Dulgherul

Sosind acasă, Mihâly o găsi pe Timea cam suferindă. Acest fapt îi dădu prilejul să cheme de la Viena câţiva doctori vestiţi pentru a face un consult în privinţa sănătăţii soţiei sale. După ce fixară diagnosticul, aceştia fură de părere că Timea trebuia să schimbe aerul şi o sfătuiră să-şi petreacă iarna la Meran. Mihâly le însoţi pe Timea şi Athalie până acolo. Staţiunea se afla într-o vale cu climat blând unde nu adia nici o boare de vânt; aici găsi o vilă în grădina căreia se afla un splendid pavilion construit în stil elveţian. Era sigur că Timea va fi bucuroasă să aibă un astfel de pavilion.

În cursul iernii, vizitându-şi de mai multe ori soţia, pe care adeseori o găsea în tovărăşia unui om în vârstă, Mihâly îşi dădu seama că într-adevăr Timea avea o deosebită plăcere să-şi petreacă vremea în pavilionul acela din grădină.

De îndată ce se reîntoarse la Komârom – era încă iarnă – Mihâly se apucă să construiască un pavilion care să semene ca două picături de apă cu cel din Meran. Dulgherul secui care-l însoţise pe Mihăly era priceput la asemenea treburi. Desenă în cele mai mici amănunte toate detaliile de construcţie interioară şi exterioară ale pavilionului din Meran, înjghebă apoi la parterul casei lui Timar din strada Rac un atelier în toată regula şi se apucă de treabă.

În societate era bine dispus şi glumeţ, iar faţă de Athalie manifesta o nepăsare vecină cu bunăvoinţa; parcă uitase de mult tot ce auzise de la ea, cuvinte care îi răniseră inima, parcă nu-l mai durea nici zâmbetul ei batjocoritor şi, culmea, nu se sfia s-o ia şi pe dânsa la cotilon1.

E oare fericit? Sau se preface? I s-a împietrit inima? Sau vrea să încerce imposibilul? Vrea să câştige inima Timeii? Bine, dar asta-i ca şi cum ai vrea luna de pe cer! Athalie ştie prea bine acest lucru, cunoscându-se pe sine. Şi ea şi-a găsit pretendenţi, ba încă destui – oameni blânzi, de prin micile oraşe de provincie, care ar putea să întreţină o femeie; dar Athalie nu primeşte mâna nimănui. Pentru ea bărbaţii nu fac nici cât o ceapă degerată, de iubit ar putea să iubească doar pe omul pe care-l ura. Da, numai ea, Athalie, o putea înţelege pe Timea.

Ei, dar dacă pe Timea o înţelege, în privinţa lui Mihăly e cu totul nedumerită. Omul acesta cu faţa zâmbitoare, cu vorba mieroasă şi totdeauna îndatoritor e o enigmă pentru dânsa. E într-adevăr un om de aur şi, oricât ai căuta, aurul nu are pete de rugină.

Mihâly surprinse adeseori privirea iscoditoare a ochilor ei şi-n clipele acelea, în adâncul sufletului său, un spiriduş râdea: „Poţi să cauţi mult şi bine! N-o să ştii niciodată, nici tu şi nici altcineva, pentru ce m-am apucat de dulgherii; n-o să afli că am făcut acest lucru cu un anumit scop: să-nvăţ cum trebuie să construiesc un cămin asemănător undeva, pe o insulă necunoscută, pentru o făptură fără nume; şi n-o să afli că acolo trăieşte o fată şi că pentru ea mi s-au bătătorit palmele. Ghiceşte cum o cheamă! Ghiceşte, diavol păzitor al acestei case!”

Timar chemă iarăşi somităţile medicale pentru a face un consult în privinţa sănătăţii Timeii. De data asta medicii îi recomandară să meargă la Biarritz. Mihâly o însoţi şi acolo şi se îngriji ca locuinţa să fie cât se poate de confortabilă; avu grijă ca toaletele şi trăsura Timeii să nu fie mai prejos decât ale soţiilor venite din Anglia şi ale prinţeselor din Rusia şi, în sfârşit, îi lasă un portofel doldora de bani, rugând-o să-l aducă acasă gol-goluţ. Şi faţă de Athalie fu darnic. O înscrise în registrul vizitatorilor drept verişoară, aşa că trebuia să-şi schimbe toaleta de trei ori ne zi, urmând pilda Timeii.

E cu putinţă oare ca cineva să-şi îndeplinească mai conştiincios obligaţiile sale de cap de familie?

După ce termină toate acestea, dădu o fugă – dar nu acasă – ci la Viena. Cumpără un întreg atelier de dulgherie şi de tâmplărie, porunci să fie împachetat în lăzi şi-l expedie la Panciova. Nu-i mai rămânea acum decât să descopere încă ceva – un şiretlic ca să poată strecura lăzile acelea pe „Insula nimănui”. De altfel avea şi motive să fie cu ochii în patru. De bună seamă că pescarii de pe malul stâng al Dunării îl văzuseră de câteva ori pornind spre insula Ostrova şi înapoindu-se de acolo după câteva luni; fără doar şi poate că încă de mult se întrebaseră: „Cine-i ăsta şi ce tot dă târcoale pe-aci?”

De îndată ce lăzile sosiră Ia Panciova, le urcă într-o căruţă şi le transportă până la plopişul de pe malul Dunării, lăsându-le acolo. Chemă apoi pescarii şi-i rugă să ducă lăzile acelea pe „Insula nimănui”, şoptindu-le că-n lăzi sunt arme.

Spunându-le acest lucru, secretul era înmormântat mai dihai decât ar fi fost îngropat în fundul mării. Putea să umble prin locurile acelea, să treacă încoace şi încolo zi şi noapte: nimeni n-ar fi suflat o vorbă. Se răspândise zvonul că Timar era un agent al răsculaţilor sârbi şi muntenegreni, aşa că de-acum înainte nici cu cleştele înroşit în foc nu se putea scoate vreo vorbă din gura celor care-l întâlneau pe acolo. În ochii lor, Timar devenise un sfânt!

Pentru a face întuneric în juru-i Mihăly minţea chiar şi pe cel cu care schimba doar câteva cuvinte.

În timpul nopţii pescarii transportară lăzile şi Timar îi însoţi. Ajungând la insulă, pescarii găsiră cu o pricepere de netăgăduit surpătura de mal unde lăstărişul era mai des şi ascunseră lăzile acolo. Mihâly vru să le plătească, dar aceştia refuzară categoric; îi strânseră mâna spunându-i: „Zbogom”1. Apoi plecară, iar el rămase singur pe insulă.

Era o noapte minunată, cu lună, şi privighetoarea cânta lângă cuibul său.

Pentru a găsi cărarea ce ducea la colibă, Mihâly merse de-a lungul malului. Dădu de locul unde în toamna trecută întrerupsese lucrul: o mână grijulie acoperise bârnele cioplite cu snopi de trestie pentru ca umezeala iernii să nu le strice. De aici, cărarea ducea până la livada trandafirilor. Trandafirii se scuturaseră de mult, cam pe când Mihăly se afla încă la locuinţa lui de la Monostor şi, mai târziu, la mare cu Timea. În anul acesta întârziase şi nu venise la culesul trandafirilor. Nu venise, deşi fusese aşteptat cu atâta dor! Era nevoie însă ca înainte de a reveni pe insulă să fie „întuneric înaintea mea, întuneric după mine”.

Se apropie tiptil-tiptil de coliba cea mică. Socoti că-i de bun augur faptul că nu auzea nici un zgomot. Almira nu lătra pentru că dormea în bucătărie, deci lucrurile fuseseră astfel rânduite ca nu cumva să se tulbure somnul copilului. Aşadar toţi ai casei trăiau şi erau sănătoşi.

O! Cât de des îi zburară gândurile spre coliba aceasta! De câte ori n-o văzuse parcă aievea! De câte ori nu se visase în prejma ei.

O dată avuse un vis îngrozitor: coliba era arsă, grinzile afumate zăceau căzute pe cerdac, iar zidurile erau năpădite de bălării; şi nimeni nu ştia să-i spună unde dispăruseră ai casei. Altă dată se visase împresurat de umbre fioroase şi înarmate care, de îndată ce păşise pragul, săriră şi-l apucaseră de gât spunându-i: „Pe tine te-aşteptam!” Apoi umbrele îl legaseră fedeleş, îi astupaseră gura cu un căluş şi-l zvârliseră în grota pivniţei. Avusese şi alt coşmar: la intrarea în colibă dăduse peste trupurile neînsufleţite ale celor dragi; părul lung şi auriu al Noemiei întins pe jos, iar pe pieptul ei – un copil cu capul zdrobit. O, câtă nelinişte şi durere adunase în suflet din clipa în care îndrăgise aceste fiinţe pe care fusese nevoit să le lase în voia soartei pentru un timp atât de îndelungat! Ba uneori i se năzărea – poate visând, poate gândind – altă privelişte: se vedea păşind în întâmpinarea Noemiei dar, deodată, în locul chipului ei blând şi zâmbitor, apărea în pragul colibei o făptură cu chipul rece, de alabastru, întrebându-l: „Unde ai fost atâta vreme. Domnule de Levetinczy?”

Acum însă, stând în faţa micii colibe, toate coşmarurile dispăruseră. Aici totul era ca şi altădată; coliba era locuită şi-acum tot de cei care-l aşteptau cu drag. Dar cum să Ie dea de veste că sosise? Cum să-i trezească?

Se opri sub gemuleţul pe care ramurile trandafirilor ce se căţărau pe ziduri îl acoperiseră pe jumătate şi începu cântecul cunoscut:

E mai de preţ coliba iubitei, Decât a Budei mândră cetate.”

Întocmai precum gândise! Abia începuse să cânte, că gemuleţul fu deschis şi chipul Noemiei se ivi transfigurat de bucurie, de fericire.

— Mihâly, dragul meu! Şopti sărmana tremurând.

— Draga mea! Murmură Timar şi palmele lui îi cuprinseră obrajii. Dar Dodi?

Aceasta fu prima întrebare.

— Doarme.

— Sst! Să nu-l trezim cumva!

Şi-apoi, ceea ce îşi spuseră buzele lor, ei bine fu rostit foarte, foarte încet.

— Dar hai în casă!

— Mi-e teamă că-l trezim şi acuşi se porneşte pe plâns.

— O, Dodi nu mai e un ţânc plângăreţ. Are doar un an şi mai bine.

— Are mai mult de un an? Păi atunci e bărbat în toată firea.

— Poate să pronunţe şi numele tău!

— Cum aşa? Adică şi vorbeşte?

— Mai mult: învaţă să şi meargă!

— Care va să zică a-nceput să alerge?

— Şi mănâncă tot ce mâncăm şi noi.

— P-asta n-o mai cred! Ar fi prea devreme.

— Parcă tu te pricepi la asemenea lucruri! Dacă l-ai vedea!

— Dă puţin perdeaua la o parte; lasă luna să-i lumineze chipul ca să-l pot vedea.

— Nu se poate! Lumina lunii e fermecată şi, dacă se abate pe chipul copilului când doarme, îl îmbolnăveşte.

— Glumeşti?

— Nici vorbă! Sunt multe superstiţii care privesc pe cei mici şi trebuie să le dăm crezare. Tocmai de-aia copiii sunt crescuţi de femei, pentru că femeile cred orice. Hai înăuntru şi ai să-l vezi.

— Nu intru, să nu-l trezesc. Vino mai bine tu afară.

— Nu se poate. Dac-aş pleca de lângă el, s-ar trezi îndată, iar mama doarme greu.

— Bine, atunci du-te lângă el; până una-alta eu rămân afară.

— Nu vrei să te culci?

— Păi acuşi-acuşi se luminează. Hai du-te la copil; dar lasă gemuleţul deschis.

Şi astfel Timar rămase lângă geamul deschis privind în odăiţa pe podeaua căreia razele lunii desenau pătrăţele argintii şi silindu-se să prindă orice zgomot care răzbătea de-acolo, din încăperea aceea liniştită; auzea uneori un scâncet – scâncetul copilului care voia să se trezească – apoi un glas ce îngâna încet, ca în vis, cunoscutul cântec: „E mai de preţ coliba iubitei.” şi zgomotul unui sărut pe care-l primea copilul acela cuminte care adormea din nou.

Zorile îl prinseră cu coatele sprijinite de prichici, ascultând şoaptele celor dinăuntru: rămase acolo până când soarele începu să destrame întunericul din cămăruţă. Şi, dintre toţi, copilul fu cel dintâi care de îndată ce-n odaie pătrunse prima rază de soare se trezi părăsind lumea visurilor şi începu să se agite râzând zgomotos, aşa că din clipa aceea nu mai fu chip să doarmă nimeni. Copilul se agita, vorbea de unul singur. Ce spune oare? Asta doar ei doi ştiau: el şi Noemi.

Când, în sfârşit, Timar putu să-l ia pe Dddi în braţe, îi zise:

— Ei, de data asta nu mai plec până nu isprăvesc casa pe care ţi-am făgăduit-o. Ce spui, hm?

Copilul răspunse ceva care, aşa cum tălmăci Noemi, însemna: „Foarte bine faci”.