Gluma Athaliei

Domnul Brazovics obişnuia ca după masă să-şi bea cafeaua în camera soţiei sale, răspândind în juru-i un nor de fum gros din pricina tutunului „Latakia”1.

Domnul Kacsuka şuşotea cu Athalie stând lângă o măsuţă, în colţul căreia doamna Zofia se prefăcea că lucrează de zor la o broderie. (De un an de zile, pe această măsuţă erau expuse mereu în mod demonstrativ ba broderii, ba cusături; nu de alta, dar să vadă orice vizitator că se pregătea trusoul!)

Domnul Kacsuka, aproape că se mutase aici; venea înainte de prânz, era reţinut la masă şi pleca acasă seara târziu.

Se vede treaba că cetatea Komârom era atât de bine fortificată, încât inginerul militar putea să se ocupe toată ziua de domnişoara Athalie.

Dar cu atât mai şubrede deveneau întăriturile propriei sale cetăţi. Sosise vremea să se însoare, deşi se apăra ca un Zriny1. Dacă îl scoteau din prima linie, se replia în cetăţuie. Găsea mereu câte un pretext plauzibil ca să amâne căsătoria. Curând însă şi ultimele mine fură folosite împotriva lui: cauţiunea fu intabulată pe casa Brazovics şi Hofkriegsrath-ul acceptă acest bun în loc de bani peşin; găsiră şi locuinţă pentru tânăra pereche şi, în sfârşit, fu dată şi ultima lovitură: domnul Kacsuka fu înaintat la gradul de căpitan. Era prea de tot. Se trăsese astfel şi ultima ghiulea, fusese doborât şi ultimul pretext, aşa că nu mai avea încotro: trebuia să capituleze şi s-o ia de nevastă pe frumoasa şi bogata Athalie.

Numai că domnul Brazovics, când venea să-şi bea cafeaua în camera doamnelor, se arăta din zi în zi mai otrăvit, iar cel care-i întindea paharul cu otravă era Timar. Timar devenise Cartagina2 lui de fiece zi.

— Ce blestemăţie a mai scornit iarăşi omul ăsta? Un negustor de cereale cinstit se bucură că poate să se odihnească atunci când vine iarna: ăsta însă se-apucă de alte alea, de lucruri ce n-au trecut nimănui prin cap. Acu a închiriat tot lacul Balaton şi pescuieşte sub gheaţă! Data trecută, la capul Kenesc, a scos într-o clipă trei sute de chintale de peşte. Jaf în lege! Până-n primăvară o să pustiască BalalonuI în aşa hal încât n-o să mai rămână în el nici coadă de caras, de crap, de ştiucă sau de biban darmite de şalău. Cară totul la Viena! De-asta creste şalăul în Balaton? Ca să-l mănânce neamţul? Blestemat om! Zău că n-a strica să-şi facă cineva pomană şi să-i vină de hac. Mai devreme sau mai târziu i-o dau eu la cap, de asta nici o grijă! O să pun doi marinari să-l prindă şi să-l azvârle în Dunăre când o trec peste pod. Sau dau o sută de forinţi unei santinele ca să-i tragă un glonte aşa, ca din greşeală, în miez de noapte când o trece prin faţa postului. Sau îi arunc în curte un dulău care să-I muşte când o fi să iasă din casă. Că-i bun de spânzurat, zău aşa! Mai avan ca Angy al Băncii sau Zoi al Mărci. Pentru că dacă Zoi Mărci se mulţumeşte să-mi ia doar punga, hoţul ăsta e în stare să-mi fure şi acoperişul de deasupra capului. O să pun să-i dea foc casei, să ardă ca un şoarece! Şi l-au mai şi înnobilat. A fost numit şi consilier în sfatul judeţului, aşa că haimanaua stă cot la cot cu mine. Alături de mine, om al cărui bunic a fost nobil ungur get-beget, să stea un venetic ca el! O, dacă ar veni iarăşi restauraţia! Să-ndrăznească atunci să-şi arate mutra, că chem o ceată de nobili din Gibernyuz să-l azvârle pe geam ca să-şi frângă gâtul! O, dacă m-aş întâlni cu el la vreo masă, i-aş pipăra supa cu atâta otravă că s-ar răsturna într-o clipă cu burta în sus ca un broscoi mort. Auzi! Are nas, puşlamaua, să se ducă-n vizite la domnişoare nobile! Acest Timar! Acest pârlit de schreiber căruia nu i se cuvine alt titlu decât cel de „căpitan al mâlului”! O, ce n-aş da să nimerească o dată într-o casă unde să dea peste un ofiţer curajos care să-l provoace la duel şi să-l străpungă ca pe o broască râioasă, uite-aşa!

Făcând această aluzie, domnul Brazovics trase cu coada ochiului spre domnul Kacsuka; dar cel vizat făcea pe surdul. De auzit, îl auzea; ceea ce înţelegea însă din vorbele lui Brazovics era că proaspătul milionar din Komârom lovise pare-se destul de serios în averea lui Brazovics şi că asaltul lui Timar zguduise nu numai persoana domnului Brazovics, ci şi casa cu etaj a acestuia, lucru ce n-avea darul să sporească nici cu un strop bucuria domnului Kacsuka tocmai acum în preajma nuntii care se apropia.

— Dar n-o s-aştept eu până s-o găsi cineva să-i vină de hac derbedeului ăsta!

— Spuse în sfârşit domnul Brazovics şi, ridicându-se de lângă măsuţa unde-şi lăsase cafeaua şi pipa îşi luă dintr-un colţ al camerei bastonul de trestie. Am un baston cu stilet. L-am cumpărat anume pentru el. (Şi, ca să fie crezut, scoase din bastonul de trestie un stilet ascuţit.) Uite-l! Deie Domnul să ne întâlnim şi mai ales să fim numai noi doi! O să-i împlânt stiletul ăsta până-n prăsele, uite-aşa. Mă prind să-l ţintuiesc de zid ca pe un liliac!

Şi pentru a da o şi mai mare greutate ameninţării, îşi roti furios ochii injectaţi.

Bău apoi cafeaua ce mai rămăsese şi, îmbrăcându-şi paltonul, anunţă că sosise timpul să plece la geschaft1. Da, fireşte, să joace ferbir2. Se va întoarce devreme. Devreme, adică în zori.

Îl lăsară să plece.

Dar când să coboare pe treptele înguste ale scării în spirală – cobora cu mare băgare de seamă, deoarece din cauza greutăţii sale respectabile era periculos să se grăbească – cu cine credeţi că se-ntâlni nas în nas? Cu Timar.

Ei, iată-l deci în mâinile lui! În vârful stiletului, într-un loc îngust, întunecos, unde nu puteau fi văzuţi de nimeni. Cele mai multe crime au fost comise, pe scări. Timar nu avea nici o armă, nici măcar un băţ, pe când domnul Athanaz avea un baston-stilet lung de aproape două picioare.

Îndată ce-l zări pe Timar, domnul Athanaz luă bastonul din mâna dreaptă, îl puse la subsuoară şi scoţându-şi pălăria strigă cât îl ţineau rărunchii:

— Vă salut, bună ziua, domnule de Levetinczy! La acest salut, Timar răspunse:

— Servus, Athanaz! Te şi duci la geschaft?

— He-he-he gânguri domnul Athanaz ca un copil prins cu o şotie. Dar tu, Mişka, de ce nu vii niciodată printre noi?

— Eu, nu! Dacă vreţi să pierd câteva sute de forinţi, pot să vi-i dau pe gratis; dar să transpir pândind toată noaptea „şchiopul”3, asta nu-mi face nici o plăcere.

— He-he-he! Ei, atunci du-te sus că doamnele-s acolo. Petrecere frumoasă! Azi n-o să ne mai vedem.

Şi se despărţiră strângându-şi mâinile prieteneşte.

Ceea ce înseamnă că ameninţările domnului Athanaz nu trebuiau luate în serios. Avea glas şi înfăţişare fioroase, dar nu se speria nimeni de el. Nici măcar nevastă-sa. Ba, poale, dânsa cel mai puţin.

Domnul Athanaz ştia prea bine că Timar venea deseori în casa lui, dar făcea în aşa fel încât să nu-l întâlnească. Doamna Zofia îi dăduse să înţeleagă că Timar venea probabil pentru ochii frumoşi ai Athaliei. Lucrul ăsta îl privea însă pe domnul Kacsuka. Dacă domnul Kacsuka nu-l sfârteca pe Timar ca pe o broască, era vina lui. Fusese îmboldit s-o facă. Şi uite că nu-l sfârtecase încă, deşi se întâlnea destul de des cu Timar acolo, la Athalie.

Nici prin gând nu-i trecea căpitanului să-l provoace la duel! Erau tot atât de buni prieteni ca şi mai înainte. Rar s-au văzut vreodată oameni care să se iubească aşa cum se iubeau locuitorii şi vizitatorii acestei case!

Domnul Brazovics presupunea – ba, datorită relaţiilor sale, putea să fie sigur – că cel care-i deschisese lui Timar uşa spre îmbogăţire nu era altul decât însuşi căpitanul Kacsuka. Putea chiar să-şi dea seama şi în ce scop făcuse asta: pentru că domnul Kacsuka voia să scape de logodna sa cu Athalie. Ce mult i-ar fi convenit ca domnul Brazovics să se ruineze şi lui să-i fie interzis să mai calce în casa acestuia! Deci, iată un motiv mai mult ca Brazovics să-l îndrăgească pe căpitan ca pe propriul său fiu, şi asta. Din tot sufletul lui de părinte. Iar căpitanul trebuia s-o ia de nevastă pe Athalie cât mai degrabă; n-avea încotro.

Căpitanul Kacsuka e de multă vreme logodnicul domnişoarei Athalie dar, aşa cum se prezintă lucrurile, se pare că logodnica lui e curtată de un rival de temut. O curtează un om bogat pe care ar trebui să-l urască şi pentru faptul – ştiut şi de el – că ia discuţia ce avusese ioc în Hofkriegsrath şi Hofkammer Timar îşi părăsise foştii săi protectori. Şi totuşi căpitanul îl iubeşte atât de mult pe fostul său coleg de şcoală, încât ar fi în stare să-i ierte totul, mai ales dacă Timar i-ar sufla logodnica de sub nas!

Athalie îl dispreţuieşte pe Timar, pe fostul slujbaş al tatălui ei dar, în ciuda acestui dispreţ, se arată prietenoasă faţă de dânsul; îl iubeşte la nebunie pe Kacsuka şi totuşi în prezenţa lui e îndatoritoare cu Timar sperând că doar-doar va izbuti să-şi facă iubitul gelos.

Doamna Zofia îl urăşte pe Timar, dar îl primeşte zâmbindu-i dulceag, de parcă ar dori din tot sufletul să-i fie ginere şi să stea pe veci sub acelaşi acoperiş cu dânsul!

Iar Timar a jurat pieirea tuturor! Pieirea bogătaşului, a babei, a fetei frumoase, a logodnicului: vrea să-i vadă în stradă pe toţi; totuşi vine în vizită şi sărută mâna doamnelor, strânge amabil mâna bărbaţilor şi caută să fie agreabil.

Aceştia îl primesc de asemenea cu multă plăcere; de dragul lui domnişoara Alhalie se aşează degrabă la pian, iar doamna Zofia îl reţine la o gustare; se serveşte, ca de obicei, o cafea şi compot. Iar Timar îşi bea cafeaua gândindu-se că în ceaşcă ar putea să fie şi otravă pentru şobolani.

Când se pune masa, apare şi Timea ca să ajute la servit. Din clipa aceea Timar nu mai aude nici ce se vorbeşte, nici ce melodie cântă domnişoara Athalie: n-o vede decât pe Timea.

Şi, slavă Domnului, are ce vedea.

Fata, intrată în al cincisprezecelea an, s-a dezvoltat splendid. Numai privirea, neîndemânarea şi naivitatea ei mai amintesc că e încă o copilă.

A început s-o rupă pe ungureşte, dar vorbeşte cu accent străin, iar câteodată schimonoseşte sau împerechează cuvintele greşit, fapt pentru care la noi lumea ia omul peste picior fără nici un fel de milă. (Chiar dacă se întâmplă una ca asta în sfatul ţării, în toiul celor mai serioase discuţii.)

Athalie a găsit în Timea un straşnic cal de bălaie. Acum are de cine să râdă.

Sărmana copilă e un veşnic obiect de glumă pentru Athalie!

Athalie îi dă rochiile ei purtate, cele care au fost la modă acum patru ani. Or, azi moda se schimbă de la o zi la alta! Închipuiţi-vă ce râsete ar stârni o femeie care ar apărea pe stradă în plină zi îmbrăcată într-o crinolină largă, deşi nu de mult asta a fost moda atotstăpânitoare.

Într-un timp crinolina nu se lega de solduri, ci de umeri. Mânecile erau largi şi montate pe nişte cercuri care le ţineau umflate ca nişte coşuri, iar ca rochia să nu aibă cute, se umplea cu puf, ca pernele; rochia era lungă până-n călcâie şi garnisită cu volănaşe; ţinuta femeilor era de obicei completată de un pieptene înalt şi îndoit cu care se aduna părul, iar de coc se prindea o fundă enormă, din panglici late.

Toate astea au fost foarte frumoase la vremea lor, dar patru ani mai târziu, când nimeni nu mai purta aşa ceva, era curată mascaradă să te îmbraci în asemenea hal.

Or, Athaliei îi plăcea să facă din Timea un personaj de bâlci.

Iar biata fală, care habar n-avea de moda europeană, privea această găteală ca o fetişcană din cine ştie ce trib sălbatic; îi plăcea tot ce era bătător la ochi. De aceea se bucura nespus când Athalie o îmbrăca în rochiile ei de mătase ţipător colorate şi demodate; iar când îi mai punea şi pieptenul cel mare în păr şi funda pestriţă în coc, biata fată se topea de admiraţie faţă de ea însăşi; şi pentru că toţi cei care-o întâlneau pe stradă zâmbeau, Timea îşi închipuia că e admirată, aşa că, pentru a scăpa de privirile lor, o lua pur şi simplu la goană; de aceea nimeni nu-i spunea altfel decât „turcoaica cea nebună”.

Apoi puteai să-ţi îngădui la adresa ei orice fel de ironii, deoarece fata nu se supăra. Fiind prea naivă, ea nu-şi da seama când trebuia să se supere şi, nesesizând batjocura, credea că i se vorbeşte serios, aşa că glumele se prindeau de minune.

Iar Athaliei îi făcea o deosebită plăcere să facă din această copilă ţinta ironiilor sale mai ales atunci când erau de faţă şi bărbaţi. Dacă veneau în vizită musafiri tineri, Athalia îi îndemna să o curteze pe Timea. O amuzau grozav seriozitatea cu care fata primea curtea acestora şi mai ales bucuria care o încerca văzând că i se acordă şi ei atenţie întocmai ca unei domnişoare; se bucura când la vreo serată o descopereau şi pe dânsa uitată undeva într-un ungher şi-o luau la dans; se bucura când curtezanii îi ofereau buchete mari de flori culese din grădină, buchete pe care Timea abia Ie putea ţine în braţe: iar dacă fata stâlcea vreun cuvânt şi se isca un haz general, ah! Cum se auzea printre hohotele celorlalţi râsul cristalin al Athaliei!

În schimb, doamna Zofia avea faţă de Timea o atitudine gravă. O ocăra şi o dojenea pentru te miri ce. Or, Timea, ca orice fată când ajunge la vârsta pubertăţii, era destul de neîndemânatică şi, cu cât era mai des luată la rost, cu atât făcea mai multe pocinoage.

— Aşa se serveşte ceaşca asta, cu fundul în sus? Toanto!

— Nu ştii care-i linguriţa Athalici?

— Şi cine mă rog s-a-nfruplat pe ascuns din fursecurile astea? Ei bine, să-ndrăzneşti să mai pui mâna vreodată!

— Cu ce ţi-ai murdărit iarăşi rochia? Crezi că-n fiecare zi o să ţi se dea una nouă?

— Aşa se şterge cuţitul ăsta, hai?

— Cine a rupt toarta ibricului? Tu, nu-i aşa? Iei totul asupra la ca să nu-i scad servitoarei din leafă; cred şi cu! Din leafa ta nu pot să scad, că tu n-ai leafă.

Domnişoara Athalie mai lua uneori apărarea Tim6ii:

— Da zău, mamă, n-o mai tot certa mereu pe biata fată! Te porţi cu dânsa de parc-ar fi o slujnică; ştii bine că Timea nu-i servitoare; nu-mi place să faci atâta tărăboi din pricina ei.

Iar Timea săruta întâi mâna doamnei Zofia, ca să nu mai fie supărată, apoi pe a Athaliei, fiindcă i-a luat apărarea, pe urmă mâinile amândoura ca să nu se mai certe din pricina ei. Era o fire tare supusă şi recunoscătoare.

Doamna Zofia abia avea răbdare s-o vadă ieşind o clipă din cameră pentru a-i spune Alhaliei tot ce-i stătea pe limbă; dar în aşa fel, încât s-o audă şi musafirii, adică Timar şi căpitanul Kacsuka.

— Ar trebui s-o obişnuim cu munca de servitoare. Ştii ce nenorocire i s-a întâmplat. Banii pe care i-a salvat Timar. Adică vreau să spun domnul de Levetinezy. au fost împrumutaţi cu dobândă unui moşier care a dat faliment, pierzându-şi toată averea; nu mai are decât ce-i pe ea.

(„Ah! Vasăzică au sărăcit-o de tot” gândi Timar şi simţi o uşurare atât de mare de parcă ar fi fost scutit de un an de învăţătură.)

— Pe mine nu mă supără altceva – urmă Atlialia – decât faptul că orice i s-ar întâmpla rămâne la fel de nesimţitoare. Fie că-i ocărâtă, fie că-i luată peste picior, ea e la fel. Nici măcar nu roşeşte.

— Asta-i caracteristic grecilor! Remarcă Timar.

— Da de unde, răspundea Athaiie cu dispreţ. E semn de boală. La şcoală, la internat, colegele mele care voiau să aibă paloarea ei bolnăvicioasă înghiţeau cretă şi boabe de cafea prăjită.

Athalie vorbea cu Timar, dar privea spre domnul Kacsuka.

Iar domnul Kacsuka se uita într-o oglindă mare, o oglindă în care putea s-o vadă pe Timea ori de câte ori aceasta intra în cameră. Şi Athalie şi Timar observară acest lucru.

Timea intră cu o tavă plină cu pahare ce zăngăneau; îşi concentrase toată atenţia ca nu cumva să se rostogolească vreunul. De aceea, când doamna Zofia ţipă: „Ai grijă să nu cadă ceva!”, copila scăpă tava din mâini; spre norocul ei paharele căzură pe covorul moale, aşa că nu se sparse niciunul, ci doar se împrăştiară care-ncotro.

Doamna Zofia fu gata să se repeadă ca o zmeoaică, dar Athaiie o opri:

— Tu eşti de vină! De ce-ai ţipat la ea? Timea rămâne aici lângă mine; să servească slujnica!

Înfuriată din cauza acestei observaţii, doamna Zofia se duse în bucătărie spumegând.

Când Timea scăpase paharele, domnul Kacsuka sărise cu îndemânarea unui militar şi le adunase cât ai bate din palme aşezându-le pe tava ce tremura în mâinile fetei.

Privirea plină de recunoştinţă ce se revărsa asupra-i din ochii mari şi negri ai copilei fu observată şi de Athalie şi de Timar.

— Zău aşa, căpitane – îi şopti Athalie logodnicului ei – ce-ar fi să faci o glumă? Păcăleşte-o puţin pe fata asta. Fă-i curte. O să ne dai prilejul să ne distrăm de minune. Timea, o să iei gustarea cu noi; stai, aici, lângă domnul căpitan.

Putea fi o glumă amară, o tachinare ironică, gelozie sau răutate. Ce va ieşi din toate astea, vom vedea!

Cu o timiditate înfrigurată şi ascunzându-şi cu greu bucuria, Timea se aşeză la masă, faţă în faţă cu frumoasa şi cuceritoarea Athalie care, atunci când îl rugase pe logodnicul ei să-i arunce un compliment şi Timeii, procedase ca o regină ce dă un galben unui copil cerşetor. Bietul copil va fi fericit o zi întreagă, în timp ce regina nici nu va băga de seamă lipsa acelui galben.

Căpitanul o servi pe Timea cu zahăr, însă cleştele de argint nu voia să asculte de mâna fetei.

— Luaţi cu mânuţa dumneavoastră atât de frumoasă şi de albă – o îndemnă căpitanul.

Auzindu-l, fata se fâstâci atât de tare încât puse bucata de zahăr în paharul cu apă în loc s-o pună în ceaşca de cafea.

Nimeni nu-i spusese vreodată că ar avea mâini frumoase şi albe.

Poate că domnul Kacsuka nu spusese cuvintele acelea cu intenţia de a-i face curte, ci pur şi simplu pentru a-i permite să ia zahărul cu mâna – asta fiindcă nu e deloc dizgraţios să vezi o mână curată de copil luând o bucală de zahăr.

Dar cuvintele lui rămaseră adânc întipărite în mintea fetei şi, adeseori pe ascuns, ea îşi cerceta mâinile, curioasă să vadă dacă erau într-adevăr atât de frumoase şi de albe.

Athalie abia putu să-şi ţină râsul. Jocul o amuza din cale-afară.

— Timea, serveşte-l pe domnul căpitan din prăjiturile acelea. Fata luă tava de cristal de pe suportul de argint şi i-o întinse domnului Kacsuka.

— Ei, nu aşa! Alege-i tu ceva.

Timea alese din întâmplare o prăjitură în formă de inimă. Ştia oare copila ce înseamnă inimă?

— O, prăjitura asta-i prea mare pentru mine! Glumi căpitanul. Nu vreţi cumva, frumoasă domnişoară Timea, s-o împărţim pe din două?

Şi spunând aceasta rupse inima de aluat în două, întinzându-i jumătate Timeii.

Copila o lăsă pe farfurie şi chipul ei arăta că n-avea s-o mănânce pentru nimic în lume. O păzea, geloasă, şi nu mai aşteptă să intre doamna Zofia sau camerista să schimbe farfuriile, ci se grăbi ca însăşi să le strângă şi să se ducă la bucătărie. Ce râsete se vor încinge acolo, când vor vedea jumătatea aceea de inimă! Ce râsete! Ca şi când ar fi mare lucru să păcăleşti o fată de cincisprezece ani! Când la vârsta asta felele cred că tot ce zboară se mănâncă şi dau lesne crezare oricui le spune „Ce mâini frumoase ai!” Cu atât mai mult cu cât domnul Kacsuka era unul dintre cei care nu scapă niciodată prilejul de a face complimente atunci când se află în faţa unei fete frumoase. Obişnuia să curteze până şi femeile în vârstă, şi nu scăpa ocazia să şoptească o vorbă dulce chiar şi cameristei care-l petrecea pe scări, luminându-i calea. Ambiţia lui era ca la vederea uniformei sale albastre orice inimă de femeie să bată mai repede.

În ciuda acestei apucături, Athalie putea fi sigură totuşi că stătea în centrul constelaţiei. Merita însă osteneala să te ocupi şi de Timea! Deocamdată era o copilă, dar copila aceasta va deveni, fără-ndoială, o femeie foarte frumoasă. Ş-apoi era orfană, turcoaică – nici nu fusese încă botezată – şi era puţin cam sucită; motive destule ca omul să-i facă complimente fără să-l mustre conştiinţa. Iar treaba asta îi făcea mare plăcere logodnicei sale.

O dată, pe când Timea se pregătea să meargă la culcare, Athalie îi spuse:

— Ştii, Timea, căpitanul te-a cerut în căsătorie. Vrei să te măriţi cu el?

Copila se uită speriată la Athalie, apoi imediat se repezi la patul ei şi-şi trase plapuma peste cap, ascunzându-se să n-o mai vadă nimeni.

Athalie se desfată multă vreme cu gluma ei, fiindcă Timea nu numai că nu putu să adoarmă din pricina acestei vesti, dar se foi şi oftă aproape toată noaptea.

Deci farsa reuşise.

A doua zi Timea fu neobişnuit de serioasă; nu mai era nici copilăroasă, nici exuberantă; devenise melancolică si, în acelaşi timp, scumpă la vorbă, ba chiar tăcută.

Arcanum1 îşi făcuse efectul.

Athalie îi angaja pe toţi ai casei s-o sprijine în această farsă. Le spuse s-o trateze de-acum înainte pe Timea ca pe o viitoare mireasă, ca şi-cum ca ar fi logodnica domnului Kacsuka. Servitorii şi doamna Zofia se conformară întocmai.

Într-o bună zi Alhalie îi spuse Timeii:

— Uite, căpitanul ţi-a trimis inelul, de logodnă. Dar nu poţi să-l pui în deget atâta timp cât nu eşti botezată. Mai întâi trebuie să devii creştină. Vrei să le botezi? Timea îşi încrucişa mâinile pe piept, plecându-şi capul:

— Aşadar, mai întâi o să te botezi. Pentru asta însă e nevoie să înveţi principiile fundamentale ale religiei creştine, catehismul şi istorioarele din Biblie, psalmii şi rugăciunile; trebuie să te duci la preot şi la dascăl să te înveţe. Vrei?

Timea încuviinţă din cap fără a rosti un cuvânt.

Din clipa aceea începu să meargă în fiecare zi la preot şi la dascăl, ducându-şi subsuară, întocmai ca o şcolăriţă, cărţile cu psalmi şi rugăciuni; iar seara, târziu, după ce se culcau toţi, ieşea în vestibulul pustiu şi citea cu glas tare despre cele zece pedepse trimise asupra Egiptului, despre Samson şi Dalila, despre losif şi soţia lui, Putifar. Îi venea greu, deoarece nu fusese obişnuită sa înveţe. Era o muncă neînchipuit de anevoioasă pentru Timea să pătrundă tezele abstracte şi de neînţeles ale catehismului. Dar ce n-ar fi făcut, biata de ea, pentru a fi botezată?!

— Uite, spunea Athalie când era de faţă şi Timar, fără stimulentul acesta niciodată n-ai fi putut s-o convingi să se apuce de învăţat şi mai ales să fie botezală. Aşa, i-a priviţi-o cum se străduieşte să fie gata câi mai repede pentru botez!

Timar îşi dădea seama ce crudă farsă îi jucau sărmanei fete oamenii aceia, dar nu putea să zică nimic. Ce-ar fi putui să spună? Copila tot nu l-ar fi înţeles.

Venind în casa aceasta, el făcea şi mai mult rău Timeii, deoarece prin prezenţa lui da apă la moară celor care făceau haz de dânsa. Copila auzea de la fiecare – chiar şi bătrânul, gravul domn Athanaz mai scăpa câte o vorbă, cum că bogatul domn de Levelinczy venea la dânşii pentru Athalie. Şi-apoi nu era foarte firesc asta? Omul bogat caută fată bogată. Ban la ban trage. Or, în acest caz cine s-ar potrivi mai bine cu un ofiţer ungur sărac decât ca, fata săracă a unui militar turc? Iată de ce copila găsea că lucrurile sunt cum nu se poate mai fireşti.

Aşadar învăţa zi şi noapte. Când catehismul; Biblia şi psalmi fură pe sfârşite, scorniră altă minciună, îi spuseră că ziua nunţii fusese fixată dar că până la nuntă trebuiau să fie terminate toate lucrurile de îmbrăcăminte; că toată rufăria aceea bogată, nenumăratele găteli şi zorzoane întârziau ziua nunţii dacă nu era gata. Asta fără a mai pune la socoteală rochia de mireasă pe care o va îmbrăca la ceremonie! Or, rochia trebuia brodată chiar de mireasă. Timea nu se miră: aşa era şi în Turcia. Şi-apoi ştia să brodeze minunat cu mătase şi cu fir de aur şi de argint. Deprinsese bine acest meşteşug de la femeile din haremul tatălui ei.

Îi dădură, aşadar, să brodeze rochia de mireasă a Athaliei. Cerându-i s-o lucreze aşa cum fusese învăţată acasă, spunându-i, bineînţeles, că îşi broda propria rochie. Timea desenă pe poale nişte arabescuri neînchipuit de frumoase şi se apucă de lucru.

Din mâinile ei ieşea o adevărată operă de artă. Cosea de dimineaţa până seara târziu; nu lăsa acul din mână nici când veneau musafiri; vorbea cu ei fără să-şi întrerupă lucrul. Şi bine făcea că nu-şi ridica privirile de pe broderie, pentru că în felul acesta nu era nevoită să se uite în ochii nimănui.

Dar comportarea ei mai prezenta încă un avantaj; stând aplecată asupra lucrului, Timea nu-i vedea, pe cei din jur care făceau un haz grozav pe seama ei. Femeile îşi făceau semne fie între ele, fie celor veniţi în vizită şi râdeau pe-nfundate de graba şi de hărnicia cu care broda fata, care-şi închipuia că-şi coase propria-i rochie. Ce prostuţă! Timar vedea şi tăcea.

O, de câte ori plecase el din casa aceea cu sufletul atât de învrăjbit încât, ajuns la capătul scărilor, apuca cu amândouă mâinile stâlpii de marmură ai casei, întocmai ca Samson1, care dărâmase sălaşul filistienilor!

Când îi va fi oare dat să prăvale afurisita asta de casă? Când?

Ziua pe care Timea o aştepta tremurând de o tainică nerăbdare era într-adevăr ziua nunţii domnului Kacsuka, dar nu cu ea ci. Cu domnişoara Athalic.

Totuşi în faţa acelei zile mai stăteau unele piedici; piedici care nu erau provocate nici de poziţia dezavantajoasă a stelelor, nici de inimile celor doi (care se iubeau exact atât cât trebuie) ci de situaţia financiară a domnului Brazovics.

Când ceruse mâna fetei domnului Brazovics, domnul Kacsuka îi făcuse acestuia o foarte amănunţită descriere a situaţiei sale. Îi arătase că-i băiat sărac – şi că veniturile lui ajungeau tocmai atât cât îi trebuia unui om neînsurat să iasă în lume potrivit rangului şl gradului său de ofiţer; să întreţină însă din veniturile sale o femeie, şi mai ales o femeie obişnuită cu confort şi lux, era peste poate; aşa că-i mărturisise deschis că nu se putea căsători decât în cazul când zestrea soţiei sale îi va da posibilitatea să acopere cheltuielile gospodăriei, împotriva acestei dorinţe nici domnul Brazovics n-avea nimic de zis. Se obligase ca în ziua nunţii să-i dea Athaliei o zestre de o sulă de mii de forinţi bani gheaţă, bani cu care tinerii puteau să facă ce le-o pofti inima.

Numai că atunci când făgăduise domnul Brazovics mai putea să-şi ţină cuvântul. Acum însă se ivise acest Timar. Omul acesta, pe diferite căi şi în diferite feluri, încurcase atât de mult speculaţiile domnului Brazovics, îi stricase în aşa fel socotelile – chiar şi acolo unde mergea la sigur – îl lovise pe piaţa cerealelor, îi făcuse concurenţă scoţându-l de pe poziţiile sale şi-i închisese în nas toate uşile vechilor săi protectori încât domnul Brazovics socotea că în actuala conjunctură era de-a dreptul imposibil să facă rost de o sută de mii de forinţi.

Se adeverea aşadar ceea ce îi spusese domnul Kacsuka odinioară lui Timar, şi anume că afacerile domnului Brazovics erau atât de încâlcite încât nici el însuşi nu mai ştia cum merg, adică dacă plutea deasupra apei sau înota pe dedesubtul ei; afacerile noi şi cele vechi, cele rentabile şi cele nerentabile, veniturile imaginare şi creanţele, datoriile pe care căuta să şi le ascundă până şi lui însuşi, obligaţiile ce nu puteau fi anulate şi procesele îndoielnice erau atât de încurcate, încât nimeni nu putea şti despre domnul Brazovics (iar el cu atât mai puţin) când era Cresus1 şi când Cirus2. Aşa stând lucrurile, cel care avea de primit de la dânsul o sută de mii de forinţi era cu atât mai înţelept cu cât se grăbea să-i vadă cu o zi mai devreme.

Or, Kacsuka era destul de înţelept.

Domnul Athanaz încercă de câteva ori să se apropie de tranşeele genistului venind cu noi propuneri: de ce să-i dea în mână acea sută de mii de forinţi? Nevasta o s-o pape cât ai clipi, iar dobânda banilor abia dacă se ridică la şase mii de forinţi. N-ar fi mai bine dacă domnul Athanaz le-ar fixa un venit anual de opt mii de forinţi şi capitalul să rămână la el? N-ar fi mai bine să cedeze tinerei perechi o moşioară, una care ar aduce un venit de şapte mii de forinţi?

Dar genistul îşi apăra cu străşnicie reduta. Astupă şanţurile de comunicaţie şi ameninţă cu aruncarea în aer a întregii citadele a căsniciei dacă nu i se plătea întreaga sumă promisă înainte de nuntă.

Domnul Brazovics se afla deci într-o mare încurcătură şi, dacă mai era cineva – în afară de Timar – care se uita cu şi mai multă desperare la rochia de mireasă care se desăvârsca sub mâinile Timeii, apoi omul acela nu era altul decât însuşi domnul Brazovics.

Dar. ad vocem3. Timar! O idee salvatoare se născu în capul domnului Brazovics. Îl ura atât de mult pe acest Timar încât l-ar fi înecat cu plăcere şi într-o lingură de supă. Dar ce-ar fi totuşi dacă şi-ar mărita fata cu el?

Doar nu-i legată de domnul Kacsuka! Dacă domnul căpitan nu vrea să se însoare, n-are decât să meargă să şape şanţuri; problema e să se mărite Athalie.

Şi-apoi, schimbul n-ar fi deloc rău. Timar ăsta e de fapt un terchea-berchea, demn de dispreţ, un hoţ taman bun de ştreang, dar dacă ar lua-o de nevastă pe Athalie, ehei, lucrurile s-ar schimba. Făcând o partidă ca asta ar deveni şi el om cinstit. Ar înceta duşmănia şi concurenţa; ar deveni asociat cu socrul său deci toate ar fi iarăşi în regulă.

Şi totul era parcă foarte uşor de înfăptuit: Timar venea deseori la el în casă. Doar nu venea de dragul servitoarei?! Tânărul avea un singur cusur: era prea sfios. N-avea curajul să vorbească, să declare că îndrăznise să-şi ridice privirile până la fata fostului său jupân. Se temea pesemne şi de ofiţerul ăla; se temea c-o să-i taie gâtul. Ei bine, omul acesta timid trebuia ajutat!

Într-o după-amiază, turnându-şi o porţie dublă de rachiu de anason în cafea (cică anasonul sporeşte curajul), domnul Athanaz intră în camera sa lăsând vorbă doamnelor ca imediat ce soseşte Timar să fie trimis pentru câteva clipe la dânsul.

Ajuns în odaia sa îşi aprinse pipa cu tutun turcesc, făcând atâta fum în juru-i, încât, aşa cum umbla de colo-colo prin încăpere, părea o sepie uriaşă care, cu ochii roşii şi bulbucaţi, pândeşte prada căzută în mare, gata să-i sugă sângele.

Nu peste mult timp sosi şi prada.

Îndată ce află de la doamna Zofia că domnul Athanaz voia să-i vorbească, Timar se grăbi spre camera acestuia. Uriaşa sepie veni spre el înotând prin marea de fum, holbându-şi ochii înspăimântători şi ţipându-i drept în faţă:

— Ascultă, domnul meu! De ce tot vii la mine în casă? Ce urmăreşti în legătură cu fata mea?

Era mijlocul cel mai potrivit pentru a hotărî un flăcău fricos să-şi dea gândul în vileag. Luat repede, omul se sperie şi totul începe să se învârtă în jurul lui, iar până să-şi vină în fire, pică. Unde pică? În sfânta taină a căsătoriei!

E groaznic să răspunzi la o astfel de întrebare.

În primul rând, Timar îşi dădu seama că domnul Athanaz băuse mult rachiu de anason. Deci din această pricină devenise atât de viteaz.

— Domnule – îi răspunse el, cu o voce calmă – n-am nici un gând în privinţa domnişoarei Athalie. Şi asta cu atât mai mult cu cât domnişoara are un logodnic care mi-e bun prieten. De ce vin în casa dumitale? Dacă nu m-ai fi întrebat, nu ţi-aş fi spus; fiindcă m-ai întrebat, poftim: vin pentru că am făgăduit unui om care a murit, nefericitului dumitale prieten şi rudă, că, o să am grijă de copila-i orfană. Vin să văd cum vă purtaţi cu biata copilă care v-a fost încredinţată. Vă purtaţi neomeneşte, domnule Brazovics, neomeneşte! Ţi-o spun deschis şi în propria dumitale casă. Dumneata ai furat toată averea orfanei! Da! Ai furat-o. Ăsta-i cuvântul! Şi familia dumitale îşi bate joc de biata fată. Îi otrăviţi sufletul pentru toată viaţa. O să vă bată Dumnezeu! Iar noi doi, domnule Brazovics, ne-am întâlnit acum pentru ultima oară în această casă şi. Să nu doreşti să mai apuci ceasul când o să mă întorc iarăşi aici!

Timar făcu stânga-mprejur şi trânti uşa. Caracatiţa se cufundă în adâncimea de nepătruns a valurilor de fum; sorbind al treilea pahar de rachiu de anason şi îşi spuse că ar fi trebuit totuşi să-i răspundă ceva omului care plecase. Dar ce?

Între timp Timar se întoarse în salon. Intrase nu numai pentru a-şi luă pălăria pe care o lăsase acolo, ci şi pentru altceva.

În salon nu se mai afla decât Timea. Athalie şi logodnicul ei se găseau în camera de alături.

Timea observă schimbarea neobişnuită de pe faţa aprinsă de mânie a lui Timar. Faţa aceasta întotdeauna blândă şi smerită părea acum mândră şi transfigurată de emoţie şi asta o făcea să pară frumoasă. Mulţi oameni devin mai frumoşi când pasiunea îi transfigurează. Timar se duse drept spre Timea, care continua să brodeze pe rochia de mireasă trandafiri de aur cu frunze de argint.

— Domnişoară Timea! Zise el, cu glas fierbinte şi adânc. Îmi iau rămas bun de la dumneavoastră. Fiţi fericită şi vă doresc să rămâneţi încă multă vreme un copil. Dar dacă se va întâmpla vreodată să vă simţiţi nefericită, gândiţi-vă că există un om care pentru dumneavoastră.

Nu putu să continue. Cuvintele i se înnodară în gât şi inima i se strânse.

Timea completă fraza nelerminată:

— De trei ori.

Timar îi strânse mâna şi şopti:

— Pentru totdeauna!

Spunând acestea, se înclină în faţa fetei şi plecă fără să-i fi deranjat pe cei din camera alăturată.

Nu fusese în stare să-i spună. „Dumnezeu să vă aibă în pază” Nu, pentru că în clipa aceea îl fulgerase alt gând: voia ca Dumnezeu să-şi ia mâna de pe casa aceea.

Timea scăpă broderia din mână şi, privind undeva în gol, oftă din nou: „De trei ori”. Firul de aur alunecă din urechile acului.

Când Timar coborî, trecu iarăşi pe lângă cei doi stâlpi de marmură care susţineau scările. Ah! Cât de înverşunat izbi cu pumnii în stâlpii aceia!

Oare cei de acolo, de sus, simţiseră loviturile? Oare construcţia, clătinându-se, nu le dăduse de ştire să se grăbească să-şi facă rugăciunea, pentru că acoperişul stă gata-gata să se prăvălească peste dânşii? Nu! Cei aflaţi acolo, sus, râdeau mai departe de copila păcălită care-şi broda cu sârg rochia de mireasă.