite „spirtoase”, iar sprâncenele sale păreau un gard viu deasupra ochilor bulbucaţi, veşnic injectaţi. (Era îngrozitor să te gândeşti, că atunci când frumoasa Athalie va îmbătrâni ochii ei vor fi ca ai lui!)

Dar când îl auzeai pe domnul Brazovics vorbind, îţi dădeai foarte bine seama de ce răcnea doamna Zofia. Nici domnul Brazovics nu putea vorbi altfel decât strigând. Numai că vocea lui era groasă şi profundă ca răgetul hipopotamului. Era deci firesc ca doamna Zofia – atunci când voia să se facă auzită – să-şi amplifice glasul până la zbieret. Cei doi se purtau ca şi cum ar fi făcut pariu care va izbuti să producă atrofierea laringelui celuilalt, sau să-i provoace o apoplexie. Rezultatul luptei stătea în cumpănă. Pentru orice eventualitate, urechile domnului Brazovics erau veşnic astupate cu bumbac, iar gâtul doamnei Zofia veşnic protejat de un fular de pânză.

Domnul Brazovics năvăli în camera femeilor gâfâind din pricina alergăturii, strigătul său asemănător cu bubuitul tunetului auzindu-se înainte ca omul nostru să-şi facă apariţia.

— E aici Mihăly cu domnişoara? Unde-i domnişoara? Unde-i Mihăly?

Mihâly păşi înainte vrând parcă să-l oprească. Poate că pe domnul Brazovics ar fi izbutit să-l reţină, dar burta aceea care mergea înaintea stăpânului era imposibil de oprit din moment ce-o luase într-o anumită direcţie.

Mihâly îi făcu semn din ochi, dându-i a înţelege că de faţă mai erau şi alte persoane.

— Oo, nu-i nimica! Răcni domnul Brazovics. În faţa lui poţi vorbi pe şleau. Suntem în familie. Şi domnul locotenent face parte din familia noastră. Ha-ha-ha! Nu te supăra Athalie! Doar ştie toată lumea. Poţi să vorbeşti, Mihâly! Scrie şi-n ziare.

— Ce scrie-n ziare? Strigă iritată Athalie.

— Oo, nu despre tine, ci despre prietenul meu, paşa Aii Ciorbadji, vistiernicul, rudă şi frate de cruce cu mine, care cică s-a refugiat cu fiică-sa şi cu comorile sale în Ungaria, pe corabia mea! Pe „Sfânta Barbara”! Nu-i aşa că asta-i fata lui? Fiinţa asta neasemuit de frumoasă?

Zicând aceasta, domnul Brazovics o îmbrăţişa brusc pe Timea şi-i sărută amândoi obrajii albi; sărutările lui duhneau, erau zgomotoase şi umede, fapt care-o intrigă mult pe Timea.

— Eşti un băiat de ispravă, mă Mihăly, dacă ai izbutit s-o aduci fără nici un bai! I-aţi dat un păhărel cu vin? Zofia, ia-n dă fuga şi adu un păhăruţ!

Doamna Zofia nu auzi însă porunca, iar domnul Brazovics se trânti într-un fotoliu şi, luând-o între genunchi pe Timea, începu să-i mângâie drăgăstos părul cu palmele sale veşnic unsuroase.

— Dar scumpul meu prieten, vrednicul paşă-vistiernic, unde-i?

— A murit pe drum – îi şopti abia auzit Timar.

— Ce? Asta nu-mi miroase a bine! Grohăi domnul Brazovics, încercând să dea feţei sale rotunde o formă de pentagon şi trăgându-şi brusc mâna de pe capul copilei. Şi. Nu cumva i s-a întâmplat şi. Altceva? Ciudată întrebare! Dar Timar o înţelese.

— Mi-a încredinţat averea să v-o aduc împreună cu fata Iui şi să vă transmit ultima sa dorinţă: s-o adoptaţi pe fiica lui si, în acelaşi timp, să deveniţi administratorul averii sale.

Auzind aceste cuvinte, domnul Brazovics se înduioşa din nou şi cuprinse cu palmele sale unsuroase capul Timeii, strângând-o la pieptul său.

— Ca şi cum ar fi copilul meu! Am s-o consider ca pe propria mea fiică!

Şi, zicând acestea, toc! Toc! Sărută de mai multe ori nevinovata victimă.

— Şi. Cam ce se află în lădiţa aia?

— Banii ce mi s-au încredinţat şi pe care trebuie să vi-i predau.

— Oo, Mihăly, băiete, asta-i grozav! Cam câte parale să fie în ea, hm?

— O mie de galbeni.

— Cu-um? Urlă domnul Brazovics, împingând-o pe Timea dintre genunchi săi. Numai o mie de galbeni? Restul l-ai furat tu?

Faţa lui Timar se crispa.

— Aici e testamentul întocmit de răposat cu propria să mână. În el stă scris negru pe alb că-mi încredinţează o mie de galbeni în numerar şi că cealaltă parte a averii sale e încărcătura corăbiei, adică zece mii de chile de grâu curat.

— Oo! Aşa da, mai merge! Zece mii de chile de grâu curat a câte doisprezece forinţi şi treizeci de creiţari fac o sută douăzeci şi cinci de mii de forinţi. Vino, fetiţa mea, aşează-te pe genunchii mei, că eşti obosită, nu-i aşa? Mi-a mai poruncit şi altceva scumpul şi regretatul meu prieten?

— M-a însărcinat să vă rog să fiţi de faţă când se vor goli sacii, ca nu cumva să le schimbe cineva conţinutul, pentru că el a încărcat grâu din cel mai bun.

— Oo, păi s-ar putea altfel? Cum să lipsesc?! Şi unde-i corabia cu grâu?

— Puţin mai jos de Almaş! În fundul Dunării.

— Ce-e? Ce tot îndrugi acolo, Mihâly?! Nu cumva.

— Corabia s-a lovit de o buturugă şi s-a dus la fund.

De data aceasta domnul Brazovics îi făcu vânt cât colo Timeii şi ţâşni furios de pe scaun.

— Minunata mea corabie cu zece mii de chile de grâu curat S-a scufundat? Oo! Sunteţi cu toţii buni de spânzurat! Bandiţilor! Cu siguranţă că eraţi beţi turtă! Vă dau afară până la unul! O să pun să fie ferecat în lanţuri blestematul de cârmaci! N-o să vă dau leafă la niciunul! Iar ţie o să-ţi pun sechestru pe cauţiunea de zece mii de forinţi! N-o să-i mai vezi, poţi să te duci cu jalbă la oricine.

Timar răspunse liniştit:

— Adevărul e că „Sfânta Barbara” nu valora decât şase mii de forinţi şi corabia a fost asigurata la societatea de asigurări din Triest pentru întreaga valoare. Dumneavoastră n-aţi rămas în pagubă.

— Nu-i „treaba unor coate-goale să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala! Oricum ar fi, eu o să-ţi cer despăgubire pentru lucrum cessans1! Ştii ce-i aia lucrum cessans? Ei, dacă ştii, o să-nţelegi că toată cauţiunea ta de zece mii de forinţi s-a dus pe copcă.

— Ei, ăsta să fie tot necazul meu! Răspunse Timar, calm. Despre asta însă putem vorbi şi altă dată, că doar n-au intrat zilele în sac. Întrebarea care bate la uşă e: ce se va întâmpla cu încărcătura dusă Ia fund? Nu de alta, dar dacă o să stea prea mult în apă, praful o să s-aleagă de dânsa.

— Nu mă priveşte, orice s-ar întâmpla cu dânsa!

— Cum, nu vreţi s-o preluaţi? Nu vreţi să vă duceţi să fiţi de faţă când o să se descarce corabia?

— Se duce dracu! Să-l ia naiba? Ce să fac cu zece mii de chile de grâu ud? Doar n-o să m-apuc să fac scrobeală din zece mii de chile sau să fac terci de grâu încolţit! Dă-l dracului, că poate îi trebuie lui.

— Mă-ndoiesc că dracu ar avea nevoie de această încărcătură; în orice caz ar trebui vândut la licitaţie: morarii, fabricanţii, crescătorii de porci din împrejurimi şi ţăranii o să-l cumpere pe un preţ oarecare pentru sămânţă; corabia trebuie şi aşa golită, în felul ăsta poate scoateţi ceva bani.

— Bani! (Cuvântul acesta pătrunse totuşi prin dopul de bumbac ce astupa urechile negustorului.) Bine. Mâine în zori o să-ţi dau împuternicire să scoţi totul la licitaţie.

— Mi-ar trebui chiar azi, fiindcă marfa se strică până mâine.

— Nu scriu seara nici lui Dumnezeu.

— Am asupră-mi împuternicirea gata pregătită; m-am gândit din timp la lucrul acesta; trebuie doar să semnaţi. Am şi cerneală şi toc.

Auzind asta, doamna Zofia începu să ţipe:

— Să nu-mi murdăriţi camera cu cerneală! Aici sunt covoare pe jos! Dacă vrei să scrii, cărăbăneşte-te în odaia ta! Nu te război în camera mea, cu servitorii tăi. Aici e camera mea.

— Dar asta-i casa mea! Urlă jupânul.

— Iar asta-i camera mea!

— Eu sunt stăpânul!

— Iar eu sunt stăpâna!

Ţipetele şi urletele fură în favoarea lui Timar pentru că domnul Brazovics, furios la culme şi mai mult pentru a arăta că el e adevăratul stăpân al casei, luă calamusul1 şi iscăli împuternicirea de licitaţie.

Dar îndată ce Timar obţinu semnătura, Brazovics şi nevastă-sa se năpustiră asupra lui si, el cu o voce de bas, ea cu glas de soprană, începură să-i zvârle atâtea cuvinte murdare de ocară încât Timar putea să se întoarcă liniştit la Dunăre pentru a încerca să se spele de aceste murdării.

Doamna Zofia îl ocăra pe Timar indirect, certându-şi soţul care se prostise într-atâta încât dăduse împuternicire unui asemenea om, murdar şi trenţăros, unui calic ca acesta, beţivan şi chefliu. De ce nu-i trimitea pe al doilea sau pe al treilea căpitan din serviciul său? Ăsta o să fugă cu banii încasaţi, o să-i bea sau o să-i toace la cărţi. Cum putea să-i dea o atare împuternicire? Iar Timar stătea în mijlocul acestei furtuni fără ca un singur muşchi să tresară pe chipul său, la fel ca atunci când, la Porţile de Fier, înfruntase vântul care urla bezmetic şi valurile ce tunau dezlănţuite. Deodată rosti calm:

— Doreşte domnul să preia banii care i se cuvin orfanei sau vrea să-i predau epitropiei orăşeneşti? (Auzind una ca asta, domnul Brazovics se sperie cumplit.) Ei bine, dacă doriţi, veniţi vă rog în biroul dumneavoastră şi să terminăm acolo discuţia; căci nici mie nu-mi place să aud o ceartă ca între slugi.

La această mojicie grea de o sută şaizeci de funţi amuţiră pe dată şi domnul şi doamna. Când astfel de oameni sunt puşi pe harţă, obţii efecte miraculoase de îndată ce le administrezi o insultă grosolană. Amândoi se potoliră ca prin farmec. Brazovics apucă un sfeşnic şi-i spuse lui Timar:

— Ei bine, ia banii ăia şi vino după mine.

Iar doamna Zofia, voind să pozeze în rolul unei doamne care a fost găsită într-o fermecătoare bună dispoziţie, îi spuse:

— Ei, Mihâly, nu bei mai întâi un pahar de vin?

Timea asistase mirată la această scenă neînţelegând nici o iotă din tot ce se vorbise; nu înţelesese nici gesturile care însoţiseră cuvintele şi nici expresia feţelor celor în cauză.

De ce la început o îmbrăţişase şi o sărutase tatăl ei adoptiv, pe dânsa, orfana? De ce însă, în clipa următoare, o respinsese? De ce o prinsese iar între genunchii lui? De ce o zvârlise apoi iarăşi la o parte? De ce urlau amândoi deodată la omul acela pe care-l văzuse stând atât de calm în faţa primejdiilor şi furtunii, omul care apoi rostise doar câteva cuvinte – şi pe acelea încet, fără supărare – cuvinte la auzul cărora cei doi bătăioşi se îmblânziseră ca prin farmec şi tăcuseră fără să-i facă vreun rău, aşa cum nu-i făcuseră nici vârtejurile, nici stâncile şi nici militarii aceia înarmaţi?

Timea nu înţelegea nimic din tot ce discuta. Omul acela, care-i fusese luni de zile un însoţitor credincios, care „de trei ori” se scufundase sub apă pentru dânsa, singurul cu care putea să vorbească pe limba ei, va pleca oare pentru totdeauna şi nu-i va mai auzi nici măcar glasul?

Şi totuşi îl mai auzi o dată.

Înainte de a trece pragul, Timar se întoarse spre Timea şi i se adresă în greceşte:

— Domnişoară Timea, şi asta face parte din zestrea dumneavoastră.

Şi zicând acestea, scoase din buzunarul mantalei cutia cu dulceţuri. Timea fugi spre el şi luă cutia apoi, grăbită, se îndreptă spre Athalie, întinzându-i cu un zâmbet drăgălaş darul pe care i-l adusese dintr-o ţară îndepărtată. Athalie deschise cutia şi se strâmbă:

— Fi dom! Miroase a apă de trandafiri; ca apa cu care slujnicele îşi stropesc batistele când se duc duminica la biserică.

Timea nu înţelese cuvintele, dar înţelese strâmbăturile buzelor şi ale nasului – şi acest lucru o întrista nespus de mult. Încercă s-o servească cu dulceaţă turcească pe doamna Zofia. Dar dânsa se scuză că are dinţii stricaţi şi nu poate mânca dulciuri. Atunci, şi mai întristată, Timea se întoarse spre locotenent. O! Acesta găsi că dulceaţa era minunată şi se servi din plin, fapt pentru care Timea îi zâmbi plină de recunoştinţă, uitându-i-se drept în ochi.

Iar Timar stătea acolo, în pragul uşii, privind-o cum zâmbeşte celuilalt. Când Timea îşi aduse aminte şi de dânsul, gândindu-se că se cuvine să-l servească şi pe el, Timar nu se mai afla în prag.

Peste puţină vreme, locotenentul îşi luă rămas bun pregătindu-se să plece. Fiind un om bine crescut, se înclina şi în faţa Timeii, lucru ce o bucură nespus de mult.

Câteva clipe şi iată că se întoarse şi domnul Brazovics, aşa că în cameră erau iarăşi patru persoane. Domnul Brazovics începu să se certe cu doamna Zofia într-o limbă ce semăna cu cea greacă. Uneori Timea înţelegea ici-colo câte un cuvânt; dar tot ce auzea i se părea şi mai ciudat decât limbile din care nu pricepea o iotă.

Cei doi se sfătuiau ce să facă cu fata aceea care le căzuse plocon pe cap. întreaga ei moştenire nu se ridica la mai mult de douăsprezece mii de forinţi de aur, la care se mai adăuga ceea ce eventual mai luau pe marfa de pe corabia scufundată. O asemenea moştenire nu era îndestulătoare pentru a-i da fetei o creştere ca aceea pe care o primea Athalie. Doamna Zofia era de părere că fata trebuia obişnuită să facă tot ce face o slujnică: să gătească, să măture, să spele, să muncească: toate astea-i vor fi de folos vreodată pentru că, de! Cu o zestre atât de mică, n-o să devină decât, cel mult, nevasta unui schreiber, a unui căpitan de vas; iar pentru un asemenea ginere e mai bine ca nevasta să fie obişnuită cu treburi de slujnică, nu să fie crescută ca o domnişoară. Dar domnul Brazovics nu-i împărtăşi părerea, gândindu-se pesemne la gura lumii, într-un târziu căzură de acord să aleagă calea de mijloc: Timea să nu fie socotită nici slujnică dar, pe scară ierarhică, să nu ajungă nici la rangul de fiică adoptivă. Să ia masa cu familia, dar să ajute la servit. Să nu fie pusă să spele, dar să aibă grijă de rochiile şi de rufăria fină şi brodată a Athaliei. Va coase ceea ce trebuie în casă, dar va sta în apartamentul doamnelor, nu în odaia cameristei. O va ajuta pe Athalie să-şi facă toaleta – asta, bineînţeles, ca o simplă distracţie. Nu de alta, dar Athalie are nevoie de cineva care să stea în permanenţă la cheremul ei, iar drept răsplată pentru toate acestea, Timea va primi rochiile pe care Athalie n-o să le mai poarte.

O fată cu douăsprezece mii de forinţi trebuie să fie recunoscătoare cerului dacă a ajuns într-o situaţie atât de fericită!

Şi Timea era împăcată cu soarta ei.

Copil rămas orfan în urma unor întâmplări îngrozitoare, de neînţeles pentru dânsa, care o azvârliseră pe acest pământ străin, Timea se simţea obligată faţă de toţi cei din jur. Era săritoare la nevoie şi lipsită de orice bănuială. Asta-i soarta de totdeauna a tinerelor turcoaice.

Se arăta nespus de mulţumită că poate să stea la masă lângă Athalie şi nu era nevoie să i se spună ci se scula singură să schimbe farfuriile, să spele tacâmurile; şi făcea toate astea cu voie bună, prietenoasă şi grijulie; pentru ca nu cumva să-şi supere părinţii adoptivi, nu se arăta niciodată tristă, deşi avea motive destule. Şi mai ales căuta să fie pe placul Athaliei. Fiece privire a Timeii trăda admiraţia cu care tinerele fete se uită la femeile împlinite şi frumoase. Cu câtă admiraţie privea obrazul trandafiriu al Alhaliei şi ochii ei strălucitori!

Tinerele fete îşi închipuie că o făptură frumoasă este negreşit şi bună la suflet.

Nu pricepea graiul Athaliei; nu pentru că fata lui Brazovics nu cunoştea nici o iotă greceşte, dar Timea se străduia să ghicească dorinţele din semne sau din priviri.

După ce statură la masă – Timea nu mânca altceva decât pâine şi fructe pentru că nu era obişnuită cu mâncăruri grase – trecură în salon şi Athalie se aşeză la pian. Timea se ghemui pe un taburet la picioarele ei privind aproape cu evlavie degetele acesteia, care se mişcau cu o repeziciune de necrezut. Apoi Athalie îi arătă portretul pe care-l picta locotenentul. Timea bătu din palme entuziasmată:

— Tu n-ai mai văzut niciodată aşa ceva? Domnul Brazovics îi răspunse:

— Cum să fi văzut? Religia turcilor le interzice să deseneze chipul cuiva. Tocmai pentru asemenea pricină s-au răsculat acum: cică sultanul şi-ar fi făcut portretul şi l-ar fi aşezat în Divan. Bietul Aii Ciorbadji s-a amestecat şi el în tărăşenia asta şi de aceea a fost nevoit s-o şteargă, Oo, că mare prost ai fost sărmane Aii Ciorbadji!

Auzindu-l rostind numele tatălui ei, Timea sărută cu recunoştinţă mâna domnului Brazovics, crezând că tatăl ei adoptiv vorbea cu evlavie amintindu-şi de răposat.

După aceea, Athalie se îndreptă spre dormitor; Timea ducea sfeşnicul luminându-i calea. Fata lui Brazovics se aşeză la măsuţa de toaletă dar, privindu-se în oglindă, oftă lung şi faţa i se întunecă. Obosită, se întinse într-un fotoliu. Timea dorea din toată inima să afle motivul pentru care fata cu chipul acela frumos se întristase. Scoase pieptenele din părul Athaliei şi cu mişcări îndemânatice îi desfăcu cozile; apoi, cu o plăcere deosebită, pieptănă părul despletit şi des, de culoarea castanelor, împletindu-l iarăşi în trei, aşa cum se cuvenea pentru noapte. Pe urmă scoase cerceii Athaliei; cu această ocazie obrazul copilei se apropie atât de mult de al celeilalte încât, fără să vrea, Athalie văzu în oglindă cele două chipuri nespus de deosebite. Unul plin de strălucire, trandafiriu, cuceritor; celălalt – palid şi blând. Şi totuşi, ea sări în picioare furioasă si, cu piciorul împinse cât colo oglinda:

— Să mergem la culcare!

Chipul acela alb arunca o umbră asupra chipului ei. Timea ridică cu grijă vesmintele aruncate de Athalie şi le aranja cu o îndemânare deosebită. Apoi îngenunche în faţa ci pentru a-i scoate ciorapii şi Athalie îi îngădui să facă şi acest lucru. După ce Timea scoase ciorapii aceia fini de mătase şi văzu în poală picioarele albe ale Athaliei, picioare vrednice de a servi drept model unui sculptor, se aplecă şi i le sărută.

Iar Athalie îi îngădui să facă şi acest lucru.

UN SFAT BUN.

Trecând pe la cafeneaua Brazovics, locotenentul Kacsuka dădu peste Timar care tocmai intrase să bea o cafea.

— Sunt ud până la piele, îngheţat bocnă şi mai am încă mult de alergat pe ziua de azi! Spuse Timar, strângând mâna ofiţerului, care se îndreptase grăbit şi amabil spre masa unde se afla el.

— Păi hai la mine să dăm pe gât câte un păhărel de punci.

— Mulţumesc, dar n-am timp; trebuie să ajung cât mai repede la societatea de asigurare să-mi dea oameni ca să scot încărcătura din apă; paguba societăţii va fi cu atât mai mare cu cât corabia va sta mai mult sub apă. După asta trebuie să dau fuga la judecător pentru ca mâine în zori să trimită pe cineva la Almaş să facă licitaţie, apoi să alerg pe la negustorii de porci şi pe la căruţaşi şi să le anunţ licitaţia şi tot în noaptea asta să mă reped cu vreo căruţă tocmai la Tata, la proprietarul fabricii de scrobeală, pentru că ăsta poate folosi cel mai bine grâul umed; vreau să salvez măcar o cât de mică parte din averea sărmanei fete. Iar ţie trebuie să-ţi predau o scrisoare ce mi-a fost înmânată la Orşova.

Domnul Kacsuka citi scrisoarea apoi se adresă lui Timar:

— Bine, prietene! Du-te şi aranjează-ţi tot ce ai de aranjat în oraş; sper totuşi că, după ce o să-ţi pui treburile la cale, o să vii măcar pentru o jumătate de ceas la mine; stau la doi paşi, lângă „Anglia”; pe poarta mea e pictat un vultur mare, cu două capete, în timp ce căruţaşul o să adape calul, noi bem un păhărel de punci şi sporovăim despre o chestie deosebit de serioasă; vino neapărat!

După ce Timar făgădui c-o să treacă pe la dânsul, porni în grabă să-şi rezolve treburile.

Era aproape unsprezece când Mihaly intră pe poarta pe care era pictat vulturul cu două capete – undeva pe lângă grădina publică din Komârom, grădină care se numea „Anglia.”

Domnul Kacsuka îl aştepta, aşa că privardienerul1 îl introduse direct în camera lui.

— Credeam că te-ai şi însurat cu domnişoara Athalic cât am fost eu plecat! Începu Timar.

— Dracu ştie, amice, dar lucrurile nu prea merg cum trebuie. Amânăm când unul, când celălalt. Ca şi cum unul dintre noi n-ar prea avea poftă să-şi bage gâtul în jugul acestei căsnicii!

— O, domnişoara Athalie doreşte din toată inima. Pun mâna în foc că-i aşa!

— Nimic nu-i mai schimbător pe lumea asta ca inima unei femei. Eu pot să-ţi spun doar atât: un tânăr şi o tânără nu trebuie să stea prea mult timp logodiţi pentru că, zău aşa, în loc să se apropie se îndepărtează şi mai mult unul de altul, încep să-şi descopere reciproc tot felul de cusururi pe care, dacă le descoperă după căsătorie, îşi zic: „Doamne ajută, că de-acum nu mai am încotro”. Te sfătuiesc, amice, dacă ţi s-o năzări vreodată să te-nsori, să nu stai prea mult să chibzuieşti, pentru că, dacă începi să desfaci firu-n patru făcând tot felul de socoteli, te laşi păgubaş.

— Ei, în ce te priveşte, cred că nici socotelile astea nu-s de lepădat, deoarece, slavă Domnului, e vorba de o fată bogată!

— Bogăţia, amice, e foarte relativă. Crede-mă, oricare femeie ştie să cheltuiască dobânda averii pe care o aduce soţului ei şi apoi nu prea poţi şti cum stau lucrurile cu averea lui Brazovics. Omul ăsta e vârât în zeci de afaceri în care nu prea se descurcă şi cu care nici nu-şi prea bate capul. Prin mâinile lui trec sume fabuloase, dar dacă la sfârşit de an îl pui – să zicem – să-şi facă un bilanţ comercial în toată regula, ei bine, nu-ţi poate spune dacă din toate afacerile lui a câştigat sau a pierdut. De o treabă ca asta nu-i în stare.

— Eu cred că stă foarte bine. Şi-apoi Athalie e o fată cultă şi pe deasupra şi foarte frumoasă.

— Bine, bine! Dar ce-ţi veni să mi-o lauzi în chipul ăsta de parcă ar fi un cal de vânzare? Să vorbim mai bine despre lucruri care te privesc pe tine!

Ei, dacă domnul Kacsuka ar fi putut citi în inima lui Timar ar fi aflat cât de mult îl interesau cele discutate. Vorbea despre Athalie deoarece. Îl pizmuia pe ofiţer pentru zâmbetul dăruit de Timea. „Nu vreau ca Timea să-ţi zâmbească! La-o pe Athalie, aia-i a ta!”

— Hai să lăsăm fleacurile! Mi-a scris camaradul meu de la Orşova să te iau sub aripa mea ocrotitoare. Bine, o să mă străduiesc, în momentul de faţă te afli într-o situaţie destul de grea. Corabia ce ţi-a fost încredinţată s-a scufundat; ce-i drept, nu-i vina ta; oricum, ăsta-i un ghinion cât se poate de afurisit pentru că de azi înainte nimeni nu va mai cuteza să-ţi dea pe mână vreun vas. Stăpânul tău o să pună mâna pe garanţie şi cine ştie cum se mai termină toată tărăşenia! Ai vrea s-o ajuţi şi pe sărmana orfană. Citesc în ochii tăi că te doare inima mai mult pentru ea decât pentru tine, deoarece fata a pierdut atâta avere. Ei, cum am putea să alinăm atâtea necazuri deodată?

— Habar n-am.

— Eu însă da! La-n ascultă. Săptămâna viitoare, pe aici pe lângă Komârom încep manevrele anuale. La aceste operaţii militare, timp de trei săptămâni, vor participa vreo douăzeci de mii de oameni. S-au cerut oferte pentru furnizarea pâinii. Fii sigur că o să se plătească bani grei şi cine-i deştept poate să strângă osânză din belşug. Ofertele făcute în scris trec prin mâinile mele, aşa că pot să-ţi spun dinainte cine va primi comanda; nu de alta, dar acceptarea depinde nu de ceea ce scrie, ci de ceea ce nu scrie în ofertă. Până acum, oferta lui Brazovics e cea mai avantajoasă. El se oferă să furnizeze pâine cu o sută patruzeci de mii de forinţi, iar „anumitor” persoane le oferă douăzeci de mii.

— Drace! „Anumitor” persoane!

— Păi, bineînţeles! Când e vorba de-o afacere în stil mari se cuvine ca cel ce primeşte comanda să dea ceva celor care fac rost de aprobare. Asta, aşa-i de când lumea. Altfel, din ce-ar trăi? Doar ştii şi tu prea bine.

— Ştiu. Numai că în ce mă priveşte, n-am făcut niciodată aşa ceva.

— Asta-i curată prostie, amice, îţi murdăreşti mâinile pentru le miri ce, când ai putea să scoţi castanele din foc pentru tine însuţi din moment ce cunoşti calea. Fă tu o ofertă prin care te angajezi să furnizezi pâinea cu o sută treizeci de mii de forinţi şi promite „respectivilor” treizeci de mii de forinţi.

— Nu pot face una ca asta din mai multe motive, în primul rând n-am nici cauţiune ca s-o pot anexa la ofertă, nici capital cu care să cumpăr atâta grâu sau făină. Apoi n-am nici poftă să; mituiesc pe careva şi nici nu sunt atât de prost matematician încât să cred că din o sută treizeci de mii de forinţi aş putea să acopăr şi comanda angajată, şi dividendele de treizeci de mii de forinţi.

Domnul Kacsuka începu să râdă.

— Vai de mine, Miska, că prost negustor o să iasă din line. Păi asemenea socoteli nu se fac pe la noi băiete! E curată bătaie de joc să încerci să faci comerţ în aşa fel încât la un funt să câştigi un prăpădit de creiţar. Ăsta-i negoţ de mărunţişuri, amice. Principalul e să ai protecţie, şi asta o să ai. Garantez eu. Am fost cei mai buni colegi de şcoală. Las pe mine, amice! Cum vine asta că n-ai bani de cauţiune? Anexezi chitanţa primită pentru zece mii de forinţi pe care i-ai depus la Brazovics şi gata! Chitanţa o să fie acceptată drept garanţie. Pe urmă îţi spun cu ce să faci. Dai fuga înapoi la Almaş şi licitezi tu însuţi grâul din corabia scufundată. Fără doar şi poate că grâul acela, care valorează o sută de mii de forinţi, o să-l poţi cumpăra cu zece mii. În felul ăsta o să ai zece mii de chile de grâu. Pe Brazovics îl plăteşti cu cei zece mii de forinţi sechestraţi şi cu asta eşti chit, fără scandal. Făgăduieşti apoi uium dublu morarilor din Almaş, Neszmely, Fiizito şi Izsa, ca să-ţi macine cât mai repede tot grâul.

Între timp faci cuptoare şi coci pâine pentru soldaţi, în trei săptămâni se consumă tot, iar dacă pe ici pe colo se va strecura şi câte o pâine de calitate mai proastă, e treaba bunilor amici să muşamalizeze lucrurile. Astfel, peste trei săptămâni, te-alegi din toată afacerea cu un câştig net de cel puţin şaptezeci de mii de forinţi. Crede-mă, dacă i-aş propune stăpânului tău una ca asta, s-ar repezi imediat cu amândouă mâinile. Mă mir cum de nu i-a trăsnit încă ideea asta prin cap.

Timar rămase pe gânduri.

Era o propunere ispititoare.

Să câştigi şaizeci-şaptezeci de mii de forinţi în trei săptămâni în mod sigur şi fără prea multă bătaie de cap! În prima săptămână pâinea va fi ceva mai dulce ca de obicei, în a doua, puţin mai amăruie, iar în a treia, cam mucedă; dar care soldat o să bage de seamă? Sunt ei învăţaţi cu şi mai rău!

Totuşi Timar se scutură îngreţoşat.

— Măi Imre – începu el, punând mâna pe umărul fostului său coleg de scoală. De unde ai învăţat tu această. Artă?

— Hm! Mormăi cel întrebat, devenind serios. Acolo unde se poate învăţa aşa ceva. Te miră, hai? Am ajuns să socot că totul e foarte normal. Când mi-am ales cariera militară, eram plin de iluzii, de visuri. Azi, nici urmă de aşa ceva! Ei, da, am devenit militar fiindcă am crezut în eroism, în cavalerismul care mă însufleţea; curând mi-am dat însă seama că lumea e plină de tot felul de speculanţi şi că motorul tuturor problemelor de stat e interesul personal. Mi-am făcut studiile la şcoala de ofiţeri de geniu, obţinând rezultate excepţionale, succese strălucitoare. Când m-am mutat la Komărorn, m-am umflat în pene de mândrie gândindu-mă la perspectivele ce mi se deschideau aici pentru a pune în practică cunoştinţele mele în domeniul construcţiilor militare. Când colo. În domeniul speculaţiilor! Primul meu proiect cu privire la fortificaţii a fost apreciat de specialişti drept o capodoperă şi totuşi n-a fost aprobat, ci mi s-a ordonat să pregătesc alt proiect în vederea exproprierii unor străzi din oraş. M-am executat. Cunoşti, cred, partea aceea a oraşului care acum e un loc viran. Ei bine, treaba asta a costat o jumătate de milion. Stăpânul tău a avut şi el nişte cocioabe pe care le-a vândut de parcă ar fi fost palate. şi toate astea ei le numesc fortificaţii! Pentru asta am învăţat şi am ajuns inginer în armată! Încetul cu încetul, omul îşi pierde iluziile şi se adaptează la mediu. Poate ai auzit anecdota care circulă peste tot, cum că anul trecut, când ne-a vizitat alteţa să prinţul moştenitor Ferdinand, acesta i-ar fi zis guvernatorului cetăţii: „Credeam că cetatea voastră e neagră!” „De ce să fie neagră, alteţă?”. „Fiindcă în bugetul anual al fortificaţiilor sunteţi prevăzuţi cu zece mii de forinţi. Pentru cerneală. Mi-am închipuit că pereţii cetăţii se „văruiesc cu cerneală.” A râs ţoala lumea. Asta-i soarta afacerilor, amice. Până nu se descoperă, sunt învăluite în tăcere, când se descoperă lumea râde. De ce n-aş râde şi eu? Râzi şi tu! Sau preferi să-ţi blestemi viaţa stând în uşa unei băcănii şi vânzând iască pentru a câştiga doi creiţari pe zi? Cât mă priveşte, eu am părăsit lumea visurilor. Du-te amice la Almaş şi cumpără grâul ăla. Până mâine seară la ora zece ai destul timp să prezinţi oferta în legătură cu afacerea noastră. Ei, da pare-mi-se că surugiul tău pocneşte nerăbdător din bici; pregăteşte-te şi du-te. După ce isprăveşti, grăbeşte-te să revii.

— O să mai chibzuiesc – murmură Timar, dus pe gânduri.

— Mă! În felul ăsta o să-i dai o mână de ajutor şi fetei ăleia nenorocite, pentru că vei putea să-i restitui zece mii de forinţi din averea ei pierdută. Altfel n-o să-i rămână nici o sută de forinţi după ce se vor scădea cheltuielile făcute cu scoaterea încărcăturii la suprafaţă.

Ideea aceasta se înfipse ca un cui în mintea lui Timar.

Parcă îl îmboldea cineva să păşească pe drumul acela. Fata nolenlem trahunt1.

Nu trecu mult şi Timar, înfăşurat în mantaua lui, se afla din nou într-o căruţă ţărănească, dus ca vântul de patru şoimi de Nyergesiijfalu de-a lungul străzii pietruite.

La ceasul acela toată lumea dormea. Se auzea doar strigătul străzii din faţa primăriei: „Nu ţi-e scris în frunte ce-o să ţi se întâmple mâine!” Iar pe metereze soldaţii care stăteau de veghe îndurând ploaia măruntă de toamnă strigau rând pe rând:

— Cine-i?

— Patrula.

— Treci!

Oare ce fel de pâine au primit azi?