Diavolul păzitor

Poate că s-a mai întâmplat şi altă dată ca un soţ să nu poată câştiga inima soţiei sale. Şi poate că şi alţi soţi au lăsat ca vremea să repare totul. Ce poţi face împotriva iernii decât să aştepţi primăvara?

Fetele mahomedanilor sunt crescute în aşa fel încât până în ziua nunţii n-au voie să vadă nici măcar faţa celui care le va lua de soţie. Pe ele nimeni nu le întreabă: iubeşti sau nu iubeşti? Nu le întreabă nici părinţii, nici preotul, nici soţul. Ele trebuie să se supună. Soţul o va preţui, iar dacă va afla că-l înşeală, o va ucide. Totul e ca mireasa să fie plină de nuri, să aibă ochii plini de viaţă, părul bogat şi să fie sănătoasă; de ceea ce-i în inima ei nu întreabă nimeni.

În casa tatălui ei adoptiv Timea învăţase însă şi altceva. Învăţase că la creştini îţi este îngăduit să visezi, ba, mai mult, că eşti ajutată să visezi, dar cel care se lasă pradă visurilor nu este îngrijit ca un bolnav ci pedepsit ca şi când ar fi săvârşit o crimă. Iar ea fusese pedepsită pentru că-şi făurise visuri.

Devenind soţia lui Timar, ea nu îngăduia nici celui mai tainic gând să-i şoptească despre altceva decât despre îndatoririle sale de soţie; căci, dacă ar fi îngăduit să i se amintească de visurile de altădată, atunci fiecare picătură de sânge din vinele ei ar fi împins-o să calce pe urmele celeilalte fete, care într-o noapte întunecoasă se poticnise de trupul unei prostituate, iar o asemenea greşeală ar fi însemnat moartea sufletului ei. Îngropase şi înecase trecutul. Era soţia unui om pe care îl stima, căruia îi purta recunoştinţă şi pentru care dorea să rămână toată viaţa o tovarăşă credincioasă.

E o poveste banală, de toate zilele. Iar cei cărora li se întâmplă asemenea lucruri îşi fac curaj aşteptând primăvara să le încălzească inimile.

Îndată după căsătorie, Mihâly şi Timea porniră în călătorie de nuntă. Cutreierară Elveţia şi Italia. Se întoarseră însă tot cum plecaseră. Nici văile pline de farmec ale Elveţiei, nici luncile înmiresmate ale Italiei nu-i aduseseră tămăduirea.

Timar îşi copleşise soţia cu rochii, giuvaieruri şi toate darurile care se fac de obicei femeilor; o dusese să vadă tot ce-i mai frumos în marile oraşe din Apus. Dar nimic n-o impresionase pe Timea. Razele lunii nu dau căldură nici când se reflectă într-o oglindă sferică.

Timea era blândă, tandră, grijulie, plină de recunoştinţă, ascultătoare, dar inima ei nu se încălzise nici acasă, nici în timpul călătoriei, nu tresărea nici de bucurie, nici de tristeţe. Inima ei era de gheaţă.

Timar luase de soţie o moartă.

Acesta fu gândul cu care se înapoie din călătoria făcută în străinătate.

Într-un timp îl bătu gândul să părăsească pentru totdeauna Komârornul şi să se mute la Viena. Nădăjduia că acolo va putea începe o altă viaţă.

Mai târziu însă se răzgândi.

Hotărî să rămână totuşi în Komârom şi să-şi aranjeze căminul în casa Brazovics. Să locuiască acolo împreună cu soţia sa. Cât priveşte casa de pe strada Rac, o va folosi pentru birourile sale, astfel încât să n-o deranjeze cu nimic pe Timea, în felul acesta putea să lipsească toată ziua de-acasă, fără să dea cuiva de bănuit că soţia lui stă mereu singură.

În lume apăreau totdeauna împreună, în societate Timea era tot timpul alături de soţul ei; întocmai ca o nevastă grijulie îi amintea că e timpul să plece acasă şi, strecurându-şi braţul pe sub braţul lui, plecau. Timar era invidiat de toţi: „Cât e de fericit! Ce nevastă frumoasă şi cât de credincioasă îi este!”.

Ah, şi cât de mult ar fi dorit Timar ca ea să nu-i fie atât de credincioasă, şi să nu fie nici atât de bună. S-o poată măcar urî! Dar Timea era în afară de orice bănuială.

Venirea primăverii nu-i topi totuşi gheaţa din suflet. Dimpotrivă, cu fiecare zi munţii de gheaţă se înălţau din ce în ce.

Mihâly îşi blestema soarta.

Avea bogăţii nemăsurate, dar nu era în stare să câştige dragostea propriei sale soţii. Ba, dimpotrivă; bogăţia îi adâncea nefericirea. Luxul şi fastul îi înstrăina şi mai mult unul de celălalt. Pereţii strâmtei odăiţe în care-şi duce viaţa săracul apropie şi mai mult pe cei care locuiesc împreună. Zilerii sau marinarii de rând care au doar o singură cămăruţă, un singur pat şi o singură masă sunt mult mai fericiţi. Tot atât de fericit e şi tăietorul de lemne: când taie lemne, el ţine un capăt al ferăstrăului, iar nevastă-sa celălalt; iar când vine vremea prânzului, se aşează alături, sorb din acelaşi blid ciorba de fasole şi-apoi se sărută.

Să încercăm deci să fim săraci!

Timar începu să urască bogăţia şi încercă să scape de ea, crezând că devenind sărac şi vai de lume va putea să se apropie mai mult de soţia lui. Acesta-i fu gândul.

Dar nu izbuti să sărăcească. Norocul ajută pe omul care îl nesocoteşte. Orice afaceri ar fi întreprins – afaceri în care un altul şi-ar fi rupt gâtul – el repurta succese răsunătoare; lucruri aproape imposibile deveneau posibile şi realizabile în mâinile lui; oricum arunca zarul, câştiga; dacă încerca să-şi piardă banii la jocuri de noroc, ei bine, spărgea banca. Acolo unde se oprea el, banii curgeau gârlă şi, dacă fugea ori se ascundea din calea norocului, acesta îi adulmeca urma şi-l găsea.

Iar Mihâly şi-ar fi dat toată averea pentru un sărut fierbinte al Timeii.

Banul e atotputernic. Câtă dragoste ar fi putut să cumpere cu bani! Dragoste nesinceră, mincinoasă, dăruită de femei care nu te iubesc, dar care te întâmpină cu chipul strălucind de zâmbet; sau dragoste neîngăduită care se ascunde de ochii lumii; numai dragostea acestei unice făpturi care ar fi putut să iubească cu adevărat, statornic, din toată inima, nu putea s-o câştige.

Timar ar fi dorit s-o poată urî pe Timea. Ar, să fi putut să se convingă în sufletul lui că ca iubea pe altul, că-i era necredincioasă şi că nu-şi respecta îndatoririle de soţie! Dar nu găsea nici un motiv s-o urască. Nimeni n-o văzuse pe Timea altfel decât la braţul soţului ei. În societate ştia să impună atâta respect încât orice gest îndrăzneţ era cu neputinţă. La petreceri, nu dansa. Se scuza spunând că n-o învăţase nimeni să danseze, iar acum, femeie măritată, nu mai voia să înveţe. Căuta mereu societatea femeilor mai vârstnice. Iar dacă soţul ei lipsea clin oraş o săptămână, ei bine, în tot acest răstimp nu ieşea din casă.

În casa aceea, alături de Timea, locuia Athalie, Or, Athalie nu era îngerul ei. Diavolul păzitor al cinstei sale. Fiecare pas, fiecare vorbă sau faptă a Timeii, fiecare gând, oftat, lacrimă, ba chiar cel mai neînsemnat geamăt din timpul somnului erau iscodite de femeia aceea care ura şi pe soţ şi pe soţie şi care ar fi fost gata să-i sfarme pe amândoi dacă ar fi adulmecat măcar o urmă de faptă necinstită între pereţii acelei case.

Dacă Timar – în clipa când Timea îl rugase să îngăduie Athaliei şi mamei ei să rămână mai departe în aceeaşi casă cu dânsa – ar fi putut să asculte nu numai de glasul inimii sale miloase ci şi un alt glas, ei bine, n-ar fi putut născoci un mijloc mai bun pentru a-şi păzi cinstea decât păstrând mai departe lângă Timea pe femeia ce fusese, logodnica acelui bărbat pe care soţia lui n-avea voie să-l întâlnească niciodată.

Ochii plini de ură ai Athaliei o însoţesc pretutindeni.

Iar atâta vreme cât diavolul păzitor tace, nici Dumnezeu n-are motive s-o judece pe Timea.

Or, Athalie tăcea.

Athalie era pentru Timea un adevărat diavol al casei şi asta nu numai privind lucrurile mari, ci şi pe cele mărunte. Nu-i scăpa aici un prilej, oricât de neînsemnat, şi nici o ocazie pentru a unelti împotriva Timeii. Ghicise că Timea voia să fie deosebit de mărinimoasă cu dânsa, că voia cu tot dinadinsul s-o considere pe fosta stăpână a casei ca pe sora ei, ca pe o doamnă. Athalie, dimpotrivă, voia să arate în faţa oricui că nu era altceva decât slujnică. De fiecare dată când Athalie venea să deretice în camera Timeii, aceasta îi smulgea mătura din mână, dar nu trecea mult şi din nou o găsea curăţind rochiile stăpânei, iar când avea musafiri la masă – şi mai ales atunci!

— Timea abia izbutea s-o scoată din bucătărie.

Soţia lui Timar îi înapoiase toate rochiile şi gătelile care-i aparţinuseră; Athalie avea iarăşi dulapuri întregi cu rochii de tibet, de merinos, de gros de Naples, numai că din toate acestea ea le alesese pe cele mai ponosite, cele mai murdare – rochii pe care odinioară le lua doar când se pieptăna – şi umbla îmbrăcată numai în ele; şi parcă îşi simţea sufletul ogoit, împăcat dacă izbutea ca şi pe acelea să le ardă ici-colo la bucătărie sau să le păteze cu ulei când aprindea lampa. Ştia cât de mult o necăjeau pe Timea astfel de lucruri, îşi recăpătase şi giuvaierurile care valorau mii de forinţi dar, în loc să se gătească cu ele, dăduse zece creiţari şi îşi cumpărase o broşa de sticlă pe care o purta mereu, într-o zi Tirada îi luă pe ascuns broşa şi înlocui sticla cu un opal, iar rochiile murdare şi uzate le aruncă pe foc, comandând pentru Athalie rochii din acelaşi material din care erau făcute şi rochiile ei.

O! Pe Timea puteai cel mult s-o amărăşti; dar s-o scoţi din sărite, nu. În comportarea ei Athalie manifesta o umilinţă insuportabilă, deoarece ştia că lucrul acesta o mâhnea pe Timea. Când aceasta din urmă o ruga ceva, Athalie sărea să-i îndeplinească dorinţa cu atâta supunere, încât părea o sclavă care se teme de bici. Iar când se adresa Timeii, îşi schimba până şi vocea. Nu-i mai vorbea ca altădată, ci cu un glas de clapon, subţiratic, piţigăiat; uneori îi vorbea şi peltic, cu o tandreţe alintătoare, pronunţând „ş” în loc de „s”; „Timea şea drăgălaşe! Dragă şi dulce Timea!”

Timea nu reuşea s-o convingă s-o tutuiască. Dar mijlocul cel mai subtil de sâcâială era necontenita preamărire a unuia dintre soţi faţă de celălalt. Astfel, când rămânea doar cu Timea, începea să ofteze: „O, cât de fericită sunteţi dumneavoastră, Timea; ce soţ cumsecade aveţi şi cât de mult vă iubeşte!” Iar când sosea Timar, îl mustra cu naivitate făţarnică: „Vai, cum se poate să veniţi atât de târziu? Doamna e tristă şi oh! Cu câtă nerăbdare vă aşteaptă! Intraţi tiptil la dânsa să-i faceţi-i o surpriză. Acoperiţi-i ochii cu palmele şi întrebaţi-o: Ghici cine a venit?

Iar cei doi trebuiau să-i rabde jocul acesta ironic care, sub masca umilinţei, a linguşirii şi a tandreţii, le rănea inimile. Doar se vedea cale de o poştă că nu sunt fericiţi. Iar Athalie ştia acest lucru mai bine decât toţi.

Chipul ei ipocrit apărea în toate ungherele casei, ca un coşmar fără sfârşit, strecurându-se în viaţa lor intimă cu o linguşire indiscretă, cu o umilinţă supărătoare, cu o slugărnicie ironică.

Şi cei doi îndurau totul.

Când însă Athalie rămânea singură şi când putea să-şi lepede masca cu care-i chinuia pe alţii chinuindu-se în acelaşi timp şi pe sine, oh! Cu cât foc îşi revărsa atunci furia încătuşată!

Ajunsă în camera ei, zvârlea cât colo mătura – aceeaşi mătură pe care Timea i-o smulsese din mâini – şi-apoi începea să izbească cu coada măturii în scaune şi în canapele – chipurile, pentru a deretica; de fapt îşi descărca mânia. Uneori, când ieşea sau intra în cameră, trena rochiei i se prindea sub uşă sau mâneca i se agăţa de clanţă. Şi-atunci să te ţii: trăgea de rochie scrâşnind şi în cele din urmă ori se rupea rochia, ori se rupea clanţa – şi asta o bucura nespus. Vase sparte, pahare ciobite, mobile şchioape, toate erau mărturie că avuseseră neşansa să se afle în calea Athaliei în momentele ei de furie.

Şi-apoi găsise un obiect mut, parcă anume ales, asupra căruia obişnuia să-şi verse dintr-o dată tot necazul adunat picătură cu picătură; mut, nu pentru că nu putea să vorbească, ci pentru că acel „obiect” era mama ei. Sărmana mamă Zofia ajunsese să fugă de fata ei, îngrozindu-se că uneori trebuia să rămână singură cu dânsa. Ea, numai ea din toată casa aceea, auzea adevărata voce a Athaliei şi doar faţă de dânsa îndrăznea Athalie să dezvăluie zi de zi adâncurile urii care-o aţâţa. Madam Zofia se temea să doarmă în aceeaşi cameră cu propria ei fiică; iar într-un moment de deznădejde, arătă bucătăresei nişte semne vinete şi verzi pe braţul ei – urmele mâinilor frumoasei Alhalie. Seara, când Athalie ridica stăvilarul urii adunate în suflet, o ciupea scrâşnind din dinţi, şoptindu-i cu ciudă: „De ce m-ai adus pe lumea asta? De ce?”

Eh! Şi cât de bucuroasă era Athalie când putea să dea cu piciorul în vreun căţeluş pe care-l ştia favoritul stăpânei! Şi câtă plăcere simţea când putea să-i strecoare Timeii câteva răutăţi despre isprăvile servitoarelor, să enumere pagubele ce Ie aduseseră în ziua aceea sau să-i relateze ce cleveteau pe seama stăpânilor. Şi de asemenea vesti Timea nu ducea niciodată lipsă.

După ce trecea astfel încă o zi – linguşind pe faţă şi clocotind de mânie pe ascuns – Athalie se ducea să se culce; nu mai avea nevoie să fie ajutată la dezbrăcat deoarece rochiile şi le smulgea; dacă şnurul era înnodat, îl rupea; cozile desfăcute îndurau şi ele, deoarece Athalie trăgea cu pieptenele atât de sălbatic încât rupea smocuri-smocuri din bietul său păr, de parcă ar fi fost al alteia sau de parcă el era pricina tuturor necazurilor; în cele din urmă izbea bezmetic cu piciorul în rochiile aruncate, sufla în luminare – lăsând înadins să miroase fitilul incandescent pentru ca toată camera să se umple cu un fum înecăcios de seu – şi-apoi, aruncându-se în pat, muşca perna rupând-o cu dinţii şi imaginându-şi chinurile iadului. Somnul o cuprindea abia atunci când în liniştea nopţii auzea o anumită uşă închizându-se. Soţul se ducea să se culce singur în camera lui. Asta îi aducea alinare. Putea să adoarmă.

Athalie ştia prea bine că tinerii căsătoriţi nu erau deloc fericiţi.

Aştepta cu sufletul înveninat să vadă ce se va alege de această căsnicie.

Niciunul din cei doi soţi nu se trăda.

Nu-şi adresau niciodată cuvinte grele; nici o ceartă. Nu a zăreai măcar un oftat scăpat aşa, ca din întâmplare.

Timea rămăsese aceeaşi; Timar se posomora însă din zi în zi tot mai mult. Stătea ceasuri întregi lângă nevastă-sa şi uneori îi lua mâna în mâinile lui; dar n-o privea în ochi ci se ridica şi pleca fără să rostească o vorbă, Ce-i drept, bărbaţii nu prea ştiu să-şi ascundă gândurile aşa cum fac femeile.

De la o vreme Timar îşi făcuse obiceiul să plece la drum, anunţând în ce zi anume să fie aşteptat, pentru ca apoi să se întoarcă acasă înainte de ziua anunţată. Uneori pica din senin la ore neobişnuite, când nu-l aştepta nimeni. Voia să lase impresia că sosise din întâmplare şi se străduia să ascundă ceea ce căuta. Dar i se citea pe faţă tot zbuciumul. Era ros de bănuieli. Era gelos.

Într-o zi anunţă că trebuie să plece la Levetinc şi că se va înapoia abia peste o lună de zile. Pregătirile de drum arătau că va lipsi multă vreme.

Când cei doi soţi se sărutară luându-şi rămas bun – un sărut rece, formal, oficial – Athalie era de faţă.

Zâmbea.

Poate că altul în locul lui Mihăly n-ar fi băgat de scamă zâmbetul acela şi poate că n-ar fi simţit nici ironia ascunsă.

În zâmbetul ei închisese răutate şi ironia dispreţuitoare a omului care se uită de sus la cel pe care-l paşte o năpastă.

Zâmbetul ei spune: „Du-te, du-te şi o să vedem „noi ce va fi!”

Veninul acestui zâmbet ironic şi răutăcios îl urmări pe Mihâly tot timpul drumului, însoţit de veninul zâmbetului Athaliei el călători spre Levetinc până către prânz; când soarele fu sus, întoarse însă trăsura din drum şi, o dată cu căderea nopţii, intra în Komărom.

Putea ajunge în odaia lui printr-o intrare separată; cheia de la uşa respectivă o purta întotdeauna în buzunar. Putea să intre fără ca cineva să prindă de veste că sosise. Din camera lui trecea printr-un hol şi ajungea în dormitorul Timeii. Soţia lui nu încuia niciodată uşa. De obicei, după ce se aşeza în pat, citea până târziu şi camerista trebuia să vină să controleze dacă nu cumva adormise cu lampa aprinsă.

Alături de dormitorul Timeii se afla camera în care dormeau Athalie şi doamna Zofia.

Tiptil-tiptil, Mihăly se apropie de uşă şi o deschise cu băgare de seamă.

Era o linişte desăvârşită. Toţi dormeau.

Prin abajurul alb ca laptele lampa răspândea o lumină palidă, tremurătoare. Timar dădu la o parte perdelele patului; în faţa lui stătea culcată statuia unei sfinte adormite, aceeaşi statuie pe care mai demult, în cabina „Sfintei Barbara”, o readusese la viaţă cu atâta strădanie, teamă şi grijă. Părea că doarme tot aşa de adânc ca şi atunci. Nici nu simţi apropierea lui Mihâly, deşi se zice că femeia vede şi prin somn pe cel pe care-l iubeşte. Mihăly se aplecă deasupra pieptului ei şi-i ascultă bătăile inimii. Inima Timeii bătea liniştit. Nici un semn care s-o trădeze. Nimic pentru gelozia sa, pentru acest monstru înfometat care-şi căuta prada.

Rămase mult timp privind chipul femeii adormite.

Deodată tresări şi. O văzu pe Athalie stând înaintea sa. Athalie era îmbrăcată, şi în mână avea o luminare. Pe faţa ei se citea acelaşi zâmbet ironic, batjocoritor.

— Aţi uitat, ceva de v-aţi întors? Îl întrebă ea, în şoaptă. Mihâly tremura ca un hoţ prins asupra faptului.

— Sst! Făcu el, arătând spre Timea care dormea şi se depărta grăbit de pat: Mi-am uitat actele.

— S-o trezesc pe Timea să vi le dea?

Timar nu se simţea în apele lui: pentru prima oară în viaţa lui i se întâmpla să fie prins cu minciuna. Nu de alta, dar actele nu se găseau în camera Timeii, ci în propria-i cameră.

— N-o trezi. Sunt la mine. Căutam altceva: cheile.

— Şi le-aţi găsit? Întrebă batjocoritor Athalie; apoi aprinse lumânarea şi lumină cu deosebită grijă drumul lui Mihâly până în odaia sa unde, o dată ajunşi, puse luminarea pe masă, dar. Nu plecă.

Mihâly, cu privirea rătăcită, îşi răscolea actele fără să găsească ce căuta – de fapt nu căuta nimic, în cele din urmă încuie sertarul biroului fără să fi scos ceva dintr-însul. Întâlni apoi iară zâmbetul acela ironic care flutura din când în când pe buze Athaliei.

— Doriţi ceva? Întrebă Athalie, sesizând privirea lui întrebătoare aţintită asupră-i. Mihâly nu răspunse.

— Nu doriţi să vă spun. Ceva?

La aceste cuvinte totul prinse să se învârtească în juru-i. Dar nu putu răspunde.

— Vreţi să vă vorbesc despre Timea? Şopti Athalie, apropiindu-se şi mai mult de el, fascinându-l cu frumoşii ci ochi de şarpe şi prinzând în cercul lor magic pe bărbatul ameţit.

— Ce ştii? Întrebă Mihâly, tulburat.

— Tot. Vreţi să vă vorbesc? Mihâly ezită.

— Vă spun însă dinainte că aflând ceea ce ştiu eu o să fiţi tare nenorocit.

— Vorbeşte!

— Bine! Atunci ascultaţi. Ştiu tot atât de bine ca şi dumneavoastră că Timea nu vă iubeşte. Şi dumneavoastră ştiţi tot atât de bine ca şi mine pe cine iubeşte ea. Dar nu ştiţi un lucru pe care-l ştiu doar eu: că Timea vă este credincioasă, credincioasă ca un înger.

Auzind aceste cuvinte, Timar tresări.

— Nu-i „aşa că v-aşteptaţi să auziţi altceva? Nu-i aşa că v-ar fi făcut plăcere să auziţi că soţia dumneavoastră e demnă de dispreţ, că puteţi s-o urâţi, s-o alungaţi? Nu, domnul meu, v-aţi căsătorit cu o statuie de alabastru care nu vă iubeşte, dar nici nu vă înşeală. Asta o ştiu numai eu şi o ştiu mai bine decât oricine. O, da, cinstea casei voastre e foarte bine păzită! Chiar dacă v-aţi fi tocmit pe Argus din mitologie, pe Argus cel cu o sută de ochi, cinstea nu v-ar fi mai straşnic păzită decât v-o păzesc eu. Eu aflu tot ce face, tot ce spune sau gândeşte această femeie; şi nu poate să ascundă nici în cel mai tainic colţ al inimii vreun sentiment oricât de firav, pentru că eu îl descopăr şi-acolo. Primindu-mă în casa dumneavoastră aţi făcut un serviciu nepreţuit cinstei dumneavoastră. Şi n-o să mă goniţi de aici – cu toate că mă urâţi – deoarece ştiţi că atâta timp cât mă aflu aici omul acela care vă dă coşmaruri n-o să se apropie de comorile dumneavoastră. Vă spun acum tot. Din clipa în care plecaţi din oraş şi până veniţi înapoi, casa dumneavoastră e ca o mănăstire. Nimeni nu-i calcă pragul: nici un bărbat, nici o femeie. Scrisorile care sosesc pentru soţia dumneavoastră le puteţi găsi pe birou, nedesfăcute. Puteţi să faceţi ce vreţi cu ele: să le citiţi sau să le aruncaţi în foc. În absenţa dumneavoastră Timea nu iese pe stradă decât cu trăsura şi însoţită de mine. Iar când merge la plimbare, merge doar la insulă, iar eu sunt întotdeauna cu dânsa. O văd că suferă. Dar n-am auzit-o niciodată plângându-se. Şi-apoi cum să mi se plângă tocmai mie? Mie, care am trecut prin acelaşi iad ca şi ea, care am suferit din pricina ei? Nenorocirea mea a început din clipa în care chipul ei de fantomă a apărut în casa asta. Până să apară ca, am fost fericită. Am fost iubită. Nu vă fie frică: n-o să plâng. Nu mai iubesc, ci urăsc, urăsc de moarte. Puteţi să-mi încredinţaţi paza casei. Şi puteţi să colindaţi fără grijă în lung şi-n lat, cât vedeţi cu ochii, oriunde vă vor duce picioarele: eu sunt aici. Şi dacă la întoarcere o s-o găsiţi pe Timea încă în viaţă, fiţi încredinţat că nu şi-a călcat jurământul de soţie. Căci dacă ar schimba cu omul acela un singur cuvânt de dragoste, dacă o singură dată i-ar răspunde la un zâmbet prietenos, dacă ar citi doar un singur rând scris de el, ei bine, domnul meu, nu v-aş mai aştepta ci aş omorî-o, cu mâna mea, aşa că aţi veni doar la înmormântare. Acum ştiţi ce lăsaţi aici? Un pumnal ascuţit pe care ura şi gelozia îl ţin îndreptat spre inima soţiei dumneavoastră. Iar dumneavoastră vă veţi culca vrând-nevrând în fiecare seară în umbra acestui pumnal şi cu toate că vă e silă de mine sunteţi nevoit să vă agăţaţi cu desperare de rochia mea.

Timar îşi simţi sufletul ostenit şi copleşit de izbucnirea acestei uri înspăimântătoare.

— V-am spus tot ce ştiu şi despre Timea, şi despre dumneavoastră, şi despre mine. Repet. V-aţi căsătorit cu o femeie care iubeşte pe altcineva; pe omul pe care l-am iubit eu. Mi-aţi luat această casă; tatăl meu şi averea mea au pierit de mâna dumneavoastră, şi-apoi aţi făcut-o pe Timea stăpână aici. Ei bine, vă daţi seama acum de tot ce aţi făcut? Soţia dumneavoastră nu-i o femeie, ci o martiră. Şi nu-i destul că suferiţi dumneavoastră: trebuie să mai ştiţi că aţi adus nenorocire şi femeii pentru cucerirea căreia aţi luptat fără istov, deoarece Timea va fi nefericită cât timp veţi trăi. Având această otravă în suflet puteţi părăsi casa, domnule de Levetinczy, dar vă asigur că n-o să găsiţi nicăieri un leac împotriva durerii care o să vă macine mereu; tocmai de aceea mă bucur, mă bucur nespus de mult.

Cu chipul aprins, cu dinţii scrâşnind, cu ochii scânteietori, femeia se aplecă deasupra bărbatului care se prăbuşise moale într-un fotoliu şi strânse pumnul ca şi când ar fi vrut să-i împlânte un pumnal nevăzut în inimă.

— Şi-acum, dacă puteţi. Alungaţi-mă din casă! De pe faţa Athaliei dispăruse orice urmă de feminitate, în locul acelei false umilinţe pe chipul ei se întipărise o trufie arogantă pricinuită de izbucnirea urii.

„Alungaţi-mă. Dacă puteţi!”

Mândră, ca un demon în plin triumf, Athalie părăsi camera lui Mihâly. Înainte de a ieşi, nu se sfii să ia de pe masă luminarea aprinsă, lăsând în întuneric pe omul pe care-l lovise drept în inimă, îi spusese doar că nu era o slujnică umilă, ci diavolul păzitor al casei.

Când o văzu apropiindu-se de uşa Timeii cu luminarea aprinsă în mână, o voce nevăzută îi şopti parcă lui Mihâly să sară din fotoliu, s-o apuce de braţ, să se aşeze de-a curmezişul uşii şi să-i spună: „N-ai decât să rămâi în casa asta blestemată; asta fiindcă mi-am dat cuvântul; rămâi, dar fără noi.” Şi-apoi să intre în fugă în camera Timeii – la fel ca în ziua aceea fatală când se scufundase corabia – şi, îmbrăţişând-o, s-o ia din patul ei, strigând îngrozit: „Se scufundă casa! Trebuie să fugim!”, să alerge cu ea afară şi s-o ducă într-un loc unde n-ar mai fi păzit-o nimeni.

Gândul acesta i se înfipse în creier. Da, aşa trebuia să facă în clipa aceea.

Dar iată că uşa dormitorului se deschise. Athalie privi încă o dată îndărăt; apoi intră în dormitor, uşa se închise şi Mihâly rămase în întuneric.

Ah, şi încă ce întuneric!

Auzi în sfârşit zăvorul de la dormitorul Timeii şi zgomotul cheii răsucite de două ori în broască. Soarta lui era pecetluită.

Se ridică din fotoliu, dibui prin beznă, căutându-şi bagajele fără să aprindă lumina şi fără să facă cel mai mic zgomot ca nu cumva să se trezească şi altcineva în casa aceea şi să afle că se înapoiase. Îşi strânse bâjbâind cele trebuincioase, apoi deschise uşa cu grijă, o încuie fără zgomot – ca un hoţ sau ca un fugar hărţuit – şi, furişându-se, părăsi casa. Îl izgonise de-acolo femeia aceea!

Pe stradă îl întâmpină o lapoviţă de aprilie. O vreme tocmai bună pentru omul care nu vrea să fie văzut. Vântul şuiera pe străzi şi spicul de zăpadă îi biciuia obrajii; cu toate acestea, Timar Mihâly porni la drum într-o căruţă descoperită.

Plecase pe o vreme când e păcat să alungi din casă până şi un câine.