Noemi

Timar petrecu cele mai fericite zile din viaţa sa.

Deplina-i fericire n-o tulbura decât faptul că mai avea şi-o altă viaţă, în-care trebuia să se întoarcă mereu. Dacă ar putea găsi mijlocul prin care să se poată rupe de cea de-a două viaţă, cât de tihnit ar putea să trăiască aici!

Lucrul acesta nu era greu de realizat. Ar fi de ajuns să nu mai plece de pe insulă. Lumea l-ar căuta un an de zile, ar ţine doliu doi, l-ar pomeni trei şi-apoi l-ar da uitării; ar uita şi el de lume şi-ar rămâne pe veci cu Noemi.

Iar Noemi era o adevărată comoară!

În făptura ei, natura întrunise tot ce putea dărui mai frumos unei femei, lăsând la o parte tot ce ar fi putut fi supărător. Frumuseţea Noemiei nu era monotonă, o frumuseţe care cu timpul devine plictisitoare; orice tremur sufletesc îi dădea un farmec nou. Era toată numai gingăşie, blândeţe şi ardoare, în Noerm sălăşluiau laolaltă, în chip armonios, şi fecioara, şi zâna, şi femeia. Dragostea ei nu cunoştea egoismul; întreaga-i făptură se contopea cu cel pe care-l iubea. Nici o supărare, nici o bucurie care să fie doar a ei. Acasă era cu multă luare-aminte, şi se îngrijea ca Mihâly să aibă totul la îndemână; când îl vedea lucrând se grăbea neobosită să-l ajute. Era totdeauna senină, plină de prospeţime, iar dacă o încerca vreo boală era destul ca Mihăly să-i dea un sărut pe fruntea-i îndurerată şi totul trecea. Se arăta supusă şi nu ieşea din cuvântul omului acela despre care ştia c-o iubeşte nespus de mult. Iar când o vedea cu copilul în braţe şi jucându-se cu el, atunci omul acela care o stăpânea deşi nu-i era stăpân se simţea în culmea fericirii, gata să-şi piardă minţile.

Numai că Timar încă nu-şi pierduse minţile cu totul.

Se mai tocmea cu soarta.

Preţul care i se cerea era prea marc! Prea mare în comparaţie chiar cu această comoară: o femeie tânără cu un copil drăgălaş în braţe.

Da, dar în schimb trebuia să dea o lume întreagă! Să părăsească o avere de mai multe milioane, o poziţie socială, un rang înalt, prieteni din elita curţii, afaceri cu răsunet mondial, de reuşita cărora depindea viitorul unor mari ramuri industriale din ţară. Şi-apoi s-o părăsească şi pe Timea!

Poate că s-ar fi putut împăca cu gândul de a zvârli lumii comorile sale; veniseră doar din fundul apei şi puteau să se ducă pe apa sâmbetei. Dar vanitatea lui nu voia să se împace cu gândul că femeia aceea cu chipul alb pe care flacăra dragostei lui de soţ nu izbutise s-o încălzească şi-ar putea găsi fericirea alături de altcineva.

Uneori nici el nu ştia ce diavol se cuibărise în inima lui.

Femeia aceea care nu-l putea iubi se vestejea văzând cu ochii. El însă trăia zile fericite acolo unde descoperise adevărata dragoste. Şi pe măsură ce zilele acelea fericite treceau, se-nălţa treptat-treptat şi casa pe care, de data asta, ştia s-o construiască cu mâini îndemânatice. Pereţii îi făcuse din trunchiuri de nuc frumos geluite cu rindeaua şi atât de bine îmbucate încât nu lăsau să se strecoare nici o adiere de vânt. Ridică şi acoperişul în stil secuiesc, cu şindrile late, cioplite în formă de solzi de peste. Munca dulgherului se sfârşise. Urma aceea a tâmplarului. Mihâly o îndeplini şi pe aceasta cu multă pricepere, şi din zori şi până seara îl puteai auzi cântând, acoperind cu glasul lui zgomotul rindelei şi al ferăstrăului, care nu mai conteneau în casa cea nouă folosită drept atelier.

Se purta întocmai ca un meseriaş foarte zelos, pe care doar întunericul nopţii îl izgoneşte din atelier. Şi-atunci se-ndrepta spre coliba unde îl aştepta o mâncare gustoasă; apoi, după cină, se aşeza pe banca din faţa casei şi îşi aprindea pipa de lut ars. Noemi venea lângă el, îl lua pe micul Dodi pe genunchi şi încerca să-l convingă să spună ceea ce a învăţat în ziua aceea: un singur cuvânt.

Dar oare nu era acel unic cuvânt mai de preţ decât toată înţelepciunea lumii?

— Cu cât l-ai da pe Dodi? Întrebă în glumă într-una din seri Noemi, ţuguindu-şi buzele. L-ai da dacă ţi-ar oferi cineva toate nestematele pământului?

— Nici dacă mi-ar da toţi îngerii din cer!

Numai că micul Dodi era tare jucăuş în seara aceea: se agăţă cu mâna-i neastâmpărată de pipa pe care Mihâly o ţinea în gură şi-o zgâlţâi până i-o smulse dintre dinţi, apoi, cu iuţeala fulgerului, o zvârli cât colo. Pipa, fiind din lut ars, se sparse.

Timar se pripi şi, vrând să facă dreptate, lovi uşurel mâna vinovatului, din care cauză micul Dodi mai întâi rămase mut de mirare apoi, întorcându-şi faţa spre pieptul Noemiei, începu să plângă.

— Vezi – spuse trist Noemi. L-ai da şi pentru o pipă; pentru o pipă care-i făcută doar din lut ars.

Lui Mihâly îi păru nespus de rău că se pripise lovind copilul peste mânuţă. Vru să-l înduplece cu cuvinte mieroase, ba chiar îi sărută mânuţa lovită, dar Dodi continua să scâncească şi mereu îşi ascundea faţa în broboada Noemiei.

În noaptea aceea copilul fu foarte neliniştit. Nu voia să adoarmă şi plângea mereu. Mihăly se supără şi zise înciudat:

— O să fie un răsfăţat şi jumătate; trebuie strunit din vreme. Auzindu-l Noemi îl privi blând, dojenitor.

A doua zi, Timar se duse la atelier mai devreme decât de obicei, dar în ziua aceea nimeni nu-l auzi cântând. În după-amiaza zilei, încetă lucrul mai devreme; când sosi la colibă, Noemi se înspăimântă de-a binele văzând cum arăta: faţa i se gălbejise şi obrajii i se scofâlciseră.

— Mi-e rău – spuse el Noemiei. Îmi simt capul greu ca niciodată şi abia mă mai ţin pe picioare; simt un fel de durere săgetându-mi toţi muşchii. As vrea să mă culc.

Noemi se grăbi să-i facă patul în odaia din fund şi-l ajută să se dezbrace. Înspăimântată, constată că Mihâly avea respiraţia foarte fierbinte, deşi mâinile îi erau reci ca gheaţa.

Tereza se grăbi să vină lângă patul lui şi după ce îi pipăi fruntea şi mâinile, spuse că trebuie să se învelească bine; era de părere că Mihăly avea friguri. Dar Mihâly simţea că o altă boală, mult mai cumplită, îi dădea târcoale. În acel timp febra tifoidă făcea ravagii în întreaga regiune, răspândindu-se cu puteri-neobişnuite din pricina revărsării Dunării.

Când îşi lăsase capul pe pernă mai fusese încă atât de conştient încât să-şi dea seama ce se va întâmpla în cazul că va cădea la pat din pricina acestei boli. Prin apropiere nu se găsea nici un medic care să vină şi să-i dea un ajutor permanent, aşa că putea foarte bine să şi moară. Să moară fără ca nimeni să ştie unde. Ce se va alege de Timea? Dar de Noemi? Cine o va ocroti pe Noemi rămasă singură, văduvă înainte de a-i fi devenit soţie? Cine-l va creste pe micuţul Dodi şi ce soartă îl aşteaptă când va fi mare, dacă el, Mihăly, nu va mai exista?

Dar Timea? Cine-i va spune oare când să-şi pună vălul de doliu şi când să şi-l scoată? Să aştepte până-n ceasul morţii reîntoarcerea lui? Cât de nefericite vor fi din pricina lui atât Noemi cât şi Timea!

Se mai gândi la altceva: probabil că din pricina bolii va fi într-o stare de inconştientă; oare ce va bolborosi atunci şi ce vor auzi Noemi şi Tereza, care vor veghea zi şi noapte la căpătâiul lui? Dacă în delirul său va pomeni despre averea sa, despre agenţii săi, despre palatele sale? Dacă va vorbi despre soţia lui, femeia aceea cu faţa albă, palidă, dacă în coşmarurile sale o va vedea pe Timea şi o va striga pe nume ba, mai mult, îi va vorbi ca unei soţii?! Iar Noemi cunoştea acel nume.

Cu mintea încă limpede, Timar se îngrozea la gândul că de îndată ce va fi cuprins de boala aceea, care împotriva voinţei sale îi va desfereca toate tainele ascunse în inimă, buzele lui arse de febră vor începe să înşire vrute şi nevrute dând totul în vileag.

Dar mai mult decât toate durerile trupeşti îl chinuia gândul că-l lovise pe Dodi peste mânuţă. Acest gest neînsemnat îi apăsa cugetul mai tare decât un păcat de moarte. Când se întinse pe pat vru ca micul Dodi să fie adus să-l sărute.

— Noemi îi şopti el, rugător, cu răsuflarea fierbinte.

— Doreşti ceva? Întrebă ea, în şoaptă. Dar Mihăly uitase ce voia să spună.

Din clipa în care se vârâse în pat, febra izbucnise cu toată tăria. Avea o constituţie robustă şi-i lucru ştiut că tocmai pe cei robuşti îi doboară mai repede şi-i chinuie mai cumplit boala aceasta care-i una dintre credincioasele slugi ale morţii. Începând din clipa aceea, Mihâly aiura mereu. Şi Noemi fu nevoită să asculte tot ce rosteau buzele lui. Bolnavul nu mai ştia de el. Cel care vorbea era un om străin, omul adevărat, care n-avea taine, care dezvăluia totul.

Halucinaţiile bolnavilor de febră tifoidă au ceva comun cu halucinaţiile nebunilor. Bolnavii se învârtesc cu încăpăţânare în jurul unei idei fixe; oricare ar fi vedeniile ce le apar în delirul lor, totul gravitează în jurul unei singure idei care-i urmăreşte şi revine fără încetare în tot ce plăsmuiesc ei.

Timar era şi el chinuit cu străşnicie de o vedenie în jurul căreia se învârtea totul: o femeie. Dar această femeie nu era Timea, ci Noemi. Despre ea vorbea. Numele celeilalte nu-l pronunţă niciodată. Timea nu-i stăpânea sufletul.

Pentru Noemi cuvintele pe care Mihăly le rostea în timpul febrei îi provocau şi groază şi desfătare. Groază pentru că Mihâly vorbea atât de ciudat, o târa cu el în locuri atât de necunoscute, încât Noemi tremura de spaimă dându-şi seama că numai o fierbinţeală de nedescris putea să-l facă să vadă aievea tot ce îndruga; de desfătare, pentru că în coşmarurile sale era vorba numai şi numai de dânsa.

O dată îl auzi spunând că se află în palatul unei excelenţe, ce sta de vorbă cu un înalt demnitar: „Cui să dea excelenţa voastră acest ordin? Păi cunosc o fată pe „Insula nimănui„; nimeni pe lume nu are merite mai mari decât dânsa. Daţi-i ei această decoraţie. O cheamă Noemi. Care-i celălalt nume? Alt nume? Păi cum, unde s-a mai pomenit ca reginele să aibă şi alt nume? Noemi I, prin graţia lui Dumnezeu regină a „Insulei nimănui„ şi a boschetelor de trandafiri!”

Şi tot aşa plăsmuia altele şi altele, pornind, de la aceeaşi vedenie: „Dacă o să ajung vreodată rege pe „Insula nimănui„, o să înfiinţez nişte ministere; în problema cărnii, inspector general va fi Almira; pentru lapte, Narcisa. N-o să le cer niciodată să-mi arate socotelile şi-o să-i intitulez „credincioşii mei slujitori„.”

Şi începu apoi să vorbească despre conacele sale: „Noenii, cum îţi plac ornamentele astea? Îţi place bolta aurită? Dar copiii aceia care dansează acolo sus, pe bolta poleită cu aur? Seamănă cu micul Dodi. Nu-i aşa că-s aidoma? Păcat că-s atât de sus. Aşa-i că ţi-e frig în sala asta grozav de mare? Şi mie. Nu-i aşa că-i mai bine în coliba noastră, lângă sobă? Hai să fugim acolo! Nu-mi plac palatele astea înalte. Oraşul ăsta e deseori bântuit de cutremure. Mi-e frică să nu se prăbuşească bolta aia peste noi. Uite, prin uşiţa de colo ne spionează cineva. E chipul unei femei invidioase. Noemi, nu te uita spre dânsa. Privirea ei te înfioară. Casa asta a fost cândva a ei şi-acum umblă să iscodească. Vezi? Are în mână un pumnal; vrea să te omoare. Hai să fugim de-aici!”

Dar nu putem fugi; banii aceia înspăimântător de mulţi îl ţintuiau locului: „Nu mă pot scula! Mă striveşte aurul ăsta îngrozitor de mult. Tot aurul ăsta e aşezat pe pieptul meu. Luaţi-l de pe mine! Ah! Mă înăbuş. Tavanul s-a surpat şi uite, uite că tot aurul din pod vine peste mine. Mă înăbuş. Dă-mi mâna, Noemi şi scoale-mă afară din mormântul ăsta înspăimântător de aur.”

Mâna lui era mereu în mâna lui Noemi, iar biata de ea se întreba cu groază ce putere diavolească poate fi aceea care face ca un biet marinar să se zbată în asemenea chinuri, visând că înoată în aur.

Şi iarăşi o revedea pe Noemi: „Cum, Noemi, nu-ţi plac diamantele? O, ce nepricepută eşti! Crezi că văpăile aruncate de ele ard? Nu-ţi fie teamă! Aah! Ai dreptate! Da, ard. N-am ştiut până acum. O, dar ăsta-i focul iadului! Şi numele lor sunt înrudite: diafnatit-dinbohis1. Să le zvârlim în apă, bine? Leapădă-le! Le aruncăm în apă. Vrei? Eu ştiu de unde au venit diamantele astea. Am să le duc înapoi. Să nu te sperii, n-o să rămân sub apă. Ţine-ţi respiraţia şi roagă-te. Eu o să pot rămâne sub apă cât timp poţi să rezişti fără să tragi aer în piept. Cobor doar până la vasul scufundat, în cabină. Ah, dar cine-i aici? Cine stă întins pe pat?”

În clipa aceea îl cuprinse o spaimă atât de mare încât sări în picioare şi vru să fugă. Noemi abia izbuti să-l oprească şi să-l culce din nou.

„Cineva e întins acolo, pe patul acela! Dar n-ai voie să-i rosteşti numele. Uite, uite cum străluceşte, cum răzbat prin geam razele roşiatice ale lunii?! Barează lumina lunii să nu intre aici. Nu vreau să privească în ochii mei. Se apropie. Se apropie de noi! Trage perdeaua!”

Perdeaua fusese lăsată încă de mult iar afară bezna era de nepătruns.

Mai târziu, când fierbinţeala se mai potoli, îi spuse Noemiei: „O, cât de frumoasă eşti fără diamante, Noemi!”

Şi, deodată coşmarul său reîncepu târându-l în altă direcţie: „Omul acela se află în cealaltă parte a pământului şi doar tălpile picioarelor sunt îndreptate spre noi. Dacă pământul ar fi de sticlă, el ar putea să privească drept aici. Aşa cum îl văd cu, aşa poate şi el să mă vadă. Ce face oare dincolo? Strânge şerpi cu clopoţei. Pentru ce îi strânge? Da, vrea ca atunci când s-o reîntoarce să le dea drumul aici, pe insulă. Nu-l lăsaţi să vină aici. Nu-i daţi voie să se reîntoarcă. Almira, Almira. Trezeşte-te! Sfâşie-l! Aah! A dat peste un şarpe care îl apucă, îl înghite, ah! Ce fală îngrozitoare! Măcar de nu s-ar uita la mine aşa de urât! Doar capul i-a mai rămas afară şi totuşi mă priveşte mereu. Ah! Noemi, acoperă-mi ochii! Nu vreau să-l mai văd!”

Vedeniile coşmarului se schimbară din nou: „O flotă întreagă se află în larg. Cu ce-s încărcate corăbiile? Cu făină. Dar iată, iată ciclonul, tornado-ul; corăbiile sunt răvăşite, aruncate din înaltul valurilor, se fac fărâme. Făina se revarsă. Lumea întreagă e albă din cauza făinii. Marea-i albă, cerul e alb, vântul e alb; luna se iveşte printre nori şi uite, uite că vântul îi acoperă cu făină mutra roşie. Ptiu! Parcă ar fi o babă zbârcită şi arămie care-şi pudrează faţa. Hai râzi, râzi şi tu de ea, Noemi!”

Noemi îşi frământa însă mâinile de durere şi tremura toată.

O! Sărmana! Toată noaptea îi veghea somnul stând lângă patul lui. În timpul zilei se aşeza pe un scăunel alături de bolnav, iar noaptea îşi trăgea patul de tei lângă dânsul fără să se gândească nici o clipă că febra tifoidă e atât de molipsitoare. Deseori îşi punea capul pe perna lui Mihăly, strângând la piept fruntea înfierbântată a acestuia şi sorbind respiraţia dogoritoare de pe buzele-i uscate.

Tereza încercase lot felul de leacuri pentru ca febra bolnavului să scadă: scosese geamurile ca aerul să circule în voie prin odăiţa cea mică, zicând că aerul proaspăt e cel mai bun leac pentru a te vindeca de febra tifoidă, îi spuse apoi Noemiei că, după câte ştie, boala evoluează până în a treisprezecea zi, când bolnavul ori se întoarce la viaţă, ori o porneşte pe alt drum.

O! De câte ori în zilele şi nopţile acelea lungi nu îngenunchease Noemi în fala patului lui Mihăly, rugându-l pe bunul Dumnezeu să aibă milă de biata ei inimă! Să-l redea pe Mihăly vieţii; iar dacă trebuie să fie jertfit cineva atunci mai bine să fie jertfită ca. Să fie luată viaţa ei, nu a lui Mihâly.

Uneori destinului îi plac farsele!

Pentru ca Mihâly să trăiască, Noemi făcea târg cu moartea, oferindu-i toată lumea, şi pe ea însăşi. Credea că are de-a face cu un om cinstii care stă la tocmeală.

Şi iată că îngerul morţii primi târgul. În cea de-a treisprezecea zi, coşmarurile lui Mihâly şi febra care-i întuneca mintea dispărură, iar în locul zbuciumului acela neîntrerupt de până acum căzu într-o stare de oboseală şi lâncezeală – semn că boala evolua înspre bine. Într-adevăr, bolnavul ajuns în această fază poate să se reîntoarcă la viaţă dacă, pe lângă o îngrijire bine chibzuită, este tratat cu atenţie, i se arată dragoste, dacă cineva izbuteşte să-l înveselească, dacă e ferit de dureri şi de orice emoţii: fiindcă-i ştiut că în această fază bolnavul e nespus de irascibil. Iar vindecarea lui depinde de liniştea pe care trebuie s-o aibă; orice zbucium poate să-l abată de pe drumul vieţii.

În cea de-a paisprezecea zi, Noemi veghe toată noaptea la căpătâiul lui Mihâly; nu plecă nici pentru a vedea ce face micul Dodi.

De când Mihâly căzuse bolnav, copilul dormise cu Tereza.

În dimineaţa celei de-a paisprezecea zile, văzând că Mihâly se cufundă iarăşi într-un somn adânc, Tereza se apropie de Noemi şi-i şopti că „micul Dodi e foarte bolnav”.

Aşadar, acum şi copilul!

Biata Noemi!

Micul Dodi avea angină difterică. Cea mai primejdioasă boală pentru un copil; împotriva ei nici medicii nu au prea mare putere.

Tereza îi spuse aceste cuvinte pe când Mihâly dormea.

Îngrozită, Noemi se duse în grabă să-şi vadă copilul. Chipul micuţului era de nerecunoscut. Nici nu scâncea; bolnavul de difterie nu poate să se tânguie şi de aceea chinurile lui sunt cu atât mai îngrozitoare.

Vai! Şi ce cumplit e să vezi un copil care nu poate să plângă şi oamenii stând în jurul lui fără să-l poală ajuta! Înspăimântată, Noemi privi spre mamă-sa cu ochi rătăciţi, întrebând-o parcă: „Cum, n-ai leacuri pentru asta?”

Tefeza nu putu să îndure această privire.

— Ai izbutit, să-ajuţi, atâţia nevoiaşi, suferinzi şi muribunzi, se poate oare ca tocmai acum să n-ai nici o putere?”

Niciuna.

Noemi se aplecă deasupra pătuţului unde era culcat Dodi şi, cu buzele apropiate de buzele lui, şopti tremurând:

— Ce ai, dragul meu, mititelul meu, îngeraşul meu? Uită-te la mămica ta, priveşte-o cu ochii tăi frumoşi.

Dar copilul nu vru s-o privească, nu-şi deschise ochii lui frumoşi. Iar când, după nenumărate sărutări şi rugăminţi ale mamei, se îndură totuşi s-o privească, Noemi zări în ochii lui o spaimă de nedescris. Privirea lui Dodi era privirea unui copil care ştia ce-i frica de moarte.

— Oh! Nu te uita, nu te uita la mine aşa! Copilul nu plângea, tuşea doar arar, răguşit.

Vai, să nu fie cumva auzit de celălalt bolnav, de bolnavul din odaia de alături!

Tremurând toată, Noemi ţinea copilul în braţe trăgând totodată cu urechea dacă nu cumva se trezise cel care dormea în camera cealaltă. Când îl auzi mormăind, îl culcă pe micul Dodi în pătuţ şi se grăbi să treacă dincolo. De îndată ce febra dispăruse, Mihâly îndura consecinţele bolii: era supărăcios, irascibil.

— Pe unde-ai umblat? Se răsti el la Noemi. Mă laşi aici singur cuc. Niciodată nu eşti pe-aproape când am nevoie de tine.

— O! Nu mă certa, dragul meu! Îl rugă Noemi. Am fost să-ţi aduc apă proaspătă.

— De ce nu mi-a adus Tereza? Ea ce păzeşte? Ştii că geamu-i deschis; poate să sară înăuntru vreun şobolan tocmai când dorm. Ia vezi, nu cumva o fi şi intrat?

Frica de şobolani îi stăpâneşte aproape întotdeauna pe cei cu imaginaţia surescitată.

— Nu poate să intre, dragul meu, pentru că la geam am pus o plasă împotriva ţânţarilor.

— Aşa! Şi unde-i apa proaspătă?

Noemi îi dădu apă. Mihâly se înfurie din nou:

— Da asta nu-i deloc proaspătă! E stătută. Ce, vrei să mă omori însetându-mă?

Noemi primi dojana cu resemnare. Când, în sfârşit, Mihâly adormi din nou, ea se strecură iarăşi lângă pătuţul lui Dodi.

Se schimbau mereu: în timp ce Mihâly dormea, la căpătâiul său veghea Tereza, iar când îl vedea că dă semne de trezire, o vestea pe Noemi, astfel că, până să se dezmeticească Mihaly, aceasta avea vreme să-şi ia rămas bun de la Dodi şi să ajungă din nou lângă patul lui Timar.

Toată noaptea se perindară în felul acesta. Noemi se muta când lângă patul unui bolnav, când lângă patul celuilalt.

Şi Mihâly trebuia minţit mereu, să nu afle din ce pricină era lăsat singur de către Nocmi.

Bolnavii sunt atât de bănuitori! Ei sunt încredinţaţi că toţi cei ce le stau în preajmă s-au înţeles să-i înşele într-un mod nemaiîntâlnit, strigător la cer. Cu cât au nervii mai slabi, cu atât sunt mai irascibili. Şi-i destul să aibă o singură răbufnire nervoasă, o spaimă sau o surescitare că şi dau ortul-popii. Cel care-i îngrijeşte trebuie să fie hotărât să intre în rândul martirilor.

Iar biata Noemi avea toate calităţile pentru asemenea lucru.

Lui Dodi îi era din ce în ce mai rău. Tereza nu putea să-l ajute cu nimic. Iar Noemi n-avea voie să plângă.

N-avea voie pentru ca nu cumva Mihăly să-i vadă ochii roşii şi s-o întrebe,: „De ce-ai plâns?”

A doua zi în zori bolnavul se simţi mai bine: dorea să mănânce o supă de carne. Noemi se grăbi să-i aducă supa care fusese pregătită. Bolnavul o mâncă cu poftă şi spuse că i-a plăcut mult. Noemi fu bucuroasă. Şi, deodată Mihâly o întrebă:

— Dar micul Dodi ce face?

Noemi se sperie de teamă că Timar ar putea să simtă cât de tare începuse să-i bată inima din cauza acestei întrebări.

— Doarme, răspunse ea.

— Doarme? Cum e posibil să doarmă la ora asta? Nu cumva e bolnav?

— Da de unde! E sănătos.

— Atunci de ce nu-l aduci când e treaz?

— Pentru că atunci dormi tu.

— Mda! Ei bine, o dată, când vom fi treji şi eu şi el, să mi-l aduci să-l văd.

— Bine, Mihâly!

Dar copilul se simţea din ce în ce mai rău. Iar Noemi trebuia să ascundă mereu că micul Dodi e bolnav, trebuia să înşire ceas de ceas tot felul de poveşti despre copil, deoarece Mihâly întreba tot timpul numai şi numai de el:

— Oare Dodi se mai joacă cu omuleţul acela de lemn pe care i l-am făcut?

— O, da, se joacă tare mult (. Cu hârca aceea cumplită cu coasa în mână!).

— Vorbeşte despre mine?

— Vorbeşte, cum să nu vorbească (. Şi curând va vorbi acolo sus, cu Dumnezeu!).

— Sărută-l din partea mea.

— Şi Noemi îi duse sărutul de adio.

Mai trecu încă o zi. A doua zi dis-de-dimineaţă bolnavul se trezi şi văzu că iarăşi a fost lăsat singur în odaie. Noemi veghease toată noaptea lângă copil, îl văzuse luptându-se cu moartea, dar îşi îngropase lacrimile în inimă. Cum de nu i-au zdrobit inima?

Când, în sfârşit, intră din nou la Mihăly, zâmbea ca de obicei.

— Ai fost la Dodi? O întrebă bolnavul.

— Da, la el.

— Doarme şi-acum?

— Da, doarme.

— Asta n-o mai cred!

— Ba da, e adevărat: doarme.

Abia cu o clipă mai înainte, Noemi îi închisese pleoapele pentru somnul cel veşnic!

Şi Noemi tot n-avea voie să-şi trădeze durerea. De faţă cu Mihâly trebuia să zâmbească mereu.

După prânz, bolnavul fu, iarăşi foarte nervos; când soarele începea să coboare spre asfinţit, tulburările sale nervoase se accentuau. O chemă pe Noemi care se afla dincolo, în cealaltă încăpere.

Aceasta se grăbi să vină şi-l învălui între privire plină de dragoste.

Bolnavul era morocănos şi bănuitor. Băgase de seamă că în reverul rochiei Noemi avea înfipt un ac de cusut cu un fir de mătase:

— A! Te-ai apucat să coşi? Ai timp pentru asta? Şi ce lucru de podoabă îţi faci?

Noemi îl privi şi gândi: „Cos cămăşuţa de mort a micuţului Dodi”. Apoi îi răspunse:

— Fac nişte creţuri la o cămaşă. Mihâly murmură zâmbind acru:

— Vanitate, numele tău este femeie!

Iar Noemi se forţă să zâmbească şi răspunse:

— Adevărat!

Şi astfel mai trecu o zi;

Pe Mihăly începu să-l chinuie insomnia. Nu putea să închidă ochii şi să adoarmă, întreba într-una ce face micul Dodi. Şi mereu, mereu o trimitea pe Noemi la dânsul să vadă dacă nu i s-a întâmplat ceva. Iar Noemi, de câte ori ieşea afară îl săruta pe micuţul întins pe catafalc, rostind cu voce tare cuvinte drăgăstoase, cuvinte de alintare pentru a-l amăgi pe Mihâly: „Micul meu Dodi! Mai dormi? Mă mai iubeşti?”

Apoi se întorcea la Mihăly să-i spună că Dodi n-are nimic.

— Doarme prea mult copilul ăsta! Zise Mihâly. De ce nu-l trezeşti?

— O să-l trezesc! Răspunse blând Noemi.

Apoi Mihâly aţipi câteva clipe; dormi abia câteva clipe şi se trezi brusc. Nici nu-şi dădu seama că adormise.

— Noemi – spuse Timar. Dodi a cântat! L-am auzit cântând. Ce frumos ştie să cânte!

Noemi îşi duse mâna în dreptul inimii şi, cu o putere supraomenească îşi stăvili durerea gata să izbucnească.

„Da, cântă, cântă în cer, în corul îngerilor, între milioanele de serafimi, acolo l-ai auzit cântând!”

Spre seară Mihâly o trimise din nou pe Noemi în cealaltă cameră:

— Du-te şi culcă-l pe Dodi. Sărută-l şi din partea mea. Dar Noemi şi fără îndemnul lui făcea mereu acest lucru.

— Ce-a spus Dodi? O întrebă el când Noemi reveni în cameră.

Neputând să-i răspundă, ea se aplecă şi-l sărută pe buze.

— Va să zică asta a spus? Întrebă Mihâly. O, drăguţul de el! Şi, primind sărutul, adormi.

Copilul îi trimitea o parte din somnul său. A doua zi, îndată ce se lumină, Mihâly începu să vorbească iarăşi de copil:

— Duceţi-l pe micul Dodi la aer; nu-i face bine să stea tot timpul în casă. Duceţi-l în grădină!

Or, tocmai pentru acest lucru se pregăteau Noemi şi Tereza, încă nu se luminase de ziuă când Tereza terminase de săpat o groapă la rădăcina unei sălcii plângătoare.

— Du-te şi tu şi rămâi cu el! O îndemnă Mihâly pe Noemi. Până atunci eu încerc s-aţipesc un pic. Mă simt mult mai bine.

Noemi ieşi din camera bolnavului încuind uşa cu cheia; apoi duseră afară îngeraşul reîntors în rai, redându-l mamei sale veşnice – pământul.

Noemi nu vru să facă deasupra marmântului lui Dodi nici o movilită. Se temea că Mihâly va descoperi locul unde a fost îngropat copilul şi va sta mereu îndurerat acolo. Or, din cauza asta boala putea să-l întoarcă. Aşa că în loc să facă o movilită de pământ Noemi sădi un tăpşan de flori la rădăcina sălciei iar în mijlocul lui un trandafir dintre cei pe care chiar Mihăly îl altoise, un trandafir care făcea flori albe, de un alb imaculat, iară amestecul nici unei alte culori.

Apoi se întoarse la bolnav, îndată ce o văzu, Mihăly o întrebă:

— Unde l-ai lăsat pe Dodi?

— Afară în grădină.

— Cu ce l-ai îmbrăcat?

— Cu hăinuţa aceea albă cu funde albastre.

— A, da. Îi stă bine cu ea. Şi. E bine învelit?

— Da, bine. (Cu un strat de trei picioare de pământ deasupra.).

— Dacă mergi iarăşi afară, te rog să-l aduci înăuntru. Auzind aceste cuvinte, Noemi nu mai putu rămâne în cameră.

Şi, ieşind în curte, se aruncă de gâtul Terezei, strângând-o din răsputeri. Totuşi nu plângea. Nu avea voie să plângă.

Apoi, îndurerată, plecă mai departe. Se duse la salcia aceea plângătoare, rupse de pe tulpina trandafirului alb un boboc pe jumătate înflorit şi se reîntoarse la Mihâly. Tereza o, urmă.

— Păi unde-i Dodi? O întrebă Mihâly, nerăbdător. Noemi îngenunche lângă patul lui şi îi întinse zâmbind cu dragoste nemărginită. Bobocul acela de trandafir. Mihâly luă trandafirul şi-l mirosi.

— Ciudat, tare ciudat – zise el. Trandafirul ăsta n-are nici un miros. Parcă ar fi înflorit pe un mormânt.

Noemi se ridică şi ieşi din casă.

— Ce-nseamnă asta? Se întoarse Timar spre Tereza.

— Nu fi supărat pe dânsa, îl domoli Tereza, cu glas liniştit împăciuitor. Ai fost foarte bolnav şi în mare primejdie. Slavă Domnului că ai scăpat! Dar febra tifoidă e foarte contagioasă mai ales acum când e pe sfârşite. Eu am spus Noemiei să nu-ţi aducă copilul până nu te însănătoşeşti pe deplin. Poate am greşit dar nu i-am vrut decât binele.

Mihâly strânse mâna Terezei:

— Foarte bine-ai făcut! Şi eu. Am fost atât de prost! Auzi, să nu-mi treacă prin minte una ca asta! Ai avut o idee bună, zău aşa. Probabil că Dodi nici nu se află în odaia de alături.

— Nu, de bună seamă. I-am făcut un mic lăcaş în grădină. Nu minţea deloc, sărmana!

— Tereza, eşti atât de bună! Du-te acum la copil şi trimite-o pe Noemi aici. N-o să-i mai cer să mi-l aducă pe Dodi. Biata Noemi! Dar imediat ce o să mă pot ridica din pat şi o să pol umbla, o să mă duceţi la el, nu-i aşa?

— Da, Mihăly, Mihâly se lăsă legănat de făgăduiala aceasta amăgitoare până când, în sfârşit, birui cu desăvârşire boala şi putu să se scoale din pat.

Dar şi după ce se sculă era încă foarte slăbit; abia putea să păşească. Noemi îl ajută să se îmbrace. Mihăly ieşi din cameră sprijinindu-se de umărul ei şi, ajuns afară, fu condus la banca aceea mică din faţa casei, unde se aşezară; Noemi se lipi de el strângându-i braţul şi sprijinindu-şi capul de umărul lui Mihâly. Era o frumoasă zi caldă, după-amiază de vară. Lui Mihâly i se păru că toate frunzele foşnesc şoptindu-i în ureche, că albinele, zumzăind, îi aduc veşti, că firişoarele de iarbă de sub picioarele lui spun ceva tainic; toate i se învălmăşeau în minte. Şi, deodată, îl străfulgera un gând. Uitându-se la Noemi, o dureroasă bănuială îl săgeta. Ce-ascunde oare chipul ei că pare atât de schimbat? Vru să afle:

— Noemi!

— Da, dragul meu.

— Noemi, te rog uită-te la mine! Unde-i micul Dodi?

Auzind întrebarea aceasta, biata Nodmi nu mai putu să-şi stăpânească durerea şi, ridicându-şi spre cer chipul ei de martiră, întinse mâinile spre văzduh, şoptind îndurerată:

— E acolo. Acolo!

— A. murit! Şopti Mihâly.

Auzindu-l, Noemi se lipi de pieptul lui şi, fără să-şi mai poată stăvili lacrimile, începu să plângă cu hohote, lăsă să-şi verse tot potopul de lacrimi.

El însă nu plângea.

Era adânc mişcat, cutremurat de măreţia sufletească a sărmanei Noemi, prin care aceasta era cu mult deasupra-i.

Cum putuse oare să-şi stăvilească o durere atât de cumplită de dragul bărbatului pe care-l iubea? Cât de mare era dragostea ei?

După ce se ogoi din plâns, Noemi ridică ochii spre Timar zâmbind ca raza de soare ce străbate curcubeul.

— Şi-ai putut să-mi ascunzi asemenea lucru?

— M-am temut pentru viaţa ta.

— Şi n-ai îndrăznit să plângi ca nu cumva să-ţi văd ochii roşii?

— Am aşteptat clipa în care mi-era îngăduit să plâng.

— Deci, când plecai de lângă patul meu, tu îngrijeai de copil, iar eu te certam!

— N-ai spus nimic rău, Mihâly.

— Când i-ai dus sărutul meu, ştiai că-i sărutul de adio. Când mi-ai spus că-ţi cosi o cămaşă, coseai de fapt hăinuţa lui de mort! Şi-n timp ce ochii-ţi zâmbeau, în inimă aveai înfipte cele şapte pumnale ale Maicii Domnului. Oh, Noemi, cât de mult te iubesc!

Dar ce altceva dorea biata de ea decât să se ştie iubită?

Mihâly o strânse la pieptul său.

Frunzele copacilor, firele de iarbă, albinele, ce zburau în juru-i nu-i mai şopteau cuvinte de neînţeles; acum ştia de ce îi vâjâie capul.

După o tăcere lungă şi dureroasă vorbi din nou:

— Şi unde l-aţi îngropat? Du-mă la el.

— Nu, azi nu – răspunse Noemi. E un drum prea lung pentru tine; o să mergem mâine.

Dar nici în ziua următoare, nici în a treia zi şi nici mai târziu Noemi nu-l duse pe Mihâly să vadă unde era îngropat micul Dodi.

— Ai sta mereu-mereu lângă mormântul lui şi te-ai îmbolnăvi iarăşi. Tocmai de-asta nu am făcut nici o movilită şi nu i-am pus nici un semn la căpătâi, ca nu cumva să dai de mormântul copilului şi să fii trist.

Dar Timar continuă totuşi să fie trist.

De îndată ce prinse puteri şi putu să se plimbe singur prin insulă, începu să caute zi de zi mormântul copilului pe care Noemi şi Tereza se fereau să i-l arate, într-o zi se întoarse în colibă cu chipul înseninat, în mână ţinea un boboc de trandafir alb pe jumătate deschis, un boboc de trandafir care nu avea miros.

— Acolo e? O întrebă pe Noemi.

Uimită, Noemi încuviinţă plecându-şi capul. Iată că nu izbutiseră să-i ascundă taina! Trandafirul alb le dăduse de gol. Văzuse pesemne că era de curând sădit.

Mihăly se linişti pe dată, ca cineva care şi-a atins unicul ţel al vieţii sale. Cât era ziua de lungă stătea pe banca cea mică din faţa casei scurmând cu băţul pietricelele netede şi şoptea ca pentru sine: „Nu l-ai da chiar dacă ţi s-ar da în schimb tot pământul plin de diamante şi toţi îngerii din cer. Şi totuşi l-ai lovit peste mânuţă din cauza unei biete pipe de lut ars.”

Castelul din lemn de nuc terminat doar pe jumătate putea să aştepte. Flori mari de nard crescuseră prin toate cele patru unghere ale construcţiei, dar lui Mihăly nici nu-i dădea prin gând să-şi mai îndrepte vreodată paşii într-acolo.

Singura fiinţă în stare să reîntoarcă la viaţă sufletul său zdrobit, gata în orice clipă să se prăbuşească, era Noemi.