Noemi

Un nou musafir

În timpul iernii îndelungate Timar fu prins, ca de obicei, cu tot felul de chestiuni de afaceri. Cel puţin aşa le numesc bogaţii între ei: chestiuni de afaceri.

Domnul Levetinczy începu să se obişnuiască cu situaţia sa. Oricum, o avere imensă oferă foarte frumoase posibilităţi de distracţie. Se plimbă deci multă vreme prin Viena şi luă parte la petrecerile marilor bancheri. Avu de văzut multe exemple demne de urmat. Cine ajunge să fie stăpânul milioanelor, ei bine, îşi poate permite ca atunci când intră într-un magazin de bijuterii pentru a cumpăra cadouri de Anul Nou, să ia în dublu exemplar fiecare bijuterie pentru că, de, omul trebuie să bucure două inimi: pe de o parte inima femeii care-l aşteaptă acasă şi primeşte musafirii când soţul dă serate, iar pe de altă parte inima femeii care dansează sau cântă dar care, oricum, pretinde o casă luxoasă, trăsură princiară, bijuterii şi dantele. Timar avu cinstea să fie invitat şi la seratele date de către partenerii săi de afaceri în casele lor, serate la care cucoanele serioase îţi toarnă ceaiul întrebându-te de familia rămasă acasă; dar fu invitat şi la acele serate, de alt soi, unde o societate de doamne cu principii cam libere beau cam multă şampanie şi unde toată lumea îl iscodeşte pe bunul domn Levetinczy dacă nu cumva are vreo prietenă în corpul de balet al operei.

La aceste aluzii, bietul Timar se roşeşte tot, fapt care provoacă hohote de râs celor prezenţi. „Ei, da de unde! Domnul Levetinczy este modelul soţilor ideali!” exclamă plin de seriozitate unul dintre bogătaşi. „Păi cred şi eu! Se repede altul – cu o nevastă atât de minunată şi de spirituală, fără pereche în toată Viena, e uşor să fii un soţ credincios.” „Aş, o fi zgârcit – se strâmbă al treilea, în spatele lor. II apucă leşinul când face socoteala câţi bani l-ar costa să întreţină un animal frumos care se hrăneşte numai cu mătăsuri şi dantele!” Alţi invitaţi şuşotesc şi-şi împărtăşesc pe furiş o taină: cică Timar ar face parte din categoria bărbaţilor nefericiţi a căror inimă rămâne veşnic rece; cine nu crede să încerce! Dar zadarnic îşi dau osteneala acele doamne frumoase şi spirituale pentru care a face o cucerire înseamnă şi ştiinţă, şi artă: Timar nu se lasă ademenit şi nu capitulează în faţa nici unui farmec. Rămâne veşnic nepăsător.

— E un model de soţ credincios! Strigă cei încântaţi de Timar.

— Bah! Nu-i om de viaţă! Murmură defăimătorii.

Timar însă tace şi. Se gândeşte la Noemi.

Ce mult timp s-a scurs! Să n-o vezi şase luni încheiate! Şi totuşi în fiecare zi să te gândeşti la ea! Şi din toate gândurile tale să nu poţi împărtăşi nimănui nimic!

Uneori e gata-gata să-şi dea în vileag gândurile. Stând la masă, îi vine să spună: „Uite, mere ca astea cresc şi pe insula unde locuieşte Noemi”. Când privirea Timeii arată că suferă din cauza durerilor de cap, e gata-gata să-i scape: „Vezi, Noemiei îi trecea durerea de cap dacă îi puneam mâna pe frunte”. Iar când o vede pe favorita Timeii, pisicuţa aceea albă, îi stă pe buze s-o întrebe: „Ei, Narcisa, unde ţi-ai lăsat stăpâna?”

Dar trebuie să fie foarte atent; în casa lui se află o făptură care nu se mulţumeşte s-o urmărească numai pe Timea, ci îl urmăreşte şi pe el.

Pentru Athalie nu poate trece neobservat faptul că, de când s-a reîntors, nu mai e atât de melancolic ca înainte. Bate la ochi culoarea plină de viaţă a obrajilor săi. Trebuie să fie un secret la mijloc. Şi Athalie nu poate răbda ca cineva să fie fericit în casa lor. De unde a furat fericirea? De ce nu suferă fiecare aşa cum vrea ea?

Afacerile mergeau cât se poate de bine. În luna ianuarie sosi o veste de peste ocean. Transportul de făină ajunsese cu bine şi succesul era desăvârşit. Făina ungurească îşi câştigase un renume atât de categoric în America de Sud încât, de la o vreme, chiar şi făina indigenă se vindea sub etichetă ungurească. Până şi consulul austriac din Brazilia se grăbise să-şi informeze guvernul asupra acestei importante realizări datorită căreia comerţul exterior sporise cu un foarte important articol de export. Ca urmare a acestui fapt, Timar primi titlul de consilier regal şi crucea cea mică a ordinului „Sfântul Ştefan”, pentru serviciile făcute, patriei pe tărâmul comerţului şi al economici naţionale.

Eh, şi cu ce poftă râse demonul acela batjocoritor ce sălăşluia în gândurile sale în clipa când îi prinseseră ordinul pe piept! Parcă auzea: „înălţimea voastră, puteţi mulţumi pentru aceste realizări celor două femei: Noemiei şi Timeii!”

Ei, nu-i nimic! La urma urmei, şi purpura a fost descoperită de căţelul iubitei unui cioban îndrăgostit (căţelul mâncând scoica de purpură şi-a vopsit fălcile în roşu) şi cu toate astea purpura a devenit un renumit articol de negoţ!

Din ziua decorării, chiar şi cei din Komârom începură să-i dea toate onorurile domnului Levctinczy. „Nu-i cine ştie ce să ajungi bogătaş. Dacă însă ajungi consilier regal, ei bine, nu-ţi mai putem refuza adânca noastră consideraţie.”

Toată lumea se grăbea să-l felicite: funcţionarii, breslele, consiliul orăşenesc, epitropii, capetele bisericeşti. El îi primi pe toţi cu o smerenie evlavioasă.

Veni să-l salute şi domnul Fabula Jănos, ca purtător de cuvânt al corporaţiei corăbierilor. Potrivit gradului său, se prezentă îmbrăcat într-un surtuc de postav mătăsos, albastru-închis, cu trei nasturi de argint în formă de melc, mari cât o nucă; un lanţ de argint lat de-o palmă i se bălăbănea pe piept de la un umăr la celălalt, având în mijloc un medalion cu chipul lui lulius Caesar lucrat de argintarul din Komârom. Şi ceilalţi membri ai delegaţiei erau îmbrăcaţi le fel. Pe vremea aceea, corăbierii din Komârom aveau haine cu fireturi de argint. Potrivit obiceiului, cei care veniseră să-i prezinte omagii fuseseră reţinuţi la masă. Se-nţelege că şi domnul Fabula avu parte de această mare cinste.

Domnul Fabula era un om prea sincer şi prea cinstit, îndată ce vinul îi dezlegă limba, nu putu să se abţină să nu spună stăpânei casei că, pe onoarea lui, când o văzuse prima dată, nu şi-ar fi închipuit în ruptul capului că dânsa va deveni o cucoană atât de vrednică şi c-o să fie nevasta domnului de Levetinczy. Dimpotrivă, ar putea spune că se temuse de dânsa. Şi iată cât de înţelept este atotputernicul şi cât de mărginit gândul omului!

Aşadar, totul se sfârşise cu bine! Câtă fericire domnea în casă! Lipsea doar ca atotputernicul să asculte rugile celor care-i cereau o mare bucurie pentru domnul Levctinczy, acestui om neasemuit de bun; aceea de a i se dărui de-acolo din cer un nou oaspe, un mic îngeraş.

Speriat, Timar îşi acoperi paharul cu palma. Dacă vinul acela era atât de buclucaş încât din cauza lui omul dă în vileag tot ce-i trece prin cap, ei bine, el n-o să mai soarbă nici o picătură! Ceva ca o presimţire îl străfulgera: „O rugăciune ca asta s-ar putea împlini pe neaşteptate!” Domnul Fabula nu găsi însă îndestulătoare urarea sa şi ţinu cu tot dinadinsul să dea şi ceva sfaturi practice:

— Apoi, ce-i drept, domnia sa domnul Levetinczy prea trudeşte din greu. N-are însă nici un rost să se omoare cu firea. Omul trăieşte doar o singură dată şi, la drept vorbind, pentru: ce Doamne iartă-mă trăieşte? Eu unul, zic zău, n-aş lăsa atâta vreme singură o nevastă aşa de drăgălaşă şi de frumoasă, Da ce să faci dacă domnului îi ard călcâiele? Nu-i o clipă în care să nu-şi bată capul cu altă afacere şi ţine morţiş să fie de faţă peste tot. Nici vorbă că rezultatele se şi văd îndată. Cui i-ar fi trăsnit prin minte să trimită făină din Ungaria taman în Brazilia? Şi de ce să mint? Când am auzit de gândul ăsta – cer dinainte iertare că nu-mi cunosc lungul nasului, dar zău că nu pot să tac – mi-am zis în gând: să ştii că s-a ţâcnit stăpânul dacă, aşa cum se spune, o să trimită făină taman în partea ailaltă a pământului; nu de alta, dar toată făina o să se facă praf până ajunge acolo unde pâinea creşte în păduri, pe copaci d-ăia mari, iar pe ăi mici, de bună seamă, cresc chifle. Şi ia te uită ce-a ieşit! Ce izbândă! Mde, ce-i drept, izbânda vine, că n-are încotro, dacă omul se străduieşte el însuşi pentru ea!

Cuvintele acestea cuprindeau – fără voia vorbitorului – o ironie la adresa lui Mihăly, aşa că el n-a putut răbda s-o lase fără răspuns:

— Atunci laudele i se cuvin în întregime soţiei mele, dragul meu Jănos, deoarece dânsa s-a ocupat de toată afacerea asta.

— Cinstesc şi recunosc virtuţile mult stimatei doamne, dar ţin să spun că şi despre domnia-voastră ştiu cu ce ştiu. Ştiu cu prea bine pe unde mi-aţi umblat toată vara făcându-vă nevăzut!

Spaima îl săgeta pe Mihâly până în vârful unghiilor. O fi ştiind oare unde fusese? Ar fi îngrozitor!

Jănos îl privi peste marginea paharului ridicat şi clipi şiret.

— Hm, să tac sau să spun stimatei doamne pe unde mi-aţi hoinărit asta vară? Să vă dau de gol, au ba?

Timar simţea o amorţeală copleşitoare furnicându-l prin cap. Ochii Athaliei stăteau pironiţi asupră-i. N-avea voie mai ales acum să trădeze prin tresărirea vreunui muşchi al feţei că vorbele guralivului ameţit de vin îl puseseră în încurcătură.

— Păi, vorbeşte Jânos! Unde-am fost? Zise Mihăy, forţându-se să-şi păstreze calmul.

— Apăi o să zic şi-o să vă dau de gol în faţa doamnei! Strigă Fabula Jănos punând paharul pe masă. Domnia-voastră aţi şters-o fără să suflaţi o vorbă. V-aţi suit pe-un vas, pe ascuns, şi aţi traversat dincolo. În Brazilia! Da, chiar aşa-i! Aţi colindat America şi aţi lăsat totul în ordine acolo. De-aia p-aici treaba merge ca pe roate!

Timar respiră uşurat.

— Ce nebun mai eşti şi dumneata, Jănos prietene! Te rog, Athalie dă-i domnului Fabula o cafea neagră.

— Dar aşa-i cum zic eu! Se înverşuna Jânos. Ştiu eu ce ştiu! Am descoperit astea în ciuda tainei cu care v-aţi învăluit. Aţi colindat Brazilia, aţi străbătut trei mii de mile pe mare. Câte furtuni n-aţi îndurat pe ocean! Cu câţi canibali n-aţi avut de furcă?! Asta doar Dumnezeu ne-ar putea-o spune! Dar noi ştim totul foarte bine. Nu mă căiesc: v-am dat de gol pentru ca doamna să-l pedepsească pe „dezertor” şi să nu-i mai dea voie să mai întreprindă o călătorie atât de lungă pe Oceanul Atlantic.

Timar privea feţele celor două femei. Trăsăturile Timeii trădau o sinceră spaimă şi admiraţie, pe când ale Athaliei – necaz şi dezgust. Crezuseră fără îndoială povestea domnului Fabula, aşa cum de altfel o credea şi Fabula, care părea gata să-şi pună capul pe butuc că totul era adevărat.

Însuşi Timar zâmbi misterios auzind această poveste, îşi dădu seama că nu Fabula Jănos minţea, ci el. Omul de aur trebuia să mintă, să mintă mereu.

Povestea domnului Fabula căzuse cum nu se poate mai bine. Ungurul de rând are obiceiul ca despre oamenii mari pe care îi admiră – ca şi când n-ar ajunge faptele reale – să scornească tot soiul de povesti crezute chiar de cei care le-au născocit şi ridicate mai târziu de ceilalţi la rangul de certitudine.

De-acum încolo, Timar avea o justificare pentru dispariţiile sale misterioase; iar dacă vreodată, să zicem, ar fi fost întrebat pe unde umblă şi ar fi dat răspunsuri anapoda, care prin netemeinicia lor l-ar fi dat de gol – ei bine, toată lumea şi-ar fi explicat acest lucru socotind că minunile acestea nevinovate dovedesc, de fapt, multă gingăşie din partea domnului de Levetinczy, care nu voia să-şi neliniştească soţia din pricină că el se încumetă să facă o călătorie atât de primejdioasă cum era încă traversarea oceanului spre America în prima perioadă a navigaţiei cu aburi. Povestea putea să fie ticluită atât de iscusit încât să o creadă chiar şi Athalie.

Pe nimeni nu înşelase Timar mai tare decât pe Athalie.

Femeia aceasta cunoştea inima de femeie. Ştia prea bine ce simţea Timea şi cum se chinuia în sufletul ei! Şi tocmai din această cauză îi urmărea tot zbuciumul sufletesc. Această femeie cu inima îndurerată fugise din preajma celui pe care-l iubea şi se cuibărise acolo unde nu avea nici o bucurie, unde nimic nu-i răscolea zbuciumul – în pusta Alfoldulu. Îşi îngropase gândurile în registrele reci, pline de calcule, îşi înăbuşise sentimentele ocupându-se de afaceri; se agăţase cu îndârjire de o muncă ce urâţeşte orice sentiment frumos – munca omului care strânge averi. Aşa ceva face doar o femeie care vrea să-şi uite dragostea nefericită.

Or, dacă o femeie e în stare de un lucru ca ăsta, atunci cu atât mai mult bărbatul va săvârşi ceva asemănător, îndurerat şi el, de ce n-ar pleca la fel ca dânsa într-o altă pustă – pe mare – încercând şi el să stingă focul care-i macină gândurile îngropându-se într-o peşteră de gheaţă – munca omului care strânge averi?

Cum să-i dea în gând Alhaliei că bărbatul îşi găsise leacul bolii de moarte ce-i apăsa inima şi că era fericit tocmai când se afla departe de casă?!

Ce n-ar fi dat ea să cunoască taina! Numai că trestia şi stuful din jurul „Insulei nimănui” nu vorbeau ca trestiile bărbierului regelui Midas1.

Athalie era galbenă de invidie bătându-şi capul cu această enigmă de nedezlegat.

Acasă şi în faţa lumii Timar şi Timea păreau o pereche ideală.

El o acoperea cu bijuterii, adevărate comori, cu care Timea se împodobea când apăreau în lume, vrând să strălucească prin ele. Ce poate arăta în chip mai evident dragostea soţului decât diamantele soţiei?

Dar Athalie se cufunda tot mai mult în gânduri.

Oare Timar şi Timea erau oameni din aceia pentru care dragostea înseamnă a da şi a primi diamante? Oare pe lumea asta există oameni care pot să fie fericiţi fără să iubească?

Athalie continua s-o bănuiască pe Timea şi nicidecum pe Timar. Iar Timar aştepta cu sufletul la gură să treacă iarna şi să vină primăvara.

Eh, fireşte, pentru ca morile să-şi reia lucrul; doar de, omul de afaceri nu se gândeşte decât la de-al de astea.

După succesul repurtat în primul an, exportul de făină trebuia continuat cu şi mai multă îndrăzneală.

Pentru anul următor însă Mihăly o convinsese pe Timea să nu-şi primejduiască sănătatea conducând afacerile; această muncă va fi încredinţată agenţilor săi, aşa că dânsa putea să plece în lunile de vară în vreo staţiune de pe ţărmul mării, unde durerile de cap pricinuite de munca de la Levetinc se vor potoli.

Dar el încotro va porni? Asta nu-l întreba nimeni. Fără-ndoială c-o să treacă iarăşi dincolo, în America de Sud, şi apoi din nou o să croiască o minciună nevinovată spunând că a fost în Egipt sau în Rusia. Adevărul e că el se grăbea spre Dunăre, în jos.

Îndată ce începură să înflorească mâţişorii plopilor, Timar deveni nerăbdător; priveliştea ademenitoare îl făcea să viseze şi-i înflăcăra toate gândurile.

Fără să mâie peste noapte la Levetinc, dădu agentului şi administratorului său nişte instrucţiuni atât de vagi încât aceştia puteau să-şi facă de cap. Când sosi noaptea, coborî la Golovac, acolo unde locuia, protopopul cel împodobit cu ordinul pentru merite, şi se opri la el pentru a cere adăpost.

Se înnoptase de-a binelea când ajunse la casa protopopului; intrase prin bucătărie, unde la un foc straşnic gătea o femeie tânără şi drăguţă în timp ce în odaie, acolo unde-l găsi pe vajnicul sihastru, masa era pusă pentru două persoane.

Preacuviosul îl primi foarte prieteneşte pe înaltul său oaspete şi se grăbi numaidecât să-l felicite pentru decoraţia pe care-o primise; apoi ceru să-i fie îngăduit să treacă puţin în bucătărie pentru a da poruncile cuvenite cu privire la dragul şi vrednicul său musafir.

— Asta, fiindcă „noi”, ca să zic aşa, nu trăim pe picior mare.

— Noi”? Întrebă Timar, glumind.

— Ei, ei, ei, ei! Se hlizi călugărul, ameninţându-şi oaspetele cu degetul. Nu fi chiar atât de răutăcios.

Gazda dădu poruncile cuvenite şi se întoarse; aduse un vin bun de Szerem şi, în aşteptarea cinei care se pregătea, începu să-l îndemne să bea; după fiecare pahar îl ameninţa însă cu degetul; voia parcă să-l mustre pentru un anume gând pe care-l citea pe faţa lui Timar:

— Ei, ei, ei! Lumea-i atât de rea! Scorneşte verzi şi uscate din nimic. Măcar că omul nu-i nici de lemn, nici stană de piatră, nici uşă de biserică.

Timar se scuză zicând că nu spusese nici un cuvânt prin care să susţină contrariul. Dar gazda continua să clatine din cap şi cu fiecare pahar băut – în timpul cinei bău zdravăn de tot – deveni tot mai vorbăreţ.

Cina îndelungată şi gustoasă fu servită de femeiuşcă aceea frumuşică şi tânără. Dar de câte ori Timar o privea cu coada ochiului, de atâtea ori gazda îl ameninţa şi-i amintea că oamenii-s răi:

— Păi, la urma urmei, să-mi arate cineva unde stă scris în Biblie că gurile rele au dreptate?!

Timar n-ar fi încercat să facă acest lucru nici pentru un episcopat.

— N-a fost oare Abraham cel mai respectat şi cel mai demn de cinste patriarh din lume? N-a fost dânsul pentru Sara lui un soţ model? Ia spune! Şi totuşi, nu-i aşa, a ajuns până la noi povestea cu Hagar?! Şi vezi, cu toate astea Abraham a fost un sfânt!

Mihăly încuviinţă.

— Sau să-l luăm pe patriahul lacob. Mai întâi a luat-o de nevastă pe Lea, apoi se îndrăgosteşte de Raehel şi-o ia şi pe ea de nevastă; şi cui să-i treacă prin minte să-l dea în judecată pentru bigamie? Dar să mergem şi mai departe! Să-l vedem pe sfântul rege David, Câte neveste a avut? Şase, şi pe toate în acelaşi timp. Dar nu i-au ajuns nici şase. A despărţit-o pe Michal de Paltiel şi-a luat-o şi pe asta; apoi i-a căzut cu tronc Bethsabea, care era căsătorită cu Uriaş. Puse să-l omoare pe Uriaş, îi luă, femeia şi astfel înhaţă toată moştenirea! Şi cu toate astea, o sută cincizeci de psalmi cântă c-a fost un sfânt! Dar înţeleptul Solomon?! Ăsta a ţinut patru sute de neveste. Şi-acum unde-i omul care să dorească a fi mai înţelept decât înţeleptul Solomon şi mai sfânt decât sfântul David?

Bunul sihastru nu bănuia nici o clipă că-n clipele acelea dădea musafirului său bilet de liberă trecere pentru traversarea Dunării.

Timar nu mai avea decât o jumătate de zi de mers până să ajungă la Noemi.

Trecuse o jumătate de an de când n-o mai văzuse. Se gândea necontenit la ea şi vedea aievea clipa revederii. Dorinţe, arzătoare îl urmăreau şi-n ceasurile de veghe, şi-n somn. Abia aştepta zorile; se sculă înainte de a se crăpa de ziuă, îşi luă arma la umăr, geanta de vânătoare şi, neîndurându-se să aştepte să se trezească şi ospitaliera sa gazdă, părăsi casa protopopului fără a-şi lua rămas bun, grăbindu-se spre zăvoaiele de pe malul Dunării.

Ce bună-i Dunărea că lărgeşte an de an aceste zăvoaie, lăsând hăt-departe vechiul mal! Căci o dată cu malul părăsit, rămân în urmă şi pichetele grănicereşti împlântate acolo cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Un om care vrea să treacă Dunărea fără paşaport găseşte în noua pădurice un stat neutru prietenos.

Timar trimisese mai demult noul său sandolin la cunoscuta colibă pescărească, iar până acolo obişnuia să meargă pe jos; îşi găsi barca şi-apoi o porni spre stuf. Sandolinul luneca pe apă ca un morun şi, dacă zbura atât de repede, ei bine, el n-avea nici o vină.

Era în aprilie şi primăvara timpurie îndemnase pomii de pe insula Ostrova să-şi deschidă mugurii şi să înflorească. Or, tocmai din cauza asta priveliştea de dincolo de Ostrova îl umplu de amărăciune. „Insula nimănui” se zărea fără pic de verdeaţă, de parcă totul ar fi fost ars.

Cu cât se apropia mai mult, cu atât putea să vadă mai limpede; în partea dinspre miazănoapte toţi pomii aveau culoarea arămie.

Sandolinul înainta repede printre trestii; când ajunse la mal, Mihâly văzu desluşit că-n locul unde acostase se uscase un pâlc întreg de pomi. Erau nucii, pomii pe care Tereza îi iubea cel mai mult. Se uscaseră toţi, până la unul. Această privelişte îl mâhni. Cu un an în urmă, pe aceeaşi vreme aici îl întâmpinase o pădure înfloritoare şi tufişuri de trandafiri înfloriţi, pe când acum îl primea o pădure uscată.

Nu era semn bun!

Porni mai departe aşteptând din clipă în clipă să audă lătratul de bun venit al Almirei. Dar nu auzi nimic. Cuprins: de îngrijorare, continuă să meargă adâncit în gânduri. Cărările erau paraginile, pline de frunziş căzut de cu toamnă, şi parcă nici păsările nu mai cântau.

Când ajunse în apropierea colibei, simţi o strângere de inimă. Ce se alesese oare de locuitorii ei? Căci se puteau întâmpla multe într-un răstimp atât de lung! Cine ştie dacă nu muriseră şi rămăseseră şi neîngropaţi! Timp de o jumătate de an el avu treburi în altă parte: să angajeze chestiuni de stat, să strălucească alături de o nevastă frumoasă, să strângă grămezi de bani. În tot acest timp doar cerul îi păzise pe locuitorii insulei dacă, bineînţeles, avusese poftă să-i păzească.

Când păşi în pridvor, uşa se deschise şi în prag se arătă Tereza. La început îl învălui într-o privire posomorâtă – pe chipul ei se citea spaima – apoi trăsăturile i se destinseră într-uri zâmbet amar:

— Ah! Ai sosit?! Exclamă ea, grăbindu-se să-i strângă mâna şi îndată vru să ştie din ce pricină avea el înfăţişarea aceea atât de mohorâtă.

— Ce s-a întâmplat pe-aici? Se grăbi Timar să afle.

— Nimic! Răspunse Tereza, cu un zâmbet blând.

— Ce rău îmi pare că s-au uscat nucii! Spuse Mihâly, vrând să justifice mâhnirea pe care Tereza i-o citise pe chip.

— Inundaţia de astă-primăvară i-a omorât – răspunse dânsa. Nucii se usucă dacă-i potopesc apele.

— Dar dumneavoastră sunteţi sănătoase amândouă? Întrebă Mihâly neliniştit.

Tereza răspunse blând:

— Da, suntem bine. Toţi trei.

— Cum? Ce?

Tereza zâmbi, oftă şi-apoi zâmbi din nou. Puse în sfârşit mâna pe umărul lui Mihâly şi-i zise:

— Nevasta unui biet contrabandist a născut în căsuţa noastră. Femeia a murit, iar copilul a rămas aici. El e. al treilea.

Timar dădu buzna în odaie, în fundul încăperii se afla un leagăn împletit din nuiele lângă care stătea într-o parte Almira, iar în cealaltă Noemi. Noemi clătina leagănul şi aştepta ca Timar să se apropie, în leagăn se afla un copilaş; avea obrăjorii rumeni, iar buzele strânse semănau cu o cireaşă; dornica cu ochii pe jumătate închişi şi cu minutele ridicate spre obrăjori.

Fascinat de ceea ce vedea, Mihâly rămase pironit în faţa leagănului. Privi spre Noemi şi de îndată citi pe faţa ei tot ce voia să afle. Pe chipul fetei era întipărită o fericire de nedescris, un fel de bucurie cerească, pudoarea şi iubirea împletite şi împăcate. Noemi zâmbi şi lăsă ochii în jos.

Mihâly crezu că în clipa aceea îşi va pierde minţile.

Tereza îi puse mâna pe braţ:

— Ei bine, aşa-i că nu eşti supărat că am primit orfanul bietei contrabandiste? Dumnezeu ni l-a trimis.

Să se supere? Dimpotrivă, se lăsă în genunchi acolo, lângă leagăn; îşi desfăcu amândouă braţele şi strânse copilul la pieptul său cu leagăn cu tot; începu să plângă în hohote. Lacrimile se revărsau cum pot să se reverse doar lacrimile unui bărbat care a zăgăzuit în inima lui o durere cât marea de adâncă şi pe neaşteptate apele ei au rupt digul! Şi nu se mai potolea sărutând oaspetele trimis de cer; îi săruta minutele, picioruşele, colţul hăinuţei, cei doi obrăjori rumeni. Copilul se strâmbă în fel şi chip, dar nici gând să se trezească; totuşi o singură dată deschise ochii, ochii săi albaştri şi mari, şi-n clipa cât îi ţinu deschişi, privi mirat în cei ai bărbatului de parc-ar fi vrut să spună: „Ce vrea să mă-ntrebe omul ăsta?” Apoi zâmbi, gângurind tare. Poate, că spusese: „Bine, dar de ce mă-ntrebi lucrul ăsta?” închise în sfârşit ochii zâmbind mai departe fără să se arate supărat din cauza torentului de sărutări ce se abătuse pe obrăjorii lui.

Tereza spuse râzând:

— Orfanul sărmanei contrabandiste! Nu se aştepta bietul la una ca asta!

Şi se dădu la o parte să-şi şteargă lacrimile.

— O, dar mie ce-mi mai rămâne? Întrebă Noemi prefăcându-se supărată.

Mihaty se târî în genunchi până la ea. Nu-i spuse nimic ci-i strânse tremurând mâna şi-o duse la buze; rămase aşa, tăcut, cu obrazul lipit de pieptul ei.

El tăcu tot timpul cât dormi copilul.

Când micul îngeraş se trezi, începu să vorbească pe limba lui, adică să plângă. Noroc că sunt şi oameni care înţeleg acest limbaj.

Îi era foame. Noemi îl rugă pe Mihaly să iasă din odaie deoarece n-avea voie să afle cu ce se hrănea orfanul bietei contrabandiste.

Mihaly ieşi afară şi se opri în faţa casei. Era ameţit de fericire. I se părea că se află undeva într-o nouă constelaţie de unde priveşte pământul părăsit aşa cum priveşti o planetă străină. Tot ce-i aparţinuse pe planeta aceea se găsea departe, uitat de mult, şi-acum nu mai simţea nici vârtejul care altădată îl atrăgea într-acolo.

Viaţa lui se rotise într-un cerc; acest cerc fusese smuls din locul său şi-acum îşi găsise un alt centru.

Avea în faţă un ţel nou, o viaţă nouă; un singur lucru nu ştia; cum să dispară din lumea veche? Cum să ajungă într-o altă lume înainte de a fi părăsit pământul. Să locuiască pe două planete deodată, să urce de pe pământ în cer şi de-acolo să coboare iarăşi pe pământ, acolo sus să gângurească cu îngerii, iar jos să numere banii? O! Asta nu poate îndura o biată făptură omenească!

Din pricina asta poate să-şi piardă minţile de-a binelea.

Nu degeaba i se spune „îngeraş” copilaşului. „Angelos” înseamnă „trimis”. Trimisul unei alte lumi, o lume a cărei necunoscută influenţă magnetică iradiază de pe chipul şi din ochii copilului spre cei care-l primesc pe acest „trimis”, în ochii copiilor tremură uneori raze limpezi şi albastre cu puteri magice care pot grăi; coloritul lor piere atunci când buzele copilului încep să rostească primele cuvinte; şi asemenea raze neasemuit de limpezi pot fi văzute numai în ochii unui copil.

O! Câte ceasuri în şir privea Mihâly fascinat aceste iradieri albastre când, întinzând o piele de capră pe iarbă, aşeza copilul pe ea şi-apoi se culca şi el alături; după aceea rupea vreo floare pe care o dorea micuţul şi-ncepea să se joace cu el: „Uite, o floare!” îi zicea întinzându-i-o; copilul o prindea şi Mihâly avea mult de furcă până i-o lua înapoi, deoarece gângania aceea mică îndrăgea toate florile şi pe toate voia să le bage în gură. Alteori încerca să ghicească înţelesul primelor silabe pe care le rosteau buzele micuţului. Şi-l lăsa să-l tragă de mustăţi, ba îi cânta şi cântece de leagăn când vedea că puiul de om voia să adoarmă!

Avea acum pentru Noemi cu totul alt sentiment decât acela care-l stăpânise înainte de-a reveni pe insulă. Un sentiment lipsit de dorinţe, dar plin de fericire. Focul pasiunii care-l atrăsese încoace dispăruse lăsând în locu-i doar o dulce şi odihnitoare linişte, asemenea liniştii plăcute pe care o simte convalescentul după boală.

Dar şi Noemi parcă se schimbase de când n-o mai văzuse. Gingăşia şi farmecul vibrau altfel pe chipul ei; în sufletul Noemiei se cuibărise blândeţe fără margini, pe care n-o împrumutase de la nimeni, o blândeţe pe care o trădau toate gesturile ei; pe faţă i se întipărise o demnitate vecină cu pudoarea, acea demnitate ce creează în jurul femeii o magică aureolă care impune respect.

Timar nu se mai sătura de atâta fericire, îi trebui mult până să-şi dea scama că nu visează, că nu-i plăsmuire nici coliba aceea jumătate de lemn, jumătate de lut, nici femeia zâmbitoare care stătea înăuntru ţinând în braţe un îngeraş ce gângurea şi că toate-s adevărate.

Apoi începu să se gândească: „Ce va ieşi din toate astea? Ce poţi tu să dai acestui copil? Bani? Aici banii n-au nici o valoare. Pământuri întinse, moşii? Nu poţi să lipeşti de această insulă nici un fel de pământ. Îl iei cu tine să faci din el un domn mare, un om de seamă? Dar cele două femei nu ţi-l vor da. Le duci şi pe ele cu tine? Chiar dacă ar vrea să te urmeze, nu poţi face una ca asta. Ar afla cine eşti şi te-ar dispreţui. Ele pot fi fericite numai aici; acest copil va putea umbla cu capul sus numai aici, unde nimeni nu-l va întreba cum îl cheamă. Femeile i-au dat un nume: Adeodat (Dumnezeu I-a dat); alt nume n-are. Dar tu, tu ce-i dai?”

Într-o zi pe când umbla dus pe gânduri colindând hai-hui prin insulă, călcând pe covorul de frunziş şi flori sălbatice, se pomeni într-un loc unde pământul trosnea sub paşii săi. Privi în jur. Se afla în tristul crâng al nucilor uscaţi. Pomii aceia frumoşi şi nobili muriseră şi primăvara nu aninase de ramurile lor nici o frunză, rămurelele căzute acopereau pământul cu vreascuri uscate. Acolo, în cimitirul nucetului, pe Timar îl fulgeră un gând; imediat porni înapoi spre colibă:

— Tereza, mai ţii uneltele de tâmplărie de care te-ai folosit când ai ridicat căsuţa asta?

— Îs aici, în cămară. Scoate-le. M-am gândit la ceva. O să tai nucii uscaţi şi din ei o să construiesc o căsuţă pentru Dodi.

Tereza bătu din palme a mirare, iar Noemi sărută obrajii copilului ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe: „Ai auzit ce vrea să facă?”

Curând însă mirarea ce-o văzuse pe faţa Terezei se transformase parcă într-o blândă îndoială.

— Da, da! Îşi întări el spusele. Singur, singurel o să ridic casa asta, fără să cer ajutorul nimănui; ce, românii şi secuii nu-şi ridică din lemn de stejar nişte căsuţe frumoase şi cochete? Ei bine, a noastră o să fie din lemn de nuc; castel împărătesc, nu alta! Până şi cel clin urmă cui o să-l fac tot eu, iar când Dodi va creşte, o să stăpânească sănătos casa ridicată de mine.

Tereza continuă să zâmbească.

— Fie precum zici, Mihâly, Dumneata ştii bine că eu, ca şi rândunica, am încercat să-mi fac un cuib. Eu însămi am lipit pereţii cu lut; şi tot eu i-am acoperit cu trestie; dar vezi, munca dulgherului n-o poate face un singur om; ştii de bună seamă că ferăstrăul cel lung are două capete; singur n-o să răzbeşti cu el.

— Bine, dar suntem doi! Strigă cu însufleţire Noemi. Ce, eu nu pot să-l ajut? Ce credeţi, mă rog, că n-am mâini zdravene?

Şi, spunând acestea, îşi suflecă mâneca dreaptă a cămăşii până în dreptul umărului pentru a se putea lăuda eu braţele ei. Avea un braţ de Diană, cu muşchi bombaţi, plini de nerv. Mihâly îi sărută braţul începând de la umăr şi sfârşind cu vârful degetelor, apoi exclamă:

— O să fie minunat să lucrăm împreună!

— Da! O să lucrăm împreună – zise Noemi, a cărei vie imaginaţie începuse de îndată să lucreze înfrumuseţând ideea lui Mihăly. Planul lui Mihâly o cucerise imediat. Da, o să mergem împreună în pădure; lui Dodi o să-i facem un leagăn atârnat de-o creangă; o să muncim toată ziua iar tu, măiculiţă, o să ne aduci prânzul într-un coşuleţ şi-o să mâncăm acolo din acelaşi blid, stând pe un buştean cioplit. Ce frumos o să fie!

Şi chiar aşa se şi întâmplă.

Mihâly lua degrabă toporul şi ieşi afară în nucet apucându-se cu nădejde de lucru. Nici n-apucă să doboare un nuc şi să-l cureţe de crengi, că palma i se şi băşicase. Noemi îl consolă zicând că palmele femeilor nu se băşică niciodată.

Sfârşind de tăiat cel de al treilea nuc şi vrând să-l aşeze peste ceilalţi, Mihâly avu nevoie de ajutorul Noemiei. Aceasta nu-şi luă în glumă făgăduiala. Se apucă cu, nădejde de treabă; făptura ei zveltă ascundea puteri pe care nu i le puteai bănui şi o energie inepuizabilă. Trăgea de capul ferăstrăului cel mare cu atâta dibăcie, de parcă toată viaţa făcuse doar asta.

Şi astfel Mihâly ajunse să cunoască traiul tăietorului de lemne şi al nevestei sale. Dis-de-dimineaţă trag amândoi de ferăstrău iar când soarele ajunge la nămiezi li se aduce mâncarea într-un coşuleţ; se aşează apoi unul lângă altul pe trunchiul unui copac doborât şi sorb până la ultima picătură minunata şi gustoasa ciorbă de fasole; sfârşind de mâncat, beau cu rândul apă proaspătă dintr-un urcior şi-apoi îşi îngăduie un ceas de odihnă; femeia se aşează pe grămada afinată de aşchii, iar bărbatul se întinde pe pământ; tovarăşa lui îi acoperă faţa cu şorţul pentru a-l feri de muşte, şi-n timp ce el se odihneşte, dânsa ia copilaşul în braţe şi-i face tot felul de giumbuşlucuri, astfel că micuţul uită să mai plângă, iar tăietorul de lemne poate dormi liniştit. Pe înserat se îndreaptă împreună spre casă; tăietorul de lemne duce pe umăr ferăstrăul şi toporul, iar tovarăşa lui ţine în braţe copilul. Acasă, în bucătărie, flăcările joacă în vatră; iar mirosul de rântaş îi întâmpină de departe. Copilul e culcat în leagăn, apoi femeia caută pipa bărbatului şi-i aduce un tăciune de la bucătărie; când blidul cu ciorbă aburindă e pus pe masă, se strâng toţi în juru-i şi, pentru ca a doua zi să fie vreme bună, îl golesc până la fund; pe urmă încep să-şi amintească de toate ghiduşiile pe care le-a făcut copilul în ziua aceea.

În asemenea împrejurări e de prisos să mai întrebi: „Mă iubeşti?”

Încet-încet, Mâhâly învăţă să cioplească grinzi de nuc. Mânuia cu dibăcie barda de dulgher. Noemi îl privea uimită.

— Zi zău, Mihâly – îl iscodi ca într-o zi – că n-ai fost niciodată calfă de dulgher!

— Am fost, cum nu, ba am fost şi dulgher de corabie.

— Atunci, spune drept, cum de-ai ajuns domn atât de mare că-n timpul verii poţi să-ţi laşi în paragină meseria şi să-ţi petreci vremea în altă parte? Că de, acum eşti domn la tine acasă. Nu-ţi porunceşte nimeni, nu-i aşa?

— Eh, o să-ţi povestesc odată şi odată, se grăbi să răspundă Mihâly.

Uită însă să-i povestească prin ce minune devenise domn atât de mare încât putea să stea acolo în timpul verii săptămâni de-a rândul şi să taie lemne.

În schimb, deoarece colindase pământul în lung şi-n lat, îi vorbea Noemiei despre călătoriile sale pline de peripeţii, înşirându-i câte şi mai câte, era foarte preocupat să nu scape nici o vorbă de el însuşi. Când Noemi încerca să-l iscodească, Timar ştia să scape făcându-şi de lucru; iar când se culca, adormea imediat, încât Noemi nu mai putea să-şi iscodească bărbatul, aşa cum obişnuiesc femeile. (Noroc că providenţa a dat şi bărbatului o armă de apărare împotriva acestui rău obicei femeiesc: dacă s-a întins pe laiţă, apoi doarme buştean, scăpând astfel de orice întrebări.)

Stând vreme îndelungată pe insula fără nume, Timar ajunse încet, încet să-şi dea seama că insula aceasta nu era chiar atât de necunoscută precum crezuse el la început.

Oamenii care aparţineau unei anumite clase sociale ştiau de ea; dar nimeni nu-i dădea în vileag existenta. Iar oamenii aceia erau sălbaticii civilizaţiei.

Status exira statum! 1

La hotarele, sale se opreau legile societăţii şi rânduielile bisericii.

Aceşti oameni se cuibăriseră în regiunile mărginaşe ale Ungariei şi Serbiei, de-a lungul hotarului dintre cele două ţări. Natura le venise într-ajutor. Găsiseră aici un străvechi fluviu neîndiguit care formează insule năpădite de stuf şi maluri mărginite cât vezi cu ochii de codri seculari cu copaci ce se prăvălesc drept în albia fluviului; locuri de trecere, şosele umblate se găseau la mare distanţă una de alta; satele – împrăştiate şi rare, iar de vreun oraş mare prin apropiere nici vorbă. La suprafaţă – disciplină militară; dedesubt – libertate strămoşească. Misiunea populaţiei – de neînţeles; o instituţie al cărei rost a dispărut de secole: paza hotarului, împotriva cui? Duşmanul, turcul, pierise de mult în depărtare. Acum armele slujesc doar vameşilor. De aceea contrabanda devenise o adevărată ocupaţie ce sta la baza vieţii lor sociale; era organizată, avea scoală proprie, cârmuire secretă; stat în afară statului.

Timar rămânea deseori mirat găsind o barcă sau o luntre nepăzită de nimeni şi vârâtă la adăpost prin tufişurile de sălcii de pe malul insulei. Dacă peste câteva ceasuri trecea din nou prin acel Ioc, luntrea nu se mai afla acolo. Uneori, printre răchite, găsea baloturi întregi cu mărfuri; dar şi acestea dispăreau.

Cu vremea, copilul începe să înţeleagă că-n viaţă mai dai şi de necazuri. Copilăria are şi ea suferinţele ei. Câtă îngrijorare şi câte nopţi nedormite când îi ieşiră primii dinţi! Noemi rămânea cu Dodi acasă, iar Mihâly, din oră în oră, înfigea toporul într-un buştean şi dădea fuga să vadă: oare nu i s-o fi întâmplat micuţului vreun necaz mai mare? Îl lua din braţele Noămiei şi ceasuri întregi se plimba cu el cântându-i cântece de leagăn: „E mai de preţ coliba iubitei decât a Budei mândră cetate.”

Şi ce nemaipomenită izbândă gândea că a repurtat dacă reuşea să-l adoarmă, să-i ogoiască durerea!

La puţină vreme după ce începuse cioplitul, Mihâly ajunse în impas; în linii mari terminase de făţuit scândurile de nuc. Până acum, treacă-meargă, se mai descurcase, mai departe însă nu ştia ce-i de făcut. Ehei, meseria de dulgher e şi ea o ştiinţă, iar el minţise spunându-i Noemiei că se pricepe la astfel de treburi. Habar n-avea cum o să scoată cămaşa.

Toamna se apropia cu paşi repezi. Ca şi-n anul trecut, Tereza şi Noemi se gândeau că-i foarte firesc ca Timar să le părăsească. Doar, vorba aceea, trebuia să-şi vadă de meseria lui. Acolo, în lume, avea treburi care în timpul verii fie că mergeau de la sine, fie că nu mergeau deloc, dar când venea iarna, trebuia să se ocupe de ele cu toată nădejdea. Ce-i drept, mai erau oameni care se obişnuiseră să şi-l închipuie pe Timar tot aşa: Timea credea că Timar Mihâly avea afaceri care – tocmai pe dos – îl obligau ca în timpul verii să fie departe de dânsa, ocupându-se cu probleme de industrie, agricultură, bursă şi comerţ.

Din toamnă până-n primăvară o amăgea pe Timea, din primăvară până-n toamnă pe Noemi. În privinţa asta nu putea să-şi impute că nu-i consecvent.

În acest an părăsi insula mai devreme decât anul trecut. Se grăbea s-ajungă acasă, la Komărom.

În lipsa lui, ca şi altădată, toate afacerile reuşiseră din plin, întrecând orice aşteptări. Până şi la loteria de stat lot el obţinuse câştigul cel mare. Lozul, de mult uitat, zăcea undeva în fundul unui sertar, aşa că Timar se prezentă abia după trei luni de la tragerea la sorţi să-şi ridice acea întâmplătoare sută de mii de forinţi, ca unul care nici nu se sinchiseşte de un astfel de flecuşteţ; din acest motiv uimirea celor din jur spori şi mai mult: „Asta are atâţia bani, că nu mai are nevoie de ei!”

Ce să facă cu ei? Făcu ceva: aduse din secuime şi de prin părţile Zarandului nişte meşteri dulgheri vestiţi care ştiau să construiască acele minunate case de lemn tare ce dăinuie veacuri de-a rândul, palate, nu alta! În ele locuiesc moşieri români şi secui; interiorul lor e plin de sculpturi minunate. Casa, mobilele, scaunele şi dulapurile făcute din stejar, nuc sau carpen sunt în întregime rodul muncii unuia şi aceluiaşi meşter; şi toate, absolut toate, numai din lemn; nu găseşti o singură bucată de fier în tot acest palat.