Gheaţa

Dunărea era îngheţată până departe, spre Pozsony1 astfel că se putea traversa pe oriunde. Pentru a trece de la Komărom la Szony. Trebuia să se meargă mult în susul apei, dincolo de pintenul insulei, deoarece acolo se găseau nişte bancuri de nisip unde în timpul verii se spăla aurul; sloiurile îngrămădite aici formau o barieră greu de trecut.

Timar îşi făcu planul să traverseze când va zări dealul de la Monostor în vârful căruia se afla vila lui; aşadar se îndreptă glonţ într-acolo.

Dar iată că se ivi un musafir nepoftit care-i încurcă socotelile: ceaţa. Timar se aşteptase să fie o noapte înstelată, însă înainte de a ajunge pe malul Dunării se lăsă ceaţa. Mai întâi se lăsă ca o abureală subţiratică, străvezie dar, îndată ce Timar păşi pe gheaţă şi începu să-şi dibuie drumul, pâcla deveni atât de groasă încât abia putea să vadă la doi trei paşi.

Dacă ar fi stat să asculte măcar o clipă glasul raţiunii, Timar s-ar fi întors numaidecât şi ar fi căutat să regăsească malul pe care-l părăsise; dar el încheiase de mult socotelile cu acest glas; ştia doar atât: că trebuie cu orice chip să ajungă pe malul celălalt.

Chiar dacă nu s-ar fi lăsat ceaţa, noaptea era întunecoasă; iar Dunărea, de îndată ce trecea de insulă, se lăţea mult şi era nespus de greu s-o traverseze pe gheaţă. Sloiurile încălecate unele peste altele formau nenumărate bariere de-a lungul şi-de-a latul; uneori ele luau forme capricioase, alcătuind lanţuri de munţi înalţi de câţiva stânjeni ce se ridicau din masa de gheaţă zgrumţuroasă.

Tot ocolind barierele, Timar îşi dădu seama că se rătăcise. Mergea de mai bine de o oră; ceasul său de buzunar arăta trei fără un sfert; trebuia de mult să fi ajuns pe celălalt mal! Probabil că pierduse direcţia.

Se opri să asculte. Tăcerea nopţii învăluia totul. Probabil că în loc să se apropie de satul aflat pe celălalt mal se îndepărtase şi mai mult. Nu se auzea nici măcar lătratul câinilor.

Gândindu-se că în loc să traverseze Dunărea mersese în lungul ei, se hotărî să-şi schimbe direcţia. Doar Dunărea nu era nicăieri mai lata de doua mii de paşi; mergând mereu în aceeaşi direcţie, trebuia să ajungă neapărat pe un mal.

Numai că, învăluit de întunericul nopţii şi de ceaţă, omul nu poate şti dacă păstrează direcţia. O barieră de gheaţă care trebuie ocolită îl sileşte vrând-nevrând să şi-o schimbe, să meargă în zigzag, să se întoarcă din nou pe-acolo pe unde a mai trecut o dală: uneori, când nimereşte drumul cel bun şi trebuie să mai facă doar câţiva paşi pentru a ajunge la mal, se răzgândeşte aşa, din senin, se abate din drum şi se afundă din nou în labirintul vrăjit al gheţii.

Trecuse de ora cinci; se împlineau patru ceasuri de când umbla fără încetare pe Dunărea îngheţată. Timar se simţea vlăguit. Noaptea trecută nu dormise şi cât fusese ziua de lungă nu mâncase nimic; în schimb avusese parte de chinuri îngrozitoare.

Se opri din nou să asculte. Din clipă în clipă trebuia să audă clopotele pentru utrenie. Dangătul lor va răzbate fie tălăzuind dinspre oraş, fie dinspre sat.

Ciudată ironie a sorţii! Glasul cucernic al clopotelor, care se adresează numai credincioşilor, uneori este dorit şi de eretic sau păgân, iar acum, iată un fugar certat cu Dumnezeu care abia aşteaptă să-l audă.

Nu trecu mult şi Timar auzi ceea ce aştepta. Băteau clopotele din Komârom. Dangătul lor venea exact din spatele lui. Prin urmare, cel mai bun lucru era să se întoarcă puţin spre dreapta şi să se-aştearnă din nou la drum; în felul acesta avea în faţă malul dinspre Szony.

Dar, de data asta, clopotele îl păcăliră, îl trimiseră şi mai departe de-a lungul Dunării. Curând se poticni dând peste o porţiune de gheaţă presărată cu sloiuri bulucite claie peste grămadă, unele înălţându-se oblic, altele drept; fu nevoit să înainteze printre ele căzând, căţărându-se, alunecând, ba pe alocuri târându-se pe patru labe; cu toate acestea, malul nu se zărea nicăieri. Nu îndrăzni să strige. Singurul zgomot pe care-l auzi fu croncănitul ciorilor care zburau pe deasupra lui fără să le poată vedea. Unica nădejde ce-i mai rămăsese era să aştepte ivirea zorilor şi să afle, uitându-se la soare, în ce parte se află răsăritul. Aflând acest lucru, ca marinar, putea să-şi dea seama încotro curge Dunărea.

Dacă ar fi dat de vreo copcă, ar fi văzut încotro curge Dunărea şi-atunci ar fi ştiut în ce direcţie să meargă. Dar crusta de gheaţă era pretutindeni la fel de groasă şi era peste poate s-o spargă fără a avea un topor la îndemână.

Zorile începură să mijească şi încet-încet se lumină de ziuă, dar din pricina ceţii lăptoase soarele nu se putea zări încă.

De mers însă trebuia să meargă; popasul pe gheaţă e plin de primejdii.

Trecuse de ora nouă şi el lot nu găsise malul.

Iată însă că pentru câteva clipe ceaţa se subţie şi Timar zări discul luminos al soarelui ca o faţă albă, palida şi mată; o umbră a adevăratului soare.

Văzduhul părea împestriţat cu nenumărate ace ce sclipeau şi se vălmăşeau formând o pâclă tulbure ce-ţi lua ochii. Putea deci să se orienteze. Dar n-avu noroc: soarele se ridicase sus şi deci poziţia lui nu mai indica răsăritul.

În schimb îi arătă altceva.

Privind în jur, în semiobscuritatea cetii scânteietoare lui Timar i se păru că undeva, departe în dreapta, ceaţa aproape străvezie lasă să se vadă conturul unui acoperiş de casă.

Unde-i casă, acolo-i şi pământ. Porni deci într-acolo. Dar luminozitatea aceea ţinu doar câteva clipe; un nou val de ceaţă alburie se lăsă peste întinderile de gheaţă şi Timar începu din nou să orbecăiască.

Acum însă avu grijă să nu-şi mai greşească ţinta. Porni drept într-acolo. Şi într-adevăr, de data aceasta nu mai greşi; nu peste mult timp, acoperişul casei se ivi iarăşi de după perdeaua deasă de negură. Se găsea la o depărtare de cel mult treizeci de paşi. În sfârşit ajunse aproape de ea.

Când fu însă la zece paşi îşi dădu seama că-n faţa lui se află o moară.

Sloiurile o smulseseră din adăpostul ei de iarnă sau o surprinseseră încă neancorată şi o târâseră la vale, până aici. Avea carena retezată în două de muchiile tăioase ale gheţurilor – retezată mai frumos decât ar fi putut s-o facă cel mai iscusit dulgher – roata îi era ţăndări iar locaşul morii înţepenit într-un adăpost de gheaţă ale cărui margini o înconjurau ca nişte parapete.

Timar se opri uluit în faţa acestei arătări. Totul i se încâlci în minte, aşa cum li se întâmplă celor care încep să creadă în năluciri.

Îşi aminti pe neaşteptate de moara scufundată în vârtejul de la Perigrada.

Ceea ce i se arată ochilor nu-i oare fantoma morii aceleia care, acum când viaţa lui se apropie de sfârşit, ţine să-l sperie şi poate chiar să-l înhaţe?

Să-l înhaţe, să-l înghită o casă sortită pieirii, o moară ciopârţită şi încleştată de sloiuri?

Un instinct chinuitor îl îndemnă pe Timar să intre în moară. Zăvorul uşii fusese rupt – probabil din cauza zbuciumărilor pricinuite de gheaţă – aşa că uşa stătea larg deschisă. Intră. Mecanismele morii erau nevătămate, de aceea Timar aştepta parcă s-apară stafia unui morar care să răstoarne griul în gârlici.

Pe acoperiş, pe grinzi şi pe prichiciuri, ciorile stăteau ciopor. Văzându-l că se apropie, câteva îşi luară zborul, dar imediat altele se aşezară în locul lor. Celelalte nici nu-l băgară în scamă.

Timar era mort de oboseală. Mersese mai mult de opt ore pe gheaţă fără să se odihnească şi puterile îi sleiseră din pricina obstacolelor întâlnite în cale; era lihnit de foame, cu nervii răscoliţi, iar frigul îi amorţise degetele mâinilor şi picioarelor, Se aşeză obosit pe una din grinzi.

Ochii i se închiseră numaidecât.

Şi îndată ce închise ochii se văzu pe prova corăbiei „Sfânta Barbara”, cu ţapina în mână iar, lângă el – fata cu chipul alb. „Pleacă de aici l” îi strigă el. Vasul goneşte la vale spre cascadă şi din faţă se înalţă o barieră de spumă. „Du-te în cabină!” Dar fata nu se mişcă. Şi-n clipa următoare, vasul se scufundă în valuri.

Timar căzu pe duşumea şi se trezi. Abia atunci îşi dădu seama în ce primejdie se afla.

Dacă adormea acolo, îngheţa cu siguranţă. Era, fără îndoială, cea mai lesnicioasă cale de sinucidere. Timar mai avea însă de rostuit ceva pe lumea aceasta, încă nu-i bătuse ceasul.

Ce-ar spune oare oamenii dacă, a doua zi, l-ar găsi pe Timar Mihâly de Levetinczy îngheţat într-o moară împresurată de gheţuri? Cum ajunsese acolo? Ah, ce taină ar rămâne în urmă-i!

Nu, nu voia să moară de-o moarte atât de stupidă!

Ieşi afară din moară.

Ceaţa era atât de deasă încât nu vedea nimic. Parcă se înnoptase din nou. Până şi suspinul care ar fi vrut să se înalţe spre cer ar fi fost înghiţit de vălătucii de negură grei şi pâcloşi, nelăsându-l să răzbată către înălţimi. Nici ţipenie de om, nici o vietate; omul aflat într-un asemenea loc pare înmormântat în nori.

Dar oare prin apropiere nu se află nici o vietate care să-i vină în ajutor?

Ba da.

Când fusese smulsă de sloiuri, moara era înţesată de şoareci; aceştia aşteptaseră până ce gheţurile se opriseră şi-apoi, părăsind moara, dibuiseră drumul spre uscat. Liniuţe lungi – urmele paşilor lor minusculi – se mai vedeau încă pe stratul subţire de zăpadă.

Timar zări aceste urme. Şi iată că cel mai mic dintre mamifere îl călăuzi spre mal pe înţeleptul şi puternicul om!

După o jumătate de ceas ajunse la ţărm puţin mai sus de Uj-Szony. Aici găsi drumul de ţară, apoi hanul unde-şi lăsase trăsura. Negură înaintea sa, negură în urmă-i; nimeni nu văzu de unde se ivise.

Sosit la han, înfulecă un castron întreg cu piftie din picioare de vacă, care fusese pregătită pentru căruţaşi, bău o cană cu vin şi-apoi dădu poruncă să se înhame caii, se culcă în trăsură şi dormi toată ziua visând că merge într-una pe gheaţă; iar când trăsura se zdruncina prea tare, tresărea din somn speriat că gheaţa se rupsese şi că se cufunda în adâncuri.

Deoarece plecase târziu din Szony ajunse la conacul său din Fiired abia în noaptea următoare. Ceaţa îl însoţi tot drumul şi din cauza ei nu putea zări nici lacul Balaton.

În cursul aceleiaşi nopţi chemă pescarii; aceştia îl înştiinţară că tocmai se pregăteau ca în dimineaţa următoare să înceapă pescuitul sub gheaţă. Timar spuse pivnicerului cât vin şi cât rachiu de tescovină să pregătească pentru pescari.

Bătrânul Galambos, starostele pescarilor îi dădea asigurări că vor avea o pradă deosebit de bogată. Timar se interesă de semnele pe care îşi întemeia presupunerile.

Primul semn bun era că lacul îngheţase mai devreme decât altădată şi cu puţin înainte de bătaia peştelui, când peştii se adună cu duiumul în golf. Dar semnul cel bun era că sosise domnul Lcvetinczy în persoană. Doar de, norocul era tovarăşul său nedespărţit!

„Norocul mi-e tovarăş.” repetă Timar în gând, oftând amarnic.

— Aş putea să pun rămăşag – urmă Galambos – ca mâine o să-l prindem chiar pe regele şalăilor.

— Cine mai e şi ăsta?

— Ehe, un şalău bătrân; îl cunoaşte fiecare pescar de pe Balaton; un şalău care a vizitat toate năvoadele, dar nimeni n-a izbutit să-l înhaţe fiindcă, de-ndată ce-şi dă seama că e în primejdie, începe să-şi sape cu coada o groapă pe fundul nisipos al lacului şi se ascunde într-însa, strecurându-se pe sub plasă. E un bandit nemaipomenit de şmecher, se dă şi un premiu ăluia care o să-i vie de hac, pentru că nemernicul ăsta singur-singurel ucide atâţia peştişori cât trei pescari laolaltă. O dihanie mare cât toate zilele. Când înoată mai la suprafaţa apei, mai-mai să crezi că-i morun. Eu zic că mâine îl prindem şi pe măria-sa.

Timar nu-l contrazise. Trimise oamenii la casele lor şi se culcă şi el.

Abia acum simţi cât de vlăguit era.

Dormi mult, cufundat într-un somn adânc, sănătos, fără vise. Când se trezi era pe deplin refăcut.

Zbuciumul sau sufletesc parcă îmbătrânise şi el cu un an de zile. I se părea ca trecuse nespus de mult de alaltăieri şi până-azi.

Nu se luminase încă de ziuă; surprins, privi florile de gheaţă de pe geamul în care bătea lumina lunii. Va să zică se înseninase.

Se sculă repede şi, aşa cum avea obiceiul, se spălă pe tot corpul cu apă rece ca gheaţa, apoi se îmbrăcă şi ieşi grăbit să vadă Balatonul:

Balatonul îngheţat oferă o privelişte încântătoare mai ales în primele zile.

Acest uriaş lac nu îngheaţă ca fluviile; pe suprafaţa lui nu se aglomerează fel de fel de sloiuri sau bucăţi de gheaţă; lacul încremeneşte pe neaşteptate într-un moment când suprafaţa apei e liniştită şi limpede ca cristalul, iar în zori poţi zări oglinda sclipitoare a apei pe întinderea nesfârşită a lacului.

Când razele lunii cad pieziş pe ea, oglinda pare de argint. N-are nici o fisură; pare turnată dintr-o bucată.

Doar urmele carelor ce trec din satele îngrămădite pe amândouă malurile se încrucişează ca nişte linii geometrice desenate pe-o uriaşă întindere de sticlă. Schitul cu două turle de pe promontoriul de la Tihăny se vede cu turlele în jos, dar tot aşa de limpede ca în realitate.

Lui Timar îi plăcea să contemple îndelung această privelişte de basm.

Pescarii ce se apropiau îl treziră însă din visare; aduceau năvoadele, răngile, sculele de spart gheaţa, spunând că la răsăritul soarelui trebuie să-nceapă pescuitul.

Adunându-se toţi, se aşezară în cerc şi starostele începu să cânte pios: „Doamne, cine e vrednic să intre în sfântul tău locaş?” Pescarii îi ţinură isonul. Timar se îndepărtă de dânşii; el nu putea să se roage lui Dumnezeu. şi cum ar fi putut el să se roage de acela care ştia tot şi pe care nu l-ar fi putut păcăli cu o rugă?

Dar cântecul pescarilor răzbătea cale de două mile peste gheaţa netedă; iar de pe maluri ecoul îngâna şi el psalmi.

Timar înainta mult spre mijlocul lacului pe oglinda de gheaţă.

Se crăpă de ziuă; luna pălise şi tot văzduhul era trandafiriu; uriaşa oglindă de gheaţă îşi schimba şi ea ca prin farmec culoarea, încât părea despărţită în două: o parte se colorase în violet şi arămiu, pe când cealaltă – cea dinspre răsărit, învecinată zorilor purpurii – continua să rămână albastră.

Farmecul acestui fenomen sporea pe măsură ce văzduhul se lumina; stacojiul şi auriul cerului se răsfrângeau, dublându-se în limpezimea oglinzii: iar când din ceaţa liliachie-brună a zării se înălţă globul învăpăiat al soarelui, înconjurat de o pâclă strălucitoare de culoarea focului şi cată în jos spre întinderea de gheaţă sclipitoare, se putea zări o privelişte atât de fermecătoare cum nu-ţi poate oferi nici o mare din lume, nici o oglindă mişcătoare a valurilor; ai impresia că doi sori adevăraţi răsar în acelaşi timp pe doua ceruri adevărate.

Şi de îndată ce se eliberează de ceaţa aceea cafenie, soarele începe să-şi risipească razele.

Iscusitul pescar Galambos îi strigă lui Timar, care se afla mai departe:

— Ei, acu-acu o s-auzim ceva! Să nu vă speriaţi! Hei hop!

„Să mă sperii?” se întrebă Timar în gând şi, neîncrezător, ridică din umeri. Ce putea să-l mai sperie pe lumea asta? Răspunsul veni curând.

Îndată ce soarele îşi îndreptă primele raze spre oglinda Balatonului încremenit, gheaţa începe să scoată sunete ciudate; parcă mii şi mii de strune metalice ar plesni pe harpa unei zâne. E un fenomen ce aminteşte de pietrele cântătoare din care sunt ciopliţi coloşii lui Momnon1, numai că sunetele gheţii parcă nu mai contenesc. Sunetele misterioase devin din ce în ce mai puternice – zânele de-acolo de jos, din fundul apelor, lovesc cu străşnicie strunele harpelor – apoi deodată încep să răsune pocnituri ascuţite, din ce în ce mai puternice, ajungând să aibă tăria unor împuşcături şi la fiecare pocnet, la fiece trosnitură, pe întinderea gheţii lucioase şi netede ca sticla se ivesc sumedenii de crăpături sclipitoare: nesfârşita întindere de gheaţă trosneşte în lung şi-n lat, mereu-mereu, pentru ca până la urmă să se transforme într-un uriaş mozaic alcătuit din aglomerări de miliarde de cuburi, pentagoane şi prisme cu suprafeţe sclipitoare ca nişte oglinzi.

Acesta-i fenomenul care dă naştere acelor sunete.

Dacă le auzi pentru prima oară, fără-ndoială că-ţi simţi inima zvâcnind.

Toată întinderea aceea uriaşă de gheaţă murmură, sună şi răsună sub picioarele tale. Tunetele se vălmăşesc cu susur de chitară. Câte o plesnitura aduce a bubuit de tun şi hăulitul ei răsună până hăt-departe, la câteva poşte.

Şi în vremea asta pescarii îşi întind liniştiţi năvoadele-pe spinarea gheţii care tună, iar în depărtare vezi căruţe cu fân trase de câte patru boi trecând alene peste lac. Oamenii şi animalele au izbutit să se obişnuiască cu gâlceava zgomotoasă a gheţii care nu conteneşte până la apusul soarelui.

Starea sufletească a lui Mihâly fu adânc înrâurită de acest fenomen necunoscut. El bănuise şi îndrăgise întotdeauna ceea ce s-ar putea numi „marea viaţă” a naturii. Având o fire sensibilă, Timar credea că tot ceea ce există sub soare – vântul, furtuna, fulgerul, însuşi pământul, luna şi stelele – e animat de o conştiinţă proprie. Dacă ar putea cineva să înţeleagă ce vrea să spună acum gheaţa de sub picioarele noastre!

Deodată răsună un bubuit atât de năprasnic de parcă o sută de tunuri ar fi tras în aceeaşi clipă sau de parcă ar fi făcut explozie o mină. Toată întinderea de gheaţă se clătină şi se zgudui. Efectul acestui tunet fu înspăimântător: între malul dinspre Fured şi până la Tihâny, platforma de gheată crăpase de-a curmezişul pe o lungime de trei mii de paşi, iar de-a lungul crăpăturii începu să se caste o deschizătură lată de un stânjen.

— Crapă gheaţa! Crapă gheaţa! Strigară pescarii şi părăsindu-şi năvoadele începură s-alerge într-acolo.

Timar se afla abia la doi stânjeni de spărtură. Văzuse când se produsese. Forţa aceea neînchipuit de puternică ce izbutise să despice în două blocul de gheaţă îi zgâlţâise genunchii. Rămăsese încremenit, ameţit de măreţia fenomenului:

Pescarii îl treziră din uluire, îi explicară că oamenii de prin partea locului numesc aceste spărturi rianas – cuvânt necunoscut în altă parte; că spărtura constituie o mare primejdie pentru călătorul care traversează lacul deoarece nu poate fi zărită de departe şi nici nu îngheaţă vreodată, fiindcă între cei doi pereţi apa se află într-o continuă mişcare; pentru a atrage luarea-aminte a călătorilor asupra primejdiei, în locurile unde cărările trec peste spărtură, primul lucru pe care îl fac pescarii inimoşi este să bată stâlpi chiar pe marginile primejdioase ale rianas-ului, iar de stâlpi să lege cruciş şomoioage de paie pentru ca drumeţii să zărească la timp pericolul.

— Dar primejdia e şi mai mare – îi explică starostele lui Timar – când vântul suflă cu putere şi gheaţa despicată se închide din nou. Totul se petrece cu aceleaşi bubuituri şi pârâituri. Şi de multe ori puterea vântului e atât de mare încât marginile gheţii crăpate se încalecă şi-atunci sub gheaţa ridicată se cască un gol. Iar dacă cineva nu bagă de seamă şi trece cu căruţa pe acolo, apoi Dumnezeu să se îndure de bietul om; gheaţa ce stă ridicată deasupra apei se crapă sub el.

Se apropia vremea prânzului când începură să pescuiască.

Pescuitul sub gheaţa Balatonului e o îndeletnicire foarte frumoasă.

Mai întâi că în golful acela – unde, după cum ştiu pescarii din moşi-strămoşi, în aceste zile peştii se adună cu duiumul – se taie la o distanţă de cincizeci de stânjeni două copci largi de doi stânjeni şi-apoi, din găuri mai mici, cu diametrul de două picioare, se formează un pătrat, astfel încât cele două copci mari să se găsească în unghiurile opuse ale pătratului.

Fiecare bloc de gheaţă ridicat din aceste găuri pătrate se aşează pe una din muchii, chiar lângă buza copcii de unde a fost scos, pentru ca drumeţii să ia seama şi să se ferească de primejdie.

Când soarele îşi aruncă lumina asupra acestor cuburi risipite, pe uriaşa oglindă de gheaţă, ai impresia că mii de diamante gigantice strălucesc cât vezi cu ochii.

Năvodul lung şi zdravăn este purtat de pescari până la copca cea mare dinspre interiorul lacului şi marginile sale desfăşurate se leagă de doi pari lungi. Fiecare din pari are o lungime de doi stânjeni şi jumătate. Un pescar începe să împingă sub gheaţă unul din pari împreună cu plasa legată de el, iar un altul aşteaptă să-l vadă ivindu-se la copca mai mică; când capătul parului soseşte acolo, îl împinge mai departe spre cea de-a treia copcă, unde îl aşteaptă al treilea pescar; un drum asemănător este parcurs pe latura opusă a năvodului, până ce amândoi parii – şi deci şi capetele năvodului – se întâlnesc la cea de-a doua copcă mare, cea dinspre mal.

În felul acesta năvodul – care are pe partea de jos greutăţi de plumb ce îl trag spre fundul lacului, iar în partea de sus plutitori care-l ţin ridicat la buza gheţii – devine o temniţă fără scăpare pentru toate vieţuitoarele ce se găsesc în acest patrulater.

Şi, de obicei, într-o zi ca asta mişună o mulţime de peşti pe acolo. Şalăul şi somnul îşi părăsesc locaşurile lor din mâlul de pe fundul apei şi se ridică la copcile tăiate pentru a se aproviziona cu aer; e o adevărată sărbătoare de familie pentru peşti: perioada magică a dragostei la vietăţile cu sânge rece; bolta ca de cremene a gheţii îi desparte întru totul de lumea de afara, dar nu şi de locuitorii acestei lumi, de oameni.

Acum însă gheaţa înseamnă pierzanie pentru ei.

Când îşi dau seama ca năvodul îi strânge laolaltă, nu mai au cum să fugă. Să sară din această temniţă nu mai pot, pentru că gheaţa nu le dă voie. Şalăul, ajuns la strâmtoare, nu mai poate folosi şiretlicul său obişnuit de a se vârî în mâl cu coada-i musculoasă pentru a se strecura pe sub marginea năvodului, deoarece peştii care se zbat fără încetare îl târăsc după ei.

Iar sus, pe gheaţă, douăzeci de pescari apucă zdravăn de odgonul năvodului şi încep să-l tragă încet-încet afară din apă.

Efortul încordat pe care-l depun arată cât de uriaşă este greutatea pe care o are năvodul plin. Poate să cântărească mai multe sute de chintale.

Încetul cu încetul gura copcii celei mari prinde viaţă. Mulţimea de peşti înghesuiţi şi neliniştiţi se îndreaptă spre această deschizătură care îi duce la moarte sigură.

Guri şi capete de toate formele încep să se ridice din apă, aripioare transparente, cozi, spinări albastre-verzui sau argintii se înalţă lovindu-se unele de altele şi, printre ele, din când în când, se holbează rechinul Balatonului, somnul care cântăreşte aproape o sută de kilograme, cu uriaşul său bot larg deschis, cu mustăţile groase ca o coadă de şobolan, repezindu-se cu capul în jos spre fundul năvodului, căutându-şi vreo portiţă de scăpare.

Folosind un prostovol, trei pescari împreună cu bătrânul lor staroste încep să arunce pe gheaţă mulţimea aceea de peşti aduşi spre gura copcii: zvârliţi afară, mic şi mare încep să se zvârcolească dănţuind unul pe spinarea celuilalt. De acolo nu mai au unde să fugă deoarece între timp toate găurile fuseseră astupate cu cuburi de gheaţă potrivite anume.

Începe o sarabandă drăcească. Crapii, cu gurile căscate, fac salturi de câte o jumătate de stânjen, se târăsc ca nişte şerpi lunecând prin grămada forfotindă a caracudelor şi a bibanilor. Câte un somn cât toate zilele e apucat de urechi şi aruncat pe gheaţă, unde peştele acesta diform îşi culcă leneş capul lucios şi, cu lovituri puternice de coadă, mătură din juru-i pe ceilalţi tovarăşi de prizonierat.

În jurul patrulaterului şi chiar mai departe, platforma de gheaţă e plină de peşti. Ciortanii aleargă pe gheaţă ca nişte şoareci. Nu-i urmăreşte nimeni; unde ar putea evada? Peştii mai mari, greoi, formează un adevărat zid de ambele părţi ale copcii.

— Am zis eu ca azi o să avem o pradă straşnică! Mormăi bătrânul pescar. Unde pune boierul piciorul, acolo e şi norocul. Grozav ar fi să-l prindem şi pe regele şalăilor!

— Dacă nu cumva o fi înăuntru – spuse unul din pescarii cei tineri care stă la marginea copcii, mai aproape de apă, şi trage de năvod. O dihanie cât toate zilele smuceşte de plasă atât de puternic de parcă ar vrea să-mi smulgă braţele din loc.

— Uite-l acolo! Strigă celălalt pescar care tocmai scoate prostovolul cu peşte.

Şi deodată un cap uriaş, cât al unui crocodil argintiu, se zăreşte înălţându-se din apă; e alb-argintiu în întregime, şi-n gura-i căscată se văd două rânduri de dinţi ascuţiţi ca dinţii unui caimacan1, precum şi patru colţi încovoiaţi, puţin îndoiţi – ca la tigru. E un cap ce impune admiraţie şi respect. Un asemenea uriaş poate, pe drept cuvânt, să fie numit rege în acest lac unde nici un alt peste nu s-ar încumeta să se lupte cu el: nici măcar unul din specia lui.

— Uite-l colo – strigară trei glasuri deodată, numai că în clipa următoare uriaşul peşte se scufundă din nou sub apă. Abia acum începea pentru pescari adevărata bătălie.

Ca şi când regele prins în capcană ar fi dat poruncă gărzii sale rămase acolo, jos, ca printr-un atac decisiv să străpungă imediat năvodul, toţi peştii începură să se zbată ca nişte diavoli desperaţi. Trupele de voltigeurs2 formate din somoni, ştiuci şi crapi se aruncau cu capul în plasa întinsă; era nevoie ca goliaţii ce apăreau la suprafaţă să fie loviţi în cap cu răngile până ce, zdrobiţi şi ameţiţi, îşi dădeau duhul. Peşti se înverşunară şi cu tot sângele lor rece dădură dovada unei hotărâri eroice: toţi până la unul se uniră împotriva duşmanului care se socotea stăpân pe situaţie şi angajară cu el o bătălie în toată legea. Bătălia se soldă, ca de obicei, cu înfrângerea lor. Loviţi în cap, somnii se târau pe gheaţă; năvodul revărsa la suprafaţă frumoşii şalăi alb-argintii. Dar regele şalăilor nu voia să apară.

— Iar a scăpat! Mormăi înciudat starostele.

— E încă în plasă – strigă cu dinţii încleştaţi cel care trăgea odgonul. Simt după cum smuceşte; numai de n-ar străpunge năvodul!

Numărul mare al peştilor care, zbătându-se, se răspândeau până departe, arăta încă de pe acum că prada era deosebit de bogată: abia puteai păşi de teamă să nu aluneci din cauza peştilor.

— Aoleo! Acuşi-acuşi se rupe năvodul! Strigă speriat pescarul cel tânăr. Simt cum pârâie.

Numai mijlocul năvodului mai era încă sub gheaţă.

— Trageţi de el! Răcni starostele şi, la îndemnul lui, flăcăii începură să tragă din răsputeri.

Peştii care se găseau în plasă se rostogoliră o dată cu năvodul, între ei se afla şi regele şalăilor. Era un splendid exemplar al speciei sale. Avea mai bine de patruzeci de funzi; un peşte ce se prinde o dată la douăzeci de ani. Într-adevăr, străpunsese năvodul cu capul său puternic, dar aripioarele i se agăţaseră în ochiurile plasei şi din cauza asta nu izbutise să scape. Când îl traseră din apă, regele şalăilor îl lovi atât de zdravăn pe unul dintre pescari, încât bietul om se întinse pe gheaţă cât era de lung; aceasta fu însă ultima faptă eroică a uriaşului, în clipa următoare îşi dădu duhul. Şalău viu nimeni n-a ţinut încă în mână. Se zice că de îndată ce-l scos din apă îi crapă băşica şi moare.

Pescuirea regelui şalăilor pricinui tuturor o bucurie mai mare decât toată prada aceea bogată. De multă vreme îi purtau sâmbetele. Acest răutăcios mâncător de peşti era o veche cunoştinţă a tuturor pescarilor. Avea urâtul obicei că-i plăcea să se hrănească numai cu semenii lui. Doar de aceea era regele şalăilor! Ca dovadă, şi-acum, când îl spintecară, găsiră în pântecul lui doi şalăi frumoşi care fuseseră înghiţiţi cu puţin mai înainte. Pe spinare avea un strat gros de grăsime aurie, aşa cum are un purcel, şi carnea albă ca pânza înălbită.

— Apoi, boierule, eu zic să trimitem măritei doamne acest peste rar! Spuse starostele, îl vârâm într-o ladă cu gheaţă. O să trebuiască ditamai căruţa! Dacă îi scrieţi şi vreo epistolă, apoi rogu-vă scrieţi în ea că ăsta a fost regele şalăilor. Să se ştie că cine se înfruptă din el se-nfruptă din carne regească.

Mihâly lăudă propunerea aceasta şi dădu să înţeleagă că răsplata nu va întârzia.

Abia terminară cu pescuitul, că ziua cea scurtă de iarnă se sfârşi; se sfârşi pe cer, dar nu şi pe gheaţă. Pe gheaţa abia cum începea viaţa.

Din toate satele vecine – Siofok, Szântod, Zamârdi, Fiired, Arâcs, Csopak – începură să sosească grupuri de oameni ce purtau coşuri, desagi şi ploşti; în desagi aduceau fripturi de purcel, în ploşti vin, iar coşurile erau pentru transportul peştelui. Nici n-apucară pescarii să sorteze prada, că se şi văzură înconjuraţi de o grămadă de oameni.

După ce ultima rază de soare se stinse, oamenii îşi făcură făclii din stuf. Apărură focuri pe gheaţă şi vânzarea peştelui începu: ciortanii, ştiucile, somnii, caraşii se vindeau săracilor, deoarece cinstea de a merge la Viena şi la Budapesta o aveau numai şalăii, care se bucurau de o preţuire aleasă; ceilalţi peşti erau vânduţi aici la Balaton pe un preţ de nimic. Cu toate acestea se câştigau bani frumoşi. Şi cum să nu se câştige când într-o zi ca asta se pescuiseră trei sute de chintale! Timar ăsta-i într-adevăr copilul norocului!

Peştele care nu se transporta imediat era încărcat în coşuri şi dus la magazii, iar de-acolo, cu căruţele, la târgul din Veszprem.

Timar îşi puse în gând ca-n seara aceea să facă un chef de pomină cu toţi cei adunaţi acolo. Porunci aşadar să se aducă pe gheaţă un poloboc de zece vedre, să i se dea cep, şi-apoi îl rugă pe staroste să pregătească o ciorbă de peşte cum numai el ştia s-o facă.

Într-o uriaşă căldare de o vadră se taie mărunt pestele anume ales – nu trebuie să fie nici gras, nici cu oscioare multe; ciorba nu conţine decât sânge de peste, câţiva pumni de boia şi ceapă roşie. Şi toate acestea amestecate într-un fel anume, meşteşug Ia care nu se pricepe oricine ci numai acel care are experienţă şi iscusinţă.

Din această minunăţie chiar şi domnul Timar mâncă o porţie neînchipuit de mare.

Şi-apoi, acolo unde-i vin bun şi se pregăteşte o ciorbă de peste, cum ar putea să lipsească ţiganul?

Cât ai bate din palme, apărură nişte balaoacheşi care, aşezând ţambalul pe capacul unui coş, începură cântecul preferat al boierului: „Aoleo, coarda plesneşte! Crezi că domnul n-o plăteşte?”

Şi unde sunt ţigani, neveste frumoase şi flăcăi focoşi, cum ar putea să lipsească jocul? Niciuna nici două, se încinse pe gheaţă o petrecere de să-i meargă vestea peste şapte sate. Perechi-perechi începură dansul sfântului David chiuind pe lângă rugurile de stuf. Timar se pomeni luat pe sus de o nevestică drăguţă care-l târî în joc şi începu să-l învârte de mama focului.

Timar juca.

În noaptea aceea frumoasă de iarnă, focurile bucuriei luminau până departe oglinda de gheaţă. Cheful încins pe oglinda Balatonului ţinu până aproape de miezul nopţii.

Atunci terminară şi pescarii cu căratul peştelui în magazii.

Apoi, încetul cu încetul, oamenii se risipiră spre casele lor, chiuind, mereu şi mulţumind darnicului domn Levetinczy care le dăduse prilejul să petreacă.

După plecarea lor, Timar nu se culcă până ce regele şalăilor nu fu împachetat de Galambos într-o ladă de scânduri plină cu fân şi cu gheaţă şi până ce lada nu fu bătută în cuie. O urcară apoi în trăsura cu care venise Timar spunând vizitiului să stea gata pregătit, deoarece din clipă în clipă trebuia să plece spre casă, spre Komârom; că doar cu o ladă în care se, află peste, trebuie, desigur, să te grăbeşti.

Între timp, Timar se apucă să scrie o scrisoare soţiei sale; compuse o epistolă gingaşă, presărată ici-colo cu glume. Timea era numită „soţia mea cea dragă”. Descrise amănunţit priveliştea de neuitat pe care i-o oferise gheaţa Balatonului şi murmurul ei uluitor, când răsărise soarele; ascunse faptul că gheaţa se despicase foarte aproape de el; povesti cum decursese pescuitul în ziua aceea, fără să scape nici un amănunt, şi sfârşi cu descrierea petrecerii care avusese loc în seara zilei, arătând cât de bine se distrase şi că „fusese dat gata”. Scrise de asemenea că fusese luat la joc de o ţărăncuţă plină de nuri.

Astfel de epistole vesele sunt scrise de obicei de oameni care au de gând să se sinucidă. După ce o termină, coborî s-o dea vizitiului. Starostele pescarilor se afla tot acolo.

— Ei, dar, du-te şi dumneata acasă, Galambos – îl îndemnă Mihâly. Trebuie să fii mort de oboseală.

— Nu plec până nu mai înteţesc o dată focurile pe gheaţă – spuse bătrânul, aprinzându-şi pipa – pentru că acum, din cauza mirosului de peşte, pot toate vulpile aciuiate prin tufişuri, ba chiar şi lupii, or să se grăbească să vină încoace, să înconjoare copca cea mare şi să înceapă a pescui pe contul lor, pândind şi înhăţând peştele care se ridică să ia aer; nu mi-e de alta, dar ne sperie toată prada.

— Nu mai înteţi nici un foc, îi spuse Mihâly. O să am eu grijă de asta, că şi-aşa în timpul nopţii mă trezesc deseori. Când mă trezesc, ies pe balcon şi descarc puşca; auzind împuşcăturile, pescarii noştri cu patru picioare o să-şi ia repede tălpăşiţa.

Liniştit în privinţa asta, starostele îşi luă rămas bun şi porni agale către casă.

Pivnicierul surd – singura fiinţă care se mai afla în conac în afară de Timar – dormea tun. După ce că era surd, găsise de cuviinţă să guste atât de zdravăn din vinul acela tare, încât putea fi sigur că nimic în lume n-o să-i tulbure odihna nocturnă.

Timar se duse sus în camera sa şi înteţi focul din cămin.

Nu-i era somn deloc.

Sufletul lui tulburat nu avea nevoie de odihnă trândavă.

Altfel de odihnă căuta el.

Tot odihnă e şi-atunci când omul se aşează pe balcon lăsând uşa larg deschisă şi începe să privească tăcut lumina palidă a nopţii de iarnă.

Luna nu răsărise încă; doar stelele clipeau obosite şi ochiul luminos al fiecăreia se reflecta în oglinda netedă a gheţii ca nişte nestemate zvârlite pe o imensă placă de oţel sau ca boabele de lumină ale luminărilor ce se aprind la cimitir de ziua morţilor. Sus se vedea Saturn, Vega, Lebăda, Coroana, Aretur, Fecioara cu spice şi Berenice, soţia cea credincioasă.

Omul priveşte spre stele şi nu se mai gândeşte la nimic. Vede, dar nu simte. Nici frigul, nici bătăile inimii, nici ce se petrece în juru-i sau în sufletul său. Priveşte şi atât. Şi-n felul acesta se odihneşte.