Insula nimănui

Nunta statuii de alabastru

Timar era nespus de fericit că se logodise cu Timea. Frumuseţea îngerească a fetei îi cucerise inima de când o văzuse întâia oară. O adora. Firea ei blândă – aşa cum o cunoscuse mai târziu – îi câştigase preţuirea. Jocul acela crud cu inima ei, joc la care se dedase familia Brazovics, trezise în Timar o simpatie cavalerească. Iar curtea făcută în glumă de către frumosul căpitan îi aţâţase gelozia. Or, toate acestea sunt apanajul dragostei.

În sfârşit îşi văzuse visul cu ochii. Fata aceea frumoasă avea să fie a lui. Soţia lui.

Şi cu asta îşi va lua de pe suflet o grea povară: remuşcarea.

Asta pentru că din ziua în care Timar găsise comorile lui Aii Ciorbadji în corabia scufundată, liniştea pierise din sufletul său; după fiecare succes răsunător obţinut în afacerile sale, auzea înălţându-se glasul acuzatorului lăuntric: „Toate astea nu sunt ale tale! Ţi-ai însuşit pe nedrept averea unei orfane. Eşti norocos? Nu-i adevărat! Eşti binefăcătorul săracilor? Nu-i adevărat! Eşti un om de aur? Nu-i adevărat l. Eşti un hoţ.”

Acum mustrările de conştiinţă se curmau. Acuzatorul lăuntric trebuia să dea un verdict de achitare. Orfana care fusese păgubită îşi recăpăta averea. Şi-o recapătă dublată. Averea soţului urma să fie şi a ei. Iar Timea nicicând nu va afla că la baza acestei uriaşe averi stătuse cândva propria ei avere; va şti doar că de acum înainte totul era al ei. Şi, cu asta, soarta va fi împăcată.

Dar, va fi oare împăcată?

Timar nu se gândi că raţionamentul lui era un sofism. De fapt, el oferise Timeii averea ce i se cuvenea dar şi un supliment – propria sa persoană – şi ceruse în schimb inima fetei; or, asta aducea a înşelăciune, a constrângere.

Timar dorea ca nunta să aibă loc cât mai repede. Procurarea trusoului Timeji nu-i putea stăvili graba; având bani destui, cumpără totul de-a gata de la Viena iar rochia de mireasă a Timeii fu confecţionată la cea mai renumită casă de mode din Paris. Mireasa nu fu nevoită s-o brodeze timp de şase săptămâni, ca pe cealaltă. Rochia aceea, de două ori aducătoare de năpastă, fusese ascunsă într-un dulap în care nu se uita, pentru ca nimeni să n-o mai scoată vreodată de-acolo.

Dar iată că se iviră alte piedici – piedici religioase: Timea nu fusese încă botezată. Fireşte, Timar dorea ca Timea – trecând de la religia mahomedană la religia creştină – să devină protestantă ca şi el, pentru a putea merge la aceeaşi biserică.

Preotul protestant se grăbi însă să spună că pentru a trece la religia protestantă era necesar ca neofita să aibă cunoştinţe despre confesiunea în sânul căreia voia să intre. Şi pentru că noua religie cerea ca preceptele să fie înţelese – spre deosebire de religia ortodoxă, unde e destul văzul şi auzul – deoarece această nouă religie se bazează pe raţiune şi pe argumente, fata trebuia mai întâi să studieze învăţătura noii religii, să se convingă în ce măsură sunt mai înţelepte, mai raţionale şi mai acceptabile dogmele pe care trebuia să le respecte de-acum înainte faţă de cele pe care le urmase potrivit religiei mahomedane.

Numai că aici se ivea o mare încurcătură. Religia mahomedană n-are nici o dogmă pentru femei. La mahomedani femeile nu sunt membre ale parohiei; lor nu le este îngăduit să participe la slujbă alături de bărbaţi; pentru ele nu are nici o semnificaţie nici tabla Mehrab – care arată în ce parte e Mecca – nu-s obligatorii nici băile „Abdesthan”, sau „Giizul” sau „Thuharet”; nici postul Ramazan, nici sărbătorile Beiram; ele nu merg în pelerinaj la Kaaba din Mecca, nu sărută piatra care iartă păcatele, nu beau din fântâna Zentemet, iar preotul nu le cunună şi nu le învaţă, nu sunt unse cu mir, nu se spovedesc şi nu au suflet nemuritor; pentru ele nu există nici lumea cealaltă; în ceasul morţii, lângă ele nu vine îngerul Azrael, cel care desparte sufletul de trup, iar după moarte îngerii Monkar şi Nakir nu Ie întreabă ce fapte bune şi rele au săvârşit în trecătoarea lor viaţă; ele nu se duc să se spele în fântâna lui Ismail, nu sunt aruncate în groapa lui Morhut şi nici nu învie din morţi la trâmbiţa îngerului Izrafii; pe fruntea lor nu stă scris cuvântul „numen” (credincios) şi ele nu trec în fugă peste puntea Alsirat şi nici nu cad în cele şapte iaduri, dintre care cel mai puţin înfricoşător e Gheena, urmată de Ladhana, Hotama, Şair, Sakar, Iahim şi Al-Haviat care-s din ce în ce mai fioroase: Aşadar ele n-au de ce să se teamă dar nici nu ajung în rai la umbra uriaşului arbore Tuba, pentru că acolo bărbaţii nu mai au nevoie de ele: acolo sunt aşteptaţi de „huriile” veşnic tinere, şaptezeci şi şapte pentru fiecare bărbat. La mahomedani femeia nu-i decât o floare; îi cad petalele şi se ofileşte; iar sufletul ei e ca parfumul de floare: îl ia o boare de vânt şi-I împrăştie.

Sarcina preasfinţiei sale deveni prin urmare şi mai grea când vru s-o convingă pe Timea că noua religie se bazează pe raţiune. Convertise până atunci destui evrei şi papistaşi, dar nu încercase încă niciodată să convertească o turcoaică.

În prima zi, de îndată ce se apucă să-i vorbească Timea despre frumuseţile celeilalte lumi, spunându-i că acolo în cer se întâlnesc toţi cei care au fost alături şi s-au iubit aici pe pământ şi că acolo vor fi din nou alături – fata îl întrebă:

— Oare pe lumea cealaltă îl întâlneşti pe cel pe care l-ai iubit, sau pe cel cu care te-a cununat preotul?

Era o întrebare sucită rău de tot, dar preasfinţia sa făcu pe puritanul şi răspunse foarte bine:

— Deoarece nu-i cu putinţă ca un om să fie cununat de către preot cu cineva pe care nu-l iubeşte şi deoarece nu-i îngăduit ca cel cununat să nu iubească pe cel cu care a fost cununat, e limpede că învăţătura e foarte corectă.

Ce-i drept, preasfinţia sa nu împărtăşi lui Timar această întrebare a Timeii.

A doua zi Timea întrebă dacă tatăl ei, Aii Ciorbadji, ajunsese pe lumea cealaltă, acolo unde va mergea ea. Preasfinţia sa nu putu să dea un răspuns satisfăcător la această întrebare spinoasă.

— Dar acolo, în cer, voi fi tot soţia domnului de Levetinczy? Întrebă Timea foarte curioasă.

La această întrebare domnul protopop răspunse cu bucurie evlavioasă că, după toate probabilităţile, aşa va fi.

— Atunci, dacă vom fi tot împreună, o să-l rog pe domnul de Levetinczy să-i dea şi tatălui meu un locşor, să fie şi tata cu noi; şi domnul de Levetinczy nu poate să mă refuze, nu-i aşa?

La această întrebare domnul protopop se scarpină zdravăn după ureche şi răspunse că va ridica această chestiune de amănunt în faţa sinodului bisericesc universal.

A treia zi, domnul protopop îi spuse lui Timar că domnişoara Timea putea să fie botezată şi cununată. Iar în privinţa celorlalte dogme să fie lămurită de soţul ei.

Ceremonia religioasă avu loc în prima duminică. Cu acest prilej Timea păşi pentru prima oară într-o biserică protestantă.

Clădirea aceea simplă, cu pereţii albi, cu amvonul fără ornamentaţii, făcu cu totul altă impresie asupra ei decât biserica cealaltă de unde fusese izgonită de către copiii aceia răi, mai demult, când încercase să iscodească ce era acolo, în biserica aceea văzuse un altar auriu, iar în candelabre de argint ardeau luminări uriaşe; pereţii erau plini de icoane şi-n aer plutea un miros de tămâie; acolo auzise înălţându-se un cântec tainic şi, la sunetul unui clopoţel, oamenii căzuseră în genunchi. Toate aceste imagini şi sunete îi aprinseseră imaginaţia.

Aici însă credincioşii se aşează în nişte bănci lungi – într-o parte bărbaţii, în cealaltă femeile – îşi deschid cărţile de rugăciuni şi psalmi şi când cantorul începe să cânte întreaga adunare se ia după el şi cântă psalmul până la capăt. Şi-apoi se face linişte; preotul se urcă în amvon şi începe să vorbească fără nici o ceremonie, fără să cânte, să bea sau să facă ceva deosebit; vorbeşte şi iar vorbeşte. Iar Timea nu pricepe o iotă. Se miră numai cum poate să fie atâta linişte în biserica asta unde se află trei careuri de bănci pe care stau înghesuite atâtea femei; cum se poate ca mulţimea aceea de zeci şi sute de femei să tacă timp de două ore şi niciuna să nu-şi descleşteze gura pentru a şopti vecinei sale măcar două-trei vorbe. Ce îngrozitoare ceremonie! Trei legiuni de femei amuţite timp de două ceasuri! Dacă li s-ar îngădui să rostească măcar un amen, după terminarea predicii!

Timea sta în rândul întâi în faţa amvonului, lângă doamna prim-curator, care-i va fi naşă; ce o va conduce spre bazinul de botez împreună cu domnul prim-curator, care-i va fi naş.

Dar nici această ceremonie nu-i înflăcărează imaginaţia; preasfinţia sa spune nişte lucruri care-s foarte înţelepte; sfârşind de vorbit, neofita se înclină în fata bazinului şi preotul, în numele Sfintei Treimi, o botează Suzana. E numele ales de naşi.

După asta, domnul protopop aminteşte naşilor îndatoririle lor, înşirându-le de-a fir-a-păr, şi-apoi în timp ce naşa o conduce pe fala botezată la locul ei în bancă mulţimea se ridică şi începe să se roage; dar numai preotul se roagă cu voce tare; ceilalţi – în gând. Iar Timea se întreabă de ce-or fi botezat-o Suzana, când ea era destul de mulţumită cu numele pe care-l purtase până acum.

După rugăciune oamenii se aşează din nou la locurile lor, iar cantorul cântă psalmul LXXXIII care începe cu: „Oh! Dumnezeul lui Israel!” fapt care o face pe Timea să se întrebe dacă nu cumva a fost botezată în legea lui Israel.

Aceste îndoieli i se risipesc însă o dată cu apariţia celuilalt preot. Acesta, mai tânăr decât primul, se urcă şi el în amvon şi ţine o cuvântare foarte frumoasă. Când termină, scoate o hârtiuţă dintr-o carte şi anunţă: „Fratele nostru creştin de confesiune elveţiană, nobilul şi renumitul domn Timar Mihăly, se logodeşte cu fiica nobilului şi venerabilului Aii Ciorbadji, anume domnişoara Ciorbadji, Timea-Suzana, creştină de confesiune elveţiană”.

Iar cele trei legiuni de femei nu scot nici de data asta nici un cuvânt.

Timea era împăcată cu tot ce se întâmplase.

Din ziua în care se făcuse prima strigare şi până în ziua fixată pentru nuntă trebuiau să treacă două săptămâni; în tot acest răstimp, Timar venea zilnic la Timea. Fata îl întâmpina întotdeauna cu o sinceră prietenie, lucru care-l făcea s-aştepte plin de încredere împlinirea visului său.

De câte ori venea în vizită, Timar îşi găsea logodnica în tovărăşia Athaliei. De obicei Athalie găsea un pretext oarecare pentru a părăsi camera şi în locul ei îşi făcea apariţia madam Zofia.

În discuţiile sale cu Mihâly, madam Zofia îi lăuda logodnica, spunând că Timea e foarte drăgălaşă, că-l pomenea la fiecare pas pe dragul şi bunul Mihâly care avusese atâta grijă de dânsa în timp ce călătorise pe „Sfânta Barbara”, că-i povestea mereu cum îi scăpase de vârtejuri şi stânci, cum îi înşelase pe urmăritorii turci; cum căzuse în valuri din cauza ei, cum o salvase de pe corabia ce se scufunda şi cum se întorsese şi se aruncase în apă pentru a-i scăpa averea uitată acolo; cum îi istorisise basme cu Feţi-Frumoşi în vreme ce treceau prin locurile acelea primejdioase, cum îi căutase un loc de odihnă pe o insulă pustie şi cum o îngrijise atunci când fusese bolnavă pe corabie. Desigur că fără ajutorul lui fata ar fi murit de mult.

Mama Zofia deţinea şi cele mai mici amănunte ştiute doar de Timea, şi tocmai de aceea Mihâly era nespus de fericit gândindu-se că fata îşi mai aduce aminte de toate acestea. Credea că din moment ce povesteşte doamnei Zofia toate acestea despre dânsul, fata avea totuşi un pic de dragoste pentru el.

— Ah! Dacă ai şti, dragă Mihâly, cât de mult ţine la dumneata fiinţa asta!

Şi Timea nu se fâstâcea auzind asemenea vorbe. Nu se împotrivea prefăcându-se sfioasă, dar nici nu aproba, îmbujorându-se. Faţă de Mihâly era modestă, serioasă şi supusă, îl lăsa să-i ia mâna în mâinile sale, îl lăsa s-o privească lung în ochi şi, ori de câte ori venea sau pleca, îi strângea mâna şi-i zâmbea. În ce o privea pe madam Zofia, ea găsea zilnic să-i spună ceva nou lui Mihăly, amănunte pe care Timda i le relata în legătură cu dânsul. Iar Timar nu se îndoia că el este alesul pe care-l va îndrăgi Timea.

Veni şi ziua nunţii.

Şirul nesfârşit de trăsuri ale musafirilor sosiţi de departe ocupa strada la fel ca în ziua aceea cumplită, numai că de data asta nu se întâmplă nici o nenorocire.

Mireasa fu luată din fosta casă Brazovics – care acum era proprietatea sa – şi condusă la biserică de către mire, ospăţul de nuntă fusese pregătit la casa mirelui sub supravegherea mamei Zofia, care nu îngăduise ca altcineva să conducă pregătirea ospăţului. Iar Athalie rămase singură în fosta casă părintească şi, de după perdele, urmărea alaiul nesfârşit de trăsuri în care se găseau naşii, domnişoarele şi cavalerii de onoare, mireasa, mirele; privea prin acelaşi geam lângă care stătuse în ziua aceea fatală când aşteptase sosirea logodnicului ei.

Rămase acolo până ce alaiul trecu din nou prin faţa casei Brazovics – de data aceasta mirele şi mireasa erau în aceeaşi trăsură – şi privi lung în urma lor. Iar dacă nuntaşii se rugaseră în acest timp pentru tânăra pereche, o! Nu-ncape îndoială că şi ea înălţă o anumită rugă atât pentru mire, cât şi pentru mireasă!

Ţintea nu găsi că ceremonia nuntii fusese din cale-afară de frumoasă – aşa cum i-o zugrăvise mama Zofia. Preotul nu avusese nici pelerină brodată cu aur şi nici potcap aurit; nu adusese nici cununii de argint pentru a-i încununa soţ şi soţie şi nici nu le cântase nimeni nimic. Mirele purtase un costum de gală din catifea – costum de nobil – cu agrafe din pietre scumpe şi guler alb de hermină şi fusese destul de chipeş, deşi îşi ţinea tot timpul capul aplecat. (Nu ştia pesemne să meargă semeţ, cu capul sus, aşa cum cere ţinuta sărbătorească a nobililor.)

Nu avusese loc nici ceremonia aceea fermecătoare – ceremonie în care mirele şi mireasa, acoperiţi cu un văl de mătase, se întâlnesc pentru prima dată singuri sub acest acoperiş sfânt, iar preotul, luându-i de mână, îi conduce de trei ori în jurul altarului. Nimic din ceea ce aşteptase ea! Nu băuseră din acelaşi pahar şi nu-şi dăduseră unul altuia sărutul sfânt în faţa altarului care, de altfel, nici nu exista, îi cununase un preot îmbrăcat în negru care rostise nişte cuvinte tare înţelepte, ce nu avuseseră însă ecoul pe care l-ar fi avut acel minunat Gospodi pomilui! Fuseseră cununaţi fără să fi îngenuncheat măcar. Această nuntă protestantă, lipsită de orice fast nu impresiona deloc imaginaţia ei de orientală, atât de aprinsă, căci, din toi ce se petrecuse, Timea nu înţelesese decât ritualul.

Poate va înţelege cu timpul?

Petrecerea strălucitoare se sfârşi, oaspeţii plecară şi mireasa rămase în casa mirelui.

Când Mihâly, aflat în sfârşit singur cu Timea, se aşeză lângă dânsa şi-i luă mâna în mâinile sale, inima i se strânse şi toată fiinţa lui se înfiora.

Iată, comoara aceea nepreţuită pe care dorise atât de mult s-o ştie a lui este acum într-adevăr a lui. Nu trebuie decât să întindă braţul şi s-o stângă la piept. Dar nu îndrăzneşte. Parcă se afla sub puterea unei vrăji.

Femeia aceasta, soţia lui, parcă nici nu-i simte apropierea. Nu se înfioară şi nu respiră mai grăbit. Dacă măcar o dată şi-ar pleca ochii speriată când degetele lui Mihâly îi ating umerii, dacă măcar o singură dată ar trece peste chipul ei alb o undă de sfielnică roşcată, vraja care-l îngheaţă pe Timar s-ar risipi ca un fum. Numai că Timea rămâne rece, calmă şi apatică, întocmai ca o somnambulă.

Mihăly are în faţa sa aceeaşi făptură pe care în noaptea aceea cumplită o trezise la viaţă, dar care rămăsese apoi pe marginea patului întocmai ca o icoană ce strecoară fiori de gheaţă în sufletul celui ce o priveşte; făptura aceea nu tresărise nici când cămaşa de noapte îi alunecase de pe umeri şi nici când i se spusese că tatăl ei murise.

Şi care nu tresare nici acum când i se şopteşte: „Iubita mea”.

E o statuie la alabastru.

O statuie mlădioasă, docilă, supusă dar fără viaţă. Priveşte, dar nici nu încurajează, nici nu se împotriveşte. Timar poate să facă tot ce vrea cu dânsa, i se îngăduie orice. Poate să-i desfacă părul strălucitor şi să i-l reverse pe umeri, să se apropie cu buzele sale fierbinţi de chipul ei alb; dar ea rămâne rece.

Mihâly îşi închipuise că de îndată ce va strânge la pieptul său făptura aceea de gheaţă, vraja va dispărea; îl apucă însă un tremur şi mai puternic. I se pare că-i pe cale să săvârşească un sacrilegiu şi de aceea totul se revoltă: şi natura, şi îngerul păzitor, şi fiecare nerv.

— Timea! Şopteşte el alintător. Ştii că de-acum eşti soţia mea?

Timea îl priveşte drept în ochi şi-i răspunde liniştită:

— Da, ştiu!

— Mă iubeşti?

Timea deschide ochii ci mari, albaştri, în adâncul cărora cel ce a privit o dată află o mulţime de lucruri, ca şi când ar fi putut pătrunde pentru o clipă în toate tainele cerului înstelat. Apoi îşi pleacă pleoapele cu gene mătăsoase.

— N-ai nici o fărâmă de dragoste pentru mine? O imploră Timar, oftând îndurerat.

Şi iar privirea aceea! Femeia cu chipul alb îl întreabă.

— Ce este dragostea.?

Ce este dragostea? Ce este dragostea? Cel care ştie să dea răspunsul n-are nevoie de cuvinte.

— O, copilă ce eşti! Oftează Timar ridicându-se de lângă soţia sa.

Timea se ridică şi dânsa.

— Nu, domnule, nu sunt copilă. Ştiu ce sunt: soţia dumneavoastră. Mi-am dat cuvântul faţă de dumneavoastră şi am jurat şi în faţa lui Dumnezeu. Am să vă fiu soţie credincioasă şi supusă. Asta mi-e soarta. Mi-aţi făcut atâta bine încât vă sunt îndatorată pentru toată viaţa, îmi sunteţi stăpân şi am să fac întotdeauna ceea ce doriţi, tot ce-mi porunciţi.

Mihâly se întoarse şi-şi acoperi faţa cu palmele.

Privirea aceea ce încerca să ascundă durerea, privirea în care se citea renunţarea deplină a Timeii, îngheţase orice glas al sângelui. Cine ar îndrăzni să îmbrăţişeze o martiră sau statuia unei sfinte cu ramuri de măslin şi cunună de spini pe frunte? Sângele cui s-ar aprinde văzându-şi mireasa întoarsă din împărăţia morţilor?

„Am să fac tot ce o să-mi porunciţi.”

Abia acum începu să ghicească Timar ce deşartă victorie câştigase!

Luase de soţie o neasemuit de frumoasă statuie de alabastru.