Împrimăvărare

Vremea mohorâtă de sfârşit de iarnă îl însoţi pe drumeţ până la Baja. Pe alocuri, zăpada proaspăt aşternută mai acoperea câmpiile, iar pădurile erau încă pustii.

Gândurile lui Timar se potriveau de minune cu vremea rece şi învolburată.

Femeia aceea necruţătoare avea dreptate.

Nu numai soţul era nefericit, ci şi soţia.

Numai că soţul era de două ori mai nenorocit pentru că el adusese nefericirea amândoura.

Greşeala lui cerea ispăşire. Găsind comorile Timeii, Timar nu le înapoiase, sperând că odată şi odată, datorită lor, va izbuti s-o câştige pe stăpâna lor. O câştigase, dar iată că ispăşea tocmai din această cauză. Omul sărac e un netrebnic; dar săracul poate avea parte de fericire, pe când bogatul are de toate, dar e nefericit.

Dar de ce tocmai el să nu-şi găsească fericirea?

Oare nu-i demn să fie iubit? Nu are însuşiri nobile datorită cărora un bărbat poate câştiga dragostea unei femei? N-are trăsături armonioase, ochi expresivi, trup sănătos şi bine legat, sânge fierbinte şi o inimă gata să primească dragostea? Chiar dacă ar fi sărac lipit pământului, s-ar găsi o femeie care să-l îndrăgească datorită acestor însuşiri.

Şi totuşi nu era iubit.

Gândul acesta îl chinuia mereu.

Pentru un bărbat mai amarnic simţământ – mai înfricoşător decât însăşi conştiinţa crimei – e gândul: „Eu nu pot fi iubit de nici o femeie!”

Atunci la ce bun să trăieşti? Ce rost mai are şiragul nesfârşit al zilelor ce vor veni? Să are, să semene, să facă afaceri, să strângă bani cu grămada? Şi-apoi să înceapă din nou aratul, semănatul şi strângerea grămezilor de bani? Să facă bine altora? Mda! Asta e ultima mângâiere.

Cel care nu-i iubit de cei din casă caută să fie iubit de stradă.

Cel care nu-i iubit acasă se apucă să sădească pomi, devine pomicultor. Asta-i prima fază.

În a doua fază se apucă să crească găini de rasă şi alte orătănii.

Iar în ultima fază se vâră până-n gât în tot felul de instituţii filantropice.

Şi cu ce se alege din asta? Merită oare să faci bine cuiva?

Gândurile acestea amare, deşarte şi chinuitoare îl urmăriră pe Mihăly până la Baja unde se opri să se odihnească.

La Baja avea o agenţie comercială şi, dacă se întâmpla să călătorească prin şesul Dunării, poruncea ca toată corespondenţa să-i fie dirijată la această sucursală. De altfel, îl şi aşteptau o mulţime de scrisori.

Le deschise fără pic de interes. Ce rost mai are să afle dacă Tapiţa a îngheţat sau nu? Dacă au fost sporite taxele vamale de către Anglia sau dacă se urcase cursul metalelor1?

Cu toate acestea, printre scrisorile sosite găsi două care îi făcură bucurie: una era trimisă de agentul său din Viena, iar cealaltă de către cel din Istanbul.

Cuprinsul lor îl bucură nespus de mult. Le vârî pe amândouă în buzunar şi, ca prin farmec, nepăsarea de până atunci începu să se risipească. Cu vigoarea sa obişnuită, începu să împartă ordine agenţilor săi, să noteze cu atenţie ceea ce îi raportau si, îndată ce sfârşi treburile, se grăbi să pornească mai departe.

De-acum călătoria sa avea un scop.

Un scop oarecare; nu cine ştie ce, dar avea un scop. Ducea o bucurie unor oameni sărmani. O bucurie adevărată însă.

Vremea se schimbă pe neaşteptate – cerul se înseninase şi soarele strălucea orbitor – aşa cum se întâmpla de obicei la noi, unde vara; ia repede locul iernii. Iar dincolo de Baja se schimbă şi peisajul.

Grăbită, ca şi Mihâly, care înainta spre sud cu caii iuţi, schimbaţi în grabă, natura se grăbea şi ea făcând într-o zi cât într-o săptămână: astfel că la Mohăcs Timar fu întâmpinat de păduri de un verde proaspăt, în apropiere de Zombor, câmpiile îşi îmbrăcaseră deja haina catifelată de un verde-închis; la Ujvidek decorul devenise pestriţ din cauza florilor de primăvară, iar către Panciova tarlalele aurii însămânţate cu răpită zâmbeau pe-ntinsul pustei, în timp ce colinele păreau acoperite cu zăpadă trandafirie: înfloriseră migdalii şi caişii. Călătoria aceasta care dură două zile i se păru un adevărat vis. Nu mai departe decât alaltăieri, la Komărom, câmpiile erau albe de zăpadă, iar azi prin regiunea Dunării de Jos îl întâmpinau păduri înverzite!

Vrând să se odihnească, Mihâly înnopta la conacul său din Levetinc, unde chiar în scara aceea dădu toate poruncile de cuviinţă administratorului său, iar a doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, luă cabrioleta şi porni spre Dunăre să-şi inspecteze corăbiile acostate pentru încărcare. Găsi totul în ordine. Domnul Fabula Jănos era inspector peste întreg furnicarul acela de corăbii şi totul mergea strună.

— Puteţi să plecaţi liniştit la vânătoare de raţe!

Şi, într-adevăr, domnul de Levetinczy plecă la vânătoare de rate aşa cum îl sfătuise domnul Fabula. Luă lotca cea mică şi porunci să se pună într-însa merinde pentru o săptămână, o puşcă cu două ţevi şi muniţie suficientă. Nimeni n-o să se mire dacă timp de o săptămână domnul Timar de Levetinczy va rătăci prin stufărişul care acum, în prag de primăvară, e plin de fel de fel de păsări; cârduri întregi de raţe sălbatice, de becaţe şi sitari, de stârci albi care sunt vânaţi numai pentru penele lor; se găsesc şi pelicani, ba chiar şi ibisul egiptean se putea zări prin acel stufăriş; poate că domnul de Levetinczy întâlneşte şi vreun flamingo pe acolo! O dată ce un vânător pătimaş se înfundă în stufărişul acela, apoi poţi să aştepţi mult şi bine să se întoarcă! Or, lui Mihâly îi plăcea să vâneze: asta-i distracţia navigatorilor.

De data asta însă Mihăly nici nu-şi încarcă puşca.

Lăsă lotca să alunece încet, aşa cum o ducea curentul apei, şi pluti până ajunse lângă insula Ostrova; apoi apucă cu nădejde amândouă vâslele şi traversă Dunărea.

După ce înconjură capătul insulei, putu să se orienteze cu uşurinţă.

În mijlocul stufărişului ce se întindea spre miazăzi se înălţau semeţ vârfurile plopilor cunoscuţi. Mihâly se îndreptă într-acolo.

Prin stufăriş fusese cândva o potecă întortocheată care acum abia se zărea; numai că cine-i priceput n-are nevoie de mai mult. Şi-apoi Mihâly nimerea şi prin întuneric acolo unde mai fusese o dată.

„Oare ce-or fi făcând Almira şi Narcisa?”

Păi ce ar putea să facă într-o zi de primăvară atât de frumoasă? Cine e domn, vânează.

Numai că uneori vânatul este şi el îngrădit. Şoarecele se vânează noaptea, dar Almira nu poate să ia parte la o astfel de vânătoare; Narcisa n-are voie să vâneze păsări, iar Almira pinţele, care d-abia acum trei ani s-au pripăşit pe insulă, atunci când Dunărea a îngheţat bocnă şi ele au putut trece pe gheaţă. Prinderea lor nu-i îngăduită.

Almira şi Narcisa pot să vâneze doar vieţuitoarele acvatice. Păi şi ăsta-i un sport frumos!

Almira intră în apa limpede şi cristalină până ajunge în mijlocul unei grămezi de pietre măricele şi, foarte prevăzătoare, vâră o labă într-o gaură unde mişună nişte gângănii negre. Dar, deodată, Almira scoate laba din gaură scâncind şi văicărindu-se, aleargă spre mal în trei picioare deoarece de al patrulea e agăţat un rac negru care-l strânge cu foarfecele lui. Almira schelălăie desperată până când, ajunsă pe mal, începe să-şi scuture laba, reuşind până la urmă să scape de odioasa dihanie; apoi, împreună cu Narcisa, o ia în primire şi amândouă încep să o descoasă vrând să ştie cam la ce preţ ar lăsa să i se scoată carnea de pe oase. Numai că dihania retrogradă nu vrea să se tocmească şi ţine cu tot dinadinsul să se întoarcă în apă. Văzând asta, cei doi vânători încep să o pălmuiască cu labele în fel şi chip până izbutesc s-o răstoarne pe spate; acum iată-i însă pe tustrei în mare încurcătură, pentru că nu ştiu ce trebuie să mai facă. La una ca asta nu se pricepe nici Almira, nici Narcisa şi nici racul.

Deodată însă Almira devine atentă: aude nişte zgomote şi simte că se apropie o lotcă în care se află un om cunoscut. Câinele nu latră, doar mârâie încetişor. Un mârâit prietenos de parcă ar râde, aşa cum îi stă bine unui veteran ca dânsul. Recunoaşte cine-i vâslaşul.

Mihâly sare pe mal şi leagă lotca de trunchiul unei sălcii, apoi mângâie capul Almirei întrebând-o: „Ei, cum o mai duceţi pe aici? Nu s-a întâmplat nimic rău?”

Câinele îi răspunde la toate întrebările numai că, fără îndoială, în graiul câinilor newfoundlandezi. Judecând după tonul folosit, răspunsurile lui sunt liniştitoare.

Dar iată că un mieunat îngrozitor tulbură plăcuta scenă a revederii. Nenorocirea care era de aşteptat, nu întârziase să se producă. Narcisa se apropiase prea mult de dihania răsturnată care-şi bălăbănea picioarele şi o pereche de foarfeci o înhăţase de ureche în timp ce alte şase perechi de cârlige i se înfipseră în bot.

Într-o clipă, Timar fu la locul cu pricina şi, datorită obişnuitei sale prezenţe de spirit, înţelese gravitatea primejdiei; îl apucă deci pe criminalul cuirasat astfel ca armele lui să nu-l poată atinge şi îl strânse zdravăn de cap silindu-l să-şi elibereze victima; apoi îl trânti cu atâta putere de mal, încât dihania se destinse pe dată, predând iadului sufletul său negru. Narcisa, plină de recunoştinţă, sări pe umărul cavalerului care o salvase şi, stând acolo, continuă să mârâie furioasă privind duşmanul răpus.

După această introducere eroică – care cred că poate fi găsită în orice roman – Timar începu să descarce lucrurile din lotcă. Totul era pus într-o desagă, iar desaga putea fi dusă cu uşurinţă pe spate. Dar puşca, ce te faci cu puşca? S-o lase pe mal? Nu-i nimerit, deoarece poate să treacă cineva pe acolo s-i s-o ia.

Timar se hotărî s-o încredinţeze Almirei care, ţinând-o de-a curmezişul în fălcile-i leoniene, porni înainte ducând arma ca pe un-trofeu, aşa cum micul pudel duce bastonul stăpânului său.

Narcisa continua să stea pe umărul lui Mihăly şi să-i toarcă drept în ureche. Mihăly înainta condus de Almira.

De îndată ce păşi pe cărarea năpădită de iarbă ce ducea spre mijlocul insulei, parcă tot sufletul i se primeni. Peste tot o linişte de nedescris, o singurătate odihnitoare. Tocmai înfloriseră pomii fructiferi ai acestui paradis, adevărate piramide de flori albe şi roz, iar printre ele se zăreau peşteri formate de rugii trandafirilor sălbatici, aplecaţi până la pământ, unde se întindea minunatul covor verde, brodat cu albastrul violetelor şi cu aurul gălbenelelor; razele de aur ale soarelui stârneau dragostea florilor şi mireasma lor îmbălsăma văzduhul: respirând, omul trăgea în piept aur şi dragoste. Pădurea aceea de flori părea cuprinsă de un freamăt tainic.

Ca într-o biserică.

Şi pentru ca biserica să aibă şi cântăreţi, privighetoarea înalţă spre ceruri rugi, ciocârlia laudă din psalmii sfântului David; cânta însă cu mult mai frumos decât regele David!

Când tufişurile de liliac cu crengile încoronate de flori violete se desfăcură lăsând să se întrezărească coliba aceea mică de pe insulă, Mihăly fu atât de fermecat încât rămase ţintuit locului.

Căsuţa aceea mică părea cuprinsă de flăcări, dar nu de flăcările unui incendiu, ci de pălălaia trandafirilor agăţători care o acoperiseră până sus şi se împrăştiaseră de jur împrejurul ei pe o întindere de aproape două pogoane. Se aflau acolo mii de tufe, arbuşti groşi, piramide, garduri vii şi umbrare formate numai şi numai din trandafiri. Era o pădurice, o dumbravă, un labirint alcătuit din arbuşti de trandafiri al căror colorit îţi lua ochii răspândind până departe o mireasmă îmbătătoare, o atmosferă de basm.

De-abia păşise pe una din cărările întortocheate ce treceau prin boschetele de trandafiri, că un strigăt de bucurie veni să-l întâmpine pe Mihăly; se auzi strigat.

— Ah, domnul Timar!

Iar cea care îi pronunţase numele alerga în întâmpinarea lui. Timar o recunoscu după voce; era Noemi.

Da, micuţa Noemi pe care n-o mai văzuse de doi ani şi jumătate. Cât de mult crescuse, cât de frumos se dezvoltase. Şi cum se împlinise! Pe chipul ei strălucea o roşeaţă sănătoasă, iar în adâncul ochilor pâlpâia parcă focul unui altar. Nu mai era îmbrăcată ca atunci, de mult, dar avea totuşi un aer familiar, drăgălaş şi în părul ei bogat şi auriu fusese prins un boboc de trandafir.

— Ah, domnul Timar! Strigă copila fugind în întâmpinarea celui care sosea şi întinzându-i încă de departe mâna: apoi salută oaspetele strângându-i mâna cu o căldură sinceră, plină de bucurie.

Mihăly răspunse la salut şi câteva clipe nu-şi putu dezlipi ochii din ochii ei. Iată totuşi un chip care străluceşte de bucurie atunci când îl vede sosind!

— Ce mult e de când nu v-am mai văzut! Spune fata.

— Ce frumoasă v-aţi făcut! Răspunde Timar şi în cuvintele lui gingăşia şi politeţea sunt la fel de fireşti.

Într-adevăr, fata devenise şi mai frumoasă în răstimpul anilor care trecuseră.

Există o ciudăţenie fiziologică remarcată la tinerele fete: la unele – nespus de frumoase – când trec de vârsta pubertăţii, liniile feţei se lăbărţează, se îngroaşă, devin greoaie, pe când la altele un farmec ascuns le modelează trăsăturile dându-le o perfecţiune nebănuită, aşa încât devin neasemuit de frumoase.

Oare acest fenomen are o explicaţie firească? Oare sentimentele în evoluţia lor transformă chipul în curs de maturizare, sau pornirile bune şi rele, tristeţea şi bucuria sunt cele care modelează liniile feţei aşa cum îşi modelează melcul de mare căsuţa?

Pe chipul Noemiei strălucea bucuria revederii.

— Cum, vă mai amintiţi de mine? Întrebă Timar uitând în mâna lui mânuţa care îi fusese întinsă.

— V-am pomenit de foarte multe ori.

— Mama Tereza e sănătoasă?

— Lat-o! Tocmai vine spre noi.

Pe Tereza o vestise Almira, care alergase spre căsuţă ţinând în gură puşca ce-i fusese încredinţată, aşa că Tereza putuse afla că sosise un oaspete drag şi de aceea se grăbise să vină în întâmpinarea lui.

Îndată ce îl zări pe Mihăly, ea grăbi pasul recunoscând încă de departe pe căpitanul corăbiei de odinioară care, îmbrăcat într-o haină cenuşie şi cu desaga aruncată pe umăr, se apropia de casa ei la fel ca atunci.

— Bine-aţi venit! V-am aşteptat mereu – i se adresă ea. Aşadar totuşi v-aţi mai adus aminte de noi?!

Spunând acestea, lăsă la o parte orice etichetă şi-l îmbrăţişa. Apoi privi povara pe care acesta o ducea în spate.

— Almira! Strigă ea dulăului care se furişase în spatele ei – ia desaga şi du-o în casă.

— În traistă se află nişte friptură! Ţinu s-o avertizeze Mihâly.

— Aşa? Atunci fă bine Almira şi ai grija ca nu cumva Narcisa să-şi vâre boţişorul.

Auzind-o, Noemi se îmbufna:

— Da de unde! Narcisa nu-i atât de necuviincioasă. Tereza o sărută ca s-o împace. Iar Noemi primi să fie împăcată astfel.

— Ei, acum poftim înăuntru! Spuse Tereza, apucând familiar braţul lui Mihăly. Vino şi tu, Noemi!

— Îndată! Să duc coşul, că s-a umplut.

În calea lor stătea un uriaş coş de nuiele, mare cât o barcă, acoperit cu un cearceaf alb care nu lăsa să se vadă ce-i înăuntru. Noemi se aplecă să-l ridice, apucându-l de cele două toarte. Mihâly sări s-o ajute:

— Să vă ajut să-l duceţi, c-o fi greu.

Noemi râse, un râs vesel, copilăros, zglobiu – şi ridică cearceaful ce acoperea coşul uriaş: era plin cu petale de trandafiri.

Cu toate acestea Mihăly apucă de o toartă şi împreună cu Noemi duse coşul acela uriaş, plin cu petale de trandafiri, pe poteca mărginită de la un capăt la altul cu levănţică.

— Faceţi apă de trandafiri din petalele astea? Întrebă Timar. Tereza făcu semn cu ochiul spre Noemi:

— Vezi că a ghicit?

— Mda, fiindcă şi la noi la Komărom sunt mulţi care fac apă de trandafiri. Ehe, câte femei sărace trăiesc din asta!

— Da? Aşadar şi-n alte locuri trandafirul e binecuvântarea cerului! Ce-i drept, floarea lui frumoasă şi mult preţuită ajunge pentru a te face să iubeşti lumea asta. Şi apoi trandafirul ne dăruieşte şi frumuseţe şi pâine. Anul trecut de pildă am avut un an prost; îngheţul de primăvară a lovit pomii, viţa de vie, totul; vara umedă şi răcoroasă a dăunat mult albinelor: orătăniile şi vitele au murit. Dacă nu ne-ar fi ajutat trandafirii am fi fost nevoite să ne atingem de rezervele agonisite. Trandafirii înfloresc în fiece an; ei întotdeauna ne sunt credincioşi. Anul trecut, ei ne-au dat de mâncare. Am făcut trei sute de măsuri de apă de trandafiri, care au fost duse în Serbia, iar în schimbul lor am primit grâu. O, voi, trandafirii mei binecuvântaţi, florile mele dătătoare de viaţă!

Căsuţa era mică se mai mărise de când Timar fusese acolo ultima oară; i se adăugase o lojniţă şi o povarnă unde se fierbea apa de trandafiri, în povarnă se afla o vatră cu o căldare de aramă din care se prelingea lichidul după prima distilare; lângă vatră se afla o cadă mare pentru petalele de trandafiri ce fuseseră fierte şi o laviţă încăpătoare pe care se aşternea cea mai nouă recoltă de petale pentru a fermenta.

Mihăly ajută Noemiei să răstoarne uriaşul coş pe laviţă; ah, ce desfătare, ce beţie răspândeau valurile de parfum!

Noemi îşi culcă capul pe mormanul acela moale de petale spunând:

— Ah! Ce minunat ar fi să poţi dormi pe un pat de petale de trandafiri!

— Oh! Copilă neştiutoare! O dojeni Tereza. Nu te-ai mai trezi în vecii vecilor. Parfumul trandafirilor te-ar ucide.

— Ar f i o moarte atât de frumoasă! Auzind-o, Tereza se grăbi s-o mustre:

— Cum, ai vrea să mori? Să mă laşi aici, copil rău ce. Eşti! Noemi se grăbi să-şi îmbrăţişeze mama şi, sărutând-o, îi ceru iertare:

— Nu, nu măicuţa mea dragă şi scumpă! Cum aş putea să te părăsesc vreodată? Numai pe tine te am pe lumea asta!

— Păi atunci de ce te ţii de glume? Nu-i aşa, domnule Timar, că nu-i frumos ca o fetiţă să glumească astfel cu mama ei? O fetiţă care până ieri se mai juca cu păpuşile?

Mihâly fu de aceeaşi părere cu Tereza. Orice s-ar întâmpla, o tânără fată n-are voie să spună mamei sale că într-un fel sau altul moartea poate fi frumoasă.

— Şi-acum rămâi aici să vezi de alambic; bagă bine de seamă să nu se afume fiertura, în acest timp eu mă duc la bucătărie să pregătesc ceva în cinstea musafirului nostru. Rămâneţi la noi toată ziua, nu-i aşa?

— Dacă-mi daţi de lucru, adică dacă vă pot ajuta la ceva, o să rămân şi azi, şi mâine. Rămân atâta timp cât o să-mi daţi de lucru.

— O! Păi atunci veţi sta aici o săptămână încheiată – intră în vorbă Noemi – că e berechet de lucru.

— Na, na! Şi cam ce ai putea să-i dai domnului Timar să lucreze, copil prostul? O întrebă râzând Tereza.

— Păi. Să zdrobească petalele de trandafir în putina de tescuit!

— Aşa?! Dar dacă habar n-are cum să.

— O, cum să nu ştiu! Intră în vorbă Timar. Ehe, de câte ori am făcut treaba asta acasă la mama!

— Nu-i aşa că şi mama dumneavoastră a fost tare bună? Îl întrebă Noemi.

— Neasemuit de bună.

— Şi că aţi iubit-o mult?

— Da, tare mult.

— Mai trăieşte?

— A murit de mult.

— Asta înseamnă că nu mai aveţi pe nimeni pe lume. Timar se gândi puţin şi apoi îşi plecă fruntea cu tristeţe.

— Pe nimeni. Spunea adevărul.

Noemi privi cu milă în ochii lui Mihâly auzind cuvintele: „Pe nimeni”. Erau două cuvinte primejdioase!

Mihâly băgă de seamă că Tereza se oprise în prag şi nu se îndura să-i lase singuri. Şi deodată îi veni o idee:

— Ştii ce, mamă Tereza? N-are rost să pleci la bucătărie pentru a pregăti o cină proaspătă: am adus în desagă merinde destule, aşa că nu-i nevoie decât să aşternem masa; sper că o să ne ajungă la toţi trei.

— Dar cine v-a purtat de grijă? Îl întrebă Noemi. Cine v-a pregătit mâncare pentru drum?

— Păi cine altul decât domnul Fabula Jânos?

— A, da, ştiu! Cârmaciul acela vrednic! E şi el prin apropiere?

— Încarcă vasul pe celălalt mal.

Tereza ghicise motivul pentru care Timar îi propusese să nu se depărteze; dar nici ea nu voia să se lase mai prejos în a-şi arăta buna credinţă. Voia să-i dovedească lui Timar că nu se teme de dânsul şi că are încredere să-l lase cu Noemi.

— Mai bine facem altfel. Lăsaţi în grija mea şi bucătăria şi cazanul, iar tu, Noemi, însoţeşte-l pe domnul Timar în jurul insulei să-i arăţi ce schimbări s-au petrecut de când n-a mai fost pe la noi.

Noemi era o fată ascultătoare şi îndeplinea fără să cârtească tot ce-i poruncea maică-sa. Îşi legă aşadar în jurul capului frumoasa basma turcească care-i stătea foarte bine şi se pregăti de plecare. Timar recunoscu cu bucurie baticul pe care i-l dăruise atunci, demult.

— La revedere, draga mea! La revedere! Îşi spuseră fata şi mama, sărutându-se.

După cum se părea, ori de câte ori mama sau fata ieşeau din casă, îşi luau rămas bun de parcă ar fi plecat în ţări depărtate, iar când se întâlneau – peste cel puţin un ceas – se îmbrăţişau din nou, sărutându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. Sărmanele, n-aveau pe nimeni în lumea asta; fata însemna totul pentru mamă, şi invers.

Noemi mai aruncă o privire întrebătoare spre maică-sa, iar Tereza dădu din cap ca şi când ar fi vrut să spună: „Du-te!”

Şi astfel Noemi şi Timar porniră să se plimbe prin insulă.

Cărarea era îngustă aşa că cei doi erau nevoiţi să păşească aproape lipiţi unul de altul; dar Almira fu atât de înţeleaptă încât îşi vârî pe furiş capul ei mare între dânşii, formând astfel un paravan viu care îi despărţea, în cei aproape trei ani care trecuseră, se schimbaseră multe pe mica insulă. Urmele mâinilor creatoare ale omului se vedeau de la un capăt la altul. Prin desiş se croise o cărare; fusese tăiat mărăcinişul ce creştea pe sub copaci, iar plopii crescuseră atât de groşi încât doi oameni nu le puteau cuprinde trunchiul cu braţele; toţi puieţii sălbatici fuseseră altoiţi cu altoiuri de soi; din butaşii pitici, mâna pricepută a omului crease un gard viu; acolo unde se sfârşea livada, se înălţa un au gard viu, împletit, dincolo de care se zărea o frumoasă păşune cu iarbă grasă unde păşteau oile şi caprele; o mioară mică albă avea în jurul gâtului o fundă roşie – semn neîndoielnic că era aleasa Noemiei.

Când animalele ce păşteau o zăriră pe însoţitoarea lui Timar se grăbiră s-o întâmpine behăind – era un fel de salut pe care Noemi îl înţelese; apoi toate o conduseră până la cealaltă margine a păşunii, acolo unde se afla iarăşi un gard viu. Dincolo de acest gard se zărea o minunată livadă de nuci stufoşi şi masivi ale căror trunchiuri cu coaja netedă ca mătasea erau groase, mai groase de o jumătate de stânjen.

— Vedeţi – zise Noemi – nucii ăştia-s o adevărată mândrie pentru mama. Au cinsprezece ani. Sunt numai cu un an mai tineri decât mine.

Spusese totul atât de firesc!

În dreapta livezii de nuci, pământul era mlăştinos. Timar îşi aminti că atunci când trecuse pentru prima oară pe sol înaintase anevoie; acum, plante de apă, crini galbeni şi flori mari asemănătoare cu lăcrămioarele acopereau mocirla, iar în mijloc se zăreau două berze care meditau în tăcere, contemplând natura.

Timar deschise portiţa prin care se ieşea din livadă; îi făcea plăcere să revadă pământul pe jumătate înţelenit. Deodată însă i se păru că fata care-i slujea de călăuză trăda o oarecare teamă.

— Şi, într-adevăr, sunteţi şi acum tot singure pe insula asta? O întrebă Timar.

— Doar noi două. Uneori, dacă-i vreme bună şi-i zi de târg, ne mai vizitează cei care vor să facă schimb de mărfuri; pe timp de iarnă, când şi când, se mai abat pe-aici nişte tăietori de lemne care ne-ajută să tăiem hăţişurile; drept plată le dăm lemnele pe care le taie. Celelalte treburi le putem face numai noi două.

— Bine, dar îngrijirea pomilor cere multă migală şi-i o muncă obositoare, mai ales stârpirea omizilor.

— O! Asta nu-i o greutate pentru noi. Prietenii noştri care cântă colo sus, în copaci, ne uşurează munca. Vedeţi câte cuiburi sunt în tufărişul acela? Ei, bine, toate-s pline de vietăţi care-s în slujba noastră. Aici, în insulă, nimeni nu le face vreun rău şi drept răsplată ne slujesc de minune, îi auziţi cum cântă?

Într-adevăr, dumbrava răsuna de concertul divin al păsărelelor; spre seară, toate se întorc la cuiburile lor şi atunci devin mult mai gureşe. Cât e ziua de lungă, cucul nu conteneşte să fie orologiul pădurii, iar mierla fluieră stihuri eline.

Deodată Noemi scoase un ţipăt şi, înspăimântată, îşi duse mâna în dreptul inimii; pălise şi se clătina gata-gata să cadă pe spate aşa că Timar socoti că-i de datoria lui s-o ţină de mână să nu cadă.

— Ce s-a întâmplat?

Noemi îşi acoperi faţa şi, ca un copil, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând bolborosi cu scârbă şi tremur în glas.

— Uite-o, uite-o. Vine!

— Cine vine?

— Acolo. Uite!

Într-adevăr venea cineva: o broască râioasă respectabilă sărea greoi furişându-se prin iarbă; venea spionându-i cu un singur ochi, gata ca la nevoie, dintr-un singur salt, să se facă nevăzută în cel mai apropiat şanţ.

Noemi era atât de înspăimântată încât simţea că i se tăiaseră picioarele.

— Cum, ţi-e frică de broaşte? O întrebă Timar.

— Mi-e silă de ele. Cred că aş muri dacă vreuna ar sări pe mine.

— Mda, aşa sunt fetele. Le plac pisicuţele, fiindcă ştiu să se linguşească în fel şi chip şi le e scârbă de un biet broscoi pentru simplul fapt că-i urât ca noaptea. Numai că, vezi, pentru om broasca e un prieten la fel de devotat cum sunt şi păsările. Acest dispreţuit şi urât animal e cel mai bun prieten al grădinarilor.

Dumneata ştii foarte bine că sunt fluturi, gândaci şi omizi care ies şi mişună numai noaptea. Or, noaptea, toate păsărelele dorm şi deci nu mai pot apăra grădinile. Ei bine, atunci iese din crăpăturile pământului hidoasa broască şi, pe întuneric, începe să se lupte cu duşmanii noştri. Nimiceşte şi omizile de noapte, şi fluturii, şi viermii, şi nimfele cărăbuşului, şi melcii care prăpădesc pomii fructiferi. E tare interesant să vezi o broască vânând un gândac. Stai liniştită şi uită-te la broscoiul ăsta hidos: el nu se târăşte prin iarbă pentru a te îngrozi pe dumneata. Departe de el gândul ăsta! E o făptură blândă, cu conştiinţa curată, care nu te socoteşte duşman. Priveşte acolo: vezi gândacul ăla albastru care-şi face vânt cu aripioarele? E cea mai primejdioasă gânganie pentru o pădure; se numeşte sfredelul lemnului şi o singură larvă de-a lui ajunge să prăpădească un pom tânăr. Prietenul nostru ciupit de vărsat şi-a pus ochii pe el. Să nu-l tulburăm! Uite cum se ghemuieşte pregătindu-se să sară; priveşte-I cu luare-aminte. Uite, a făcut un salt uriaş şi cu iuţeala fulgerului şi-a scos limba-i lungă şi. Gândacul a dispărut, aşa că acum i se văd doar aripioarele care n-au intrat încă în gura broscoiului. Ei, acum vezi că nu se cade să dispreţuim chiar atât de mult făptura asta urâcioasă – de fapt bunul nostru prieten – luându-ne numai după sutana ce-o poartă şi care, ce-i drept, e cam. Ponosită?

Noemi bătu din palme încântată şi parcă nu-i mai era atât de silă de broscoi. Apoi îl lăsă pe Mihâly s-o ţină de mână şi astfel s-o conducă spre malul apei, arătându-i cât de spirituale făpturi sunt broaştele, cât umor şi ce însuşiri excepţionale au.

Timar îi vorbi despre broasca azurie de Surinam – o specie pentru care regele Prusiei dăduse patru mii cinci sute de taleri; apoi despre broasca fosforescentă care răspândeşte în juru-i o lumină scânteietoare şi căreia-i place să se furişeze în casele oamenilor unde, ascunsă printre grinzi, cântă fără milă toată noaptea; că în Brazilia, de pildă, se întâmplă adeseori ca broaştele fosforescente să înceapă să concerteze în teatru pe cont propriu, întrecând toţi cântăreţii şi toată orchestra Operei.

Noemi râdea de duşmanul acela îngrozitor. Or, râsul stă la jumătatea drumului între ură şi dragoste.

— Ah, de n-ar orăcăi atât de urât!

— Mda, numai că orăcăitul ăsta al broscoilor e limbajul prin care-şi arată dragostea faţă de doamnele broaşte; desigur ştii că numai masculii pot orăcăi; femelele sunt mute. Cât e noaptea de lungă broscoiul spune iubitei sale: „Ah, ce minunată eşti! Ah, ce dulce eşti!” Şi-atunci poate cineva să afirme că pe lumea asta există o fiinţă mai tandră decât broasca?

Noeemi era fără doar şi poate înduioşată.

— Şi-apoi broasca e şi savantă. De pildă, brotăcelul simte schimbarea vremii; dacă-i rost de ploaie el ştie cu mult înainte; începe să orăcăie şi-şi scoate capul din apă; dacă simte că va fi secetă, atunci se dă la fund.

— Aşa? Făcu Noemi, curioasă.

— Stai să prind unul! Se oferi Timar. Aud un brotac orăcăind pe-aci prin crângul de aluni.

Nu trecu mult şi Mihâly se întoarse ţinând în palmele făcute căuş un brotăcel căzut prizonier. Noemi ba tremura, ba se înfierbânta; obrajii i se îmbujorau şi îi păleau în aceeaşi clipă.

— Şi-acum, priveşte aci! O îndemnă Timar, întredeschizându-şi palmele. Ei, ce zici! Poţi să-ţi închipui o făptură mai drăgălaşă decât asta? E atât de frumos! Verde ca iarba, iar picioarele parcă-s nişte mânuţe de copil. Şi cum îi mai bate inima! Şi cum se uită la noi cu ochii lui frumoşi şi inteligenţi ca două mărgele încercuite de două inele aurii! Brotăcelul nu se teme de noi.

Cu nehotărârea ce ţi-o dă curiozitatea şi frica, Noemi întinse mâna tremurând spre broscuţă, dar şi-o trase repede înapoi.

— Ei, hai, ia-l dumneata! Hai, pune mâna pe el! E cea mai blândă fiinţă din lume. Ţine palma!

Jumătate râzând, jumătate înspăimântată, Noemi întinse palma; nu se uita însă spre brotăcel ci în ochii lui Mihâly, iar când simţi micul animal cu sânge rece atingându-i mâna, tresări şi se înfiora. Deodată însă izbucni într-un râs zglobiu, ca un copil care mult timp s-a sfiit să intre în apă dar care, o dată intrat, ţipă de bucurie.

— Ei, vezi ce cuminte stă! Se simte foarte bine acolo. Acum o să-l ducem acasă, o să-l vârâm într-un borcan cu apă, meşterim o scăriţă pe care o dăruim brotăcelului prizonier şi-apoi o să vezi: dacă simte că vine ploaia, se urcă pe scară. Dă să-l duc eu.

— Nu, nu! Se împotrivi fata. Rămâne la mine. O să-l duc eu acasă.

— Păi atunci strânge pumnii ca nu cumva să sară. Uşurel însă! Şi-acum să ne întoarcem acasă, pentru că iarba a început să se umezească de rouă.

Şi se întoarseră acasă; Noemi fugi înainte şi încă de departe strigă:

— Mamă, mamă! Uite ce-am prins! O păsărică frumoasă! Tereza o dojeni cu severitate:

— Ai uitat că nu-i voie să prinzi păsărele?

— Da, dar asta-i o pasăre grozav de frumoasă; a prins-o domnul Timar şi mi-a dăruit-o; uite, uite ce-am aici în palmă!

Când zări brotăcelul cel verde în palma Noemiei. Tereza îşi împreună manile a mirare.

— Mamă, uite cum clipeşte cu ochişorii lui atât de frumoşi! Strigă Noemi, îmbujorată de plăcere. O să-l punem într-un borcan, o să-l hrănim cu muşte şi el o să ne prezică vremea. Ah! Tu, brotăcel drăgălaş, tu! Făptură mică şi dragă!

Şi cu grijă îşi lipi obrazul de micuţul brotăcel, mângâindu-l.

Uimită, Tereza privi spre Timar:

— Domnul meu, sunteţi un vrăjitor, zău aşa. Nu mai departe decât ieri, ai fi putut s-o sperii de moarte, cu o dihanie ca asta.

Noemi era mai mult decât entuziasmată de ceea ce aflase despre broaşte; în timp ce aşternea pentru cină în pridvor, îi ţinu mamei Tereza o adevărată conferinţă batracologică, bazându-şi întreaga ştiinţă pe cele auzite de la Timar; spuse aşadar că broaştele sunt nişte animale foarte folositoare, că sunt fiinţe inteligente şi pline de umor, că n-au pic de adevăr învinuirile ce li se aduc că împroaşcă venin, că se furişează în gura oamenilor care dorm, că sug laptele vacilor, că atunci când ţii un păianjen deasupra lor ele crapă de necaz; toate astea sunt născociri prosteşti. Broscuţele sunt prietenii noştri cei mai buni, prieteni care stau de strajă în timpul nopţii; iar micile urme de care-i plină prispa netedă ca-n palmă ce înconjoară casa nu-s altceva decât semnele patrulării lor nocturne; păi în cazul ăsta n-ar fi curată nerecunoştinţa să-ţi fie frică de broscuţe?

În timp ce Noemi vorbea, Timar împleti din nuiele de salcie o scăriţă pitică pentru meteorologul cu spatele verde; scăriţa o aşeză într-un borcan cu gura largă, umplut pe jumătate cu apă şi acoperit în partea de sus cu o bucată de hârtie; apoi rupse puţină hârtie, făcând o deschizătură prin care urma să i se ofere musculiţe prorocului prizonier. Supărat pesemne de noua-i misiune brotăcelul se lăsă la fundul borcanului vrând să arate că nu-i trebuie nici muşte şi că nu voia nici să cânte; văzându-l, Noemi se bucură; brotăcelul dădea indicaţii că vremea va continua să fie frumoasă.

— Domnule dragă – spuse Tereza după ce aduse şi aşeză bucatele pe măsuţa la care luară loc toţi trei – dumnevoastră n-aţi făcut numai o adevărată minune cu Noemi, ci i-aţi făcut şi un mare bine. Insula noastră era un adevărat paradis pentru ea dacă nu i-ar fi fost frică de broaşte; dacă dădea peste una, pălea şi, din pricina spaimei, era parcă scuturată de friguri, iar ca să treacă de gardul viu spre mlaştinile acelea în care orăcăie puzderie de broaşte, ei bine, nici o putere omenească n-ar fi fost în stare s-o convingă! Aţi schimbat-o cu desăvârşire; de-acum o să iubească toate împrejurimile căminului nostru.

— Minunat cămin! Observă Timar.

Tereza oftă adânc.

— De ce ai oftat aşa? O întrebă Noemi.

— Ştii tu foarte bine de ce.

Ştia şi Timar, ba ştia foarte bine cui îi era adresat suspinul acela. Noemi încercă să aducă-n discuţie un subiect mai plăcut.

— Până acum mi-a fost frică de broaşte, fiindcă o dată, mai demult, un copil răutăcios a fugărit sub ochii mei o uriaşă broască arămie, zicând că broasca aia se numeşte boul broaştelor şi că dacă o baţi pe spate cu o urzică începe să mugească întocmai ca boul. Şi-apoi a bătut-o cu o urzică, iar biata vietate a început să orăcăie atât de îngrozitor că n-o să pot uita niciodată; parcă ar fi chemat tot neamul broaştelor să se răzbune pe noi şi tot corpul i s-a acoperit de o spumă albă. De atunci am fost convinsă că broaştele se târăsc şi ţopăie în jurul meu numai şi numai să mă împroaşte cu veninul lor. Iar băiatul acela răutăcios râdea cu hohote auzind orăcăitul înspăimântător pe care-l scotea biata făptură.

— şi cine era băiatul acela răutăcios? Întrebă Mihăly. Noemi tăcu şi dădu din mână ca şi când ar fi vrut să se apere, aşa că Timar ghici despre cine era vorba; privi spre Tereza şi ea clătină din cap, încuviinţând. Ştiau să-şi ghicească gândurile.

— A mai dat pe aici de-atunci? Întrebă Mihăly.

— Ah! Vine în fiecare an şi mă chinuieşte mereu. De la o vreme a născocit altceva pentru a mă jefui. Vine cu o barcă şi, fiindcă n-am bani să-i dau, cere miere, ceară şi lână pe care apoi le vinde. Iar eu îi dau, numai să mă văd scăpată de el.

— În anul ăsta n-a venit încă – spuse Noemi.

— O, nu te teme! M-aştept să pice din clipă în clipă.

— Măcar de-ar veni acum! Spuse Noemi.

— De ce, prostuţă mică?

Peste chipul Noemiei trecu ceva ca o flacără.

— Aşa. Aşa vreau eu.

Timar ştia câtă fericire putea s-aducă celor două fiinţe un singur cuvânt de-al lui. Nu rosti însă acel cuvânt, zgârcindu-se ca un copil care, primind prăjitura preferată, mai întâi ciuguleşte firimiturile, îl îndemna parcă ceva să încerce să guste toate bucuriile şi durerile locuitorilor insulei.

În timpul cinei soarele apusese şi acum se lăsa o seară minunată şi tihnită, o, seară caldă, de primăvară. Cerul părea o boltă străvezie de aur. Pe crengile pomilor nu tremura nici o frunză.

Noeemi, Tereza şi oaspetele lor urcară pe o scară de lemn în vârful stâncii. De-acolo se vedea până hăt-departe peste creştetul copacilor, peste spicul stufărişului, dincolo de apele Dunării.

La picioarele lor, insula se întindea ca un fermecător ochi de mare, cu valuri multicolore în zeci de nuanţe; merii înfloriţi aveau culoarea roşie-trandafirie, iar caişii, cu noile lor mlădiţe, erau roşii ca sângele; coroanele vălurile ale plopilor erau aurii, ale perilor albe ca omătul, iar ale prunilor – arămii; printre pomii livezii, ca un con cuprins de flăcări, se ridica acoperită de trandafiri purpurii stânca singuratică pe al cărei creştet se înălţau tufele de levănţică alcătuind un desiş de nepătruns.

— Ce privelişte minunată! Exclamă Timar, fermecat de peisajul acela tulburător de frumos.

— Da să vedeţi ce încântător e vara – spuse Noemi cu aprindere. Pintenaşii iau locul trandafirilor şi acoperă stânca până sus de tot, aşa că stânca pare înveşmântată în aur; iar levănţică ce înfloreşte pe creştetul ei pare o cunună albastră.

— Voi veni la vară să văd! Spuse Timar.

— Adevărat?!

În culmea bucuriei, fata îi întinse mâna, Timar simţi o strângere de mână fierbinte cum nu-i dăruise până atunci o altă femeie, în clipa următoare, Noemi se repezi la pieptul Terezei şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului ei.

Jur-împrejur domnea o linişte adâncă, netulburată de glas omenesc. Doar orăcăitul monoton al miilor de broaşte tulbura tăcerea nopţii întunecate ce se lăsa încet-încet. Cerul era despicat spre răsărit de două raze ca două spiţe. O parte a bolţii era sinilie, iar cealaltă de culoarea opalului. Chiar şi cerul senin poate să ajungă în conflict cu sine însuşi!

— Ştii ce cântă broaştele? Şopti Noemi mamei sale. Ştii ce spun? „Ah, ce dragă îmi eşti! Ah, ce dulce eşti!” Asta spun toată noaptea. „Ah, draga mea! Ah, iubita mea dulce!”

Şi de fiecare dată îşi săruta mama.

Uitând de sine şi de lume Mihăly stătea acolo, în vârful stâncii, cu mâinile încrucişate pe piept. Luna nouă îşi cernea razele-i sclipitoare printre frunzele înfiorate ale plopilor, în clipa aceea, frunzele păreau poleite cu argint. Un sentiment nou şi minunat îi umplea inima. Dor sau frică? O amintire care înspăimânta, sau o speranţă care-i dădea aripi? Bucurie născândă, sau durere ce se afundă în trecut? Sentimente care te apropie de Dumnezeu şi de oameni, sau sentimente care te apropie de animale? Instinct sau presimţire? Înrâurirea lunii sau freamătul primăverii ce cuprinde copacii, iarba şi toate făpturile cu sânge cald sau rece?

Tot aşa stătuse cu ochii larg deschişi şi-atunci când privise luna ce apunea trimiţându-şi razele în prova corăbiei scufundate. Fără voia lui gândurile sale vorbeau cu lumina fantomatică a razelor lunii şi apoi glăsuiau într-însul: „Tot nu mă înţelegi?! Mâine o să vin iar şi-atunci mă vei înţelege!”