Scrisoarea lui Dodi

Trecuse un an şi jumătate de când Mihâly se afla acasă, pe „Insula nimănui”. Nu mai lipsise nici măcar o zi. În tot acest timp avusese mult de lucru, îl învăţase pe Dodi să scrie. Era o muncă ce-i dădea deplină satisfacţie. Când copilul neştiutor începu să scrie pe podea primele litere cu cretă şi când i se dictă: „Scrie C, apoi A, apoi L şi acum citeşte!” ce uimit păru văzând că din literele acelea ieşise cuvântul „cal”, deşi nu desenase nici un cal! Şi ce fericire îl cuprinse când, după un an şi jumătate, putu să-i dea Noemiei o felicitare de ziua ei, o felicitare scrisă pe hârtie liniată şi cu litere înşirate frumos!

Era o operă mai măreaţă decât obeliscul Cleopatrei1 cel plin de ieroglife.

Prima felicitare a lui Dodi mai tremura încă în mâna Noemiei şi-n ochii ei mai luceau lacrimi când îi spuse lui Mihăly:

— Seamănă la scris cu tine.

— Unde ai văzut tu scrisul meu? O întrebă mirat Mihâly.

— Mai întâi am văzut când îl învăţai pe Dodi să scrie. Apoi în actul prin care ne-ai dat insula; ai uitat?

— Adevărat, dar e atât de mult de-atunci!

— Şi-acum tu nu mai scrii nimănui?

— Nimănui.

— Se împlineşte un an şi jumătate de când n-ai mai plecat. N-ai nimic de lucu dincolo, în lume?

— N-am şi nici n-o să mai am.

— Dar treburile pe care Ie-ai avut, ce s-a ales de ele?

— Vrei să ştii?

— As vrea să ştiu. Mă întristează gândul că un om atât de inteligent ca tine stă închis în insula asta numai pentru că eu şi Dodi te ţinem legat. Dacă nu pleci niciodată din insulă doar din cauza dragostei ce ne-o porţi, atunci dragostea ta mă îndurerează.

— Bine, Noemi. Am să-ţi spun cine am fost acolo în lume, ce am făcut şi de ce vreau să rămân mereu aici. O să afli tot. După ce o să culci copilul, vino în cerdac, o să-ţi spun tot. Poate că întâmplările pe care ţi le voi povesti te vor înfiora sau le vor uimi. Dar, la urma urmei, o să mă ierţi şi tu aşa cum m-a iertat şi Dumnezeu atunci când m-a trimis aici.

După cină, Noemi îl culcă pe Dodi şi-apoi ieşi şi se aşeză alături de Mihăly pe banca de lemn de mesteacăn, trecându-şi braţul pe sub braţul lui.

Luna plină îşi strecura razele printre frunzele umbrarului, luminându-i; acum însă nu mai era astrul acela fantomatic, nici paradisul de gheată al sinucigaşilor, ci o bună cunoştinţă, un prieten.

Mihâly îi povesti Noemiei tot ce i se întâmplase în lume. Moartea neaşteptată a călătorului misterios, scufundarea corăbiei, comorile găsite, îi povesti ce om nespus de bogat, ce domn puternic devenise; despre vasele sale ce-i transportau comorile dintr-o parte în alta a lumii; câte corăbii avusese, câte case, cât de respectat fusese. Cum se căsătorise cu Timea. Îi zugrăvi apoi suferinţele Timeii şi zbuciumul prin care trecuse el din pricina acestor suferinţe. O descrise pe Tirada ca pe o sfântă, iar când, fără ocolişuri, îi povesti scena aceea – când din ascunzătoarea ce se afla în casă o pândise pe Timea, felul în care dânsa îşi apărase soţul de calomnie şi cum îl apărase împotriva iubitului ei, împotriva propriei ei inimi – Noemi izbucni în plâns şi plânse nespus de mult pentru Timea. pe când Mihaly îi povesti cât suferise el însuşi fiind în aceeaşi situaţie îngrozitoare de care nu putea să scape – ferecat de o parte de poziţia pe care o avea în lume, de averea lui, de credinţa Timeii şi atras în altă parte de dragostea lui, de fericirea lui, de împlinirea visurilor sale – cât de gingaş îl mângâie Noemi cu sărutările ei! Şi, în sfârşit, când îi povesti despre noaptea aceea cumplită pe care o trăise o dată cu venirea aventurierului în conacul său pustiu, când îi povesti că desperarea îl împinsese pe marginea prăpastiei, că ajunsese până acolo încât privea în valuri gata să se arunce dar că, în loc să-şi vadă chipul, văzuse pe cel al urmăritorului său înecat şi că mâna divină închisese deodată în fata sa mormântul de gheaţă – o, cu câtă putere îl strânse Noemi la pieptul ei, vrând parcă să-l oprească să nu cadă în prăpastie!

— Şi-acum ştii ce-am lăsat în lume şi ce-am găsit aici. Mă ierţi pentru suferinţele pe care ţi le-am pricinuit pentru tot ce am greşit faţă de tine?

Sărutările şi lacrimile Noemiei răspunseseră în locul ei.

Povestirea durase mult şi noaptea scurtă de vară trecuse, aşa că se crapă de ziuă în clipa când Mihaly sfârşi destăinuirile sale – întâmplările zbuciumatei sale vieţi.

Păcatele îi fuseseră iertate.

— Venind aici, mi-am plătii toate datoriile îi spuse Mihaly, Timea a primit averea mea şi libertatea. Pe vagabondul care, purta hainele mele şi care avea portmoneul meu l-or fi înmormântat în locul meu, iar Timea a rămas văduvă. Iar ţie ţi-am adus sufletul meu şi tu l-ai primit. Acum fiecare a căpătat ce i se cuvenea.

Luându-l de braţ pe Mihaly, Noemi îl îmbie să intre în odaie şi-l aduse până la pătuţul în care dormea Dodi. Copilul se trezi din pricina sărutărilor, deschise ochii şi, îndată ce văzu că se luminase de ziuă, îngenunche şi, împreunându-şi mâinile, îşi începu rugăciunea de dimineaţă:

— Binecuvântează, Doamne, pe bunul meu tată şi pe măicuţa mea cea bună!

Acum lotul ţi s-a iertat, Mihâly. Ca tu să fii fericit, un înger se roagă la mormântul tău iar alt înger se roagă la căpătâiul patului tău.

Noemi îl îmbrăcă pe micul Dodi şi privi lung, îngândurată, spre Mihăly. Trebuia să treacă multă vreme pentru a putea înţelege însemnătatea celor auzite de la dânsul. Deşi femeile au mintea atât de ageră!

Într-o bună zi, Noemi îi spuse soţului ei:

— Mihâly! Ai rămas totuşi dator cu ceva în lumea aceea.

— Cu ce? Şi cui?

— Ai rămas dator Timeii; e vorba de taina pe care ţi-a dezvăluit-o cealaltă femeie.

— Ce taină?

— Că în camera ei se află o uşă secretă. Trebuia să-i spui acest lucru. Doar prin ascunzătoarea aceea poate să pătrundă oricine la dânsa atunci când doarme şi când e singură.

— Dar ascunzătoarea aia n-o cunoaşte nimeni în afară de Alhalie.

— Şi asia nu-i de ajuns?

— La ce le gândeşti?

— Mihăly! Tu nu ne cunoşti pe noi, femeile. Tu nu ştii cine-i Athalie, dar eu ştiu. Am plâns-o pe Timea pentru că a suferii, fiindcă nu te iubeşte, fiindcă eşti al meu; dar dacă ar avea faţă de tine aceleaşi sentimente pe care le are fală de celălalt bărbat şi dacă tu m-ai părăsi din cauza ei – aşa cum bărbatul acela a părăsit-o pe cealaltă fată – ah! Să, mă ferească Domnul şi de gândul că aş putea s-o văd vreodată dormind în fota mea.

— Noemi, mă îngrozeşti!

— Aşa suntem noi. Nu ştiai? Grăbeşte-te să-i dai de veste Timeii şi să-i dezvălui taina. Vreau ca Timea să fie fericită.

Mihâly sărută fruntea Noemiei.

— Copilă dragă şi bună ce eşti! Eu nu pot să-i scriu pentru că mi-ar recunoaşte scrisul şi atunci ea n-ar mai putea fi văduva mea şi eu n-aş mai putea fi mortul cel înviat pentru tine, mânluitul acestui paradis al tău.

— O să-i scriu eu!

— Nu! Nu! Nu! Nici o scrisoare de-a ta nu va pleca spre dânsa. Am copleşit-o cu aur, cu diamante, dar nu îngădui să primească ceva din partea ta, nici măcar o literă. Nu dau din comorile mele. N-am adus nimic Noemiei din partea Timeii. Nu-i dau nimic nici din partea Noemiei. Nu-ţi îngădui să-i scrii acelei femei.

— Bine – spuse Noerni, zâmbind. Mai ştiu însă o a treia persoană care ar putea să-i scrie, îi va scrie Dodi.

Timar începu să râdă auzind aceste cuvinte. Glumă, plăcere, şotie de copil, lăudăroşenie sublimă, gânduri serioase, gânduri adânci, toate erau cuprinse în aceste câteva cuvinte: „Micuţul Dodi va scrie Timeii să se ferească de-primejdie!”

Micuţul Dodi! Timeii!

Timar râse. Şi lacrimile îi scăldau obrajii.

Noemi luă în serios cele spuse. Ea, cu mâna ei, scrise scrisoarea pe care Dodi trebuia s-o copieze, iar copilul înşiră frumos pe hârtia liniată cuvintele acelea grave, fără să facă nici o greşeală, înţelesul lor nu-l pricepu însă.

Noemi îi dăduse să scrie cu o cerneală frumoasă, violetă, fiartă din frunze negre de nalbă, apoi puse o pecete de ceară albă şi, cum în casa lor nu se găsea nici un sigiliu cu blazon şi nici vreo monedă cu care să apese pe ceară, Dodi prinse o gâză mică verde-aurie şi o lipi în mijlocul peceţii: aceasta era blazonul.

Încredinţară scrisoarea unui precupeţ de fructe s-o pună la postă.

Scrisoarea micuţului Dodi porni astfel spre Timea.