O altă farsă

Proaspătul nobil, domnul de Levetinczy, se bucura de mare faimă nu numai în Ungaria, ci şi la Viena.

Se spunea despre el că este un „om de aur”. Că pe orice pune mâna, se preface în aur! Că oriunde îşi îndreaptă paşii, dă peste o mină de aur. Aici e mina de aur, nu la Cetatea-Mare, nu sub Selmec, nu la Roşia-Montană.

Ştiinţa ştiinţelor la cei ce caută aur constă în a afla „înaintea” concurenţilor ce intenţionează guvernul să întreprindă. Şi Timar era desăvârşit în această privinţă.

Dacă Timar se apuca de vreo nouă afacere, ceata speculanţilor se repezea după el ca un roi de albine, deoarece toţi ştiau că acolo se va găsi aur, pe care trebuie doar să întinzi mâna si, gata, poţi să-l iei.

Dar nu numai din această cauză i se spunea lui Timar „omul de aur”, ci şi din alt motiv.

Timar nu înşela niciodată şi nu se ocupa de contrabandă.

Când faci afaceri în stil mare ţi-ajunge câştigul curat; cel care fură, ba mai şi înşeală, e un mare prost pentru că închide drumul spre mina de aur şi pierde vâna jefuită. Cel care se mulţumeşte să câştige doar o groşiţă pentru fiecare forint e om cinstit; la un milion câştigă cincizeci de mii şi aceste cincizeci de mii trag după jele milionul următor. Numai că trebuia, să te porţi; cuviincios. Zeiţa norocului ni se-arată şi-aşa destul de despuiată, astfel că nu se cade să vrem a-i scoate şi ultimul veşmânt, pentru că de! Se supără!

Timar avea bun-simţ în această privinţă. Câştiga sume mari, pentru că întreprindea lucruri mari; dar nu înşela şi nici nu fura, fiindcă nu risca niciodată. Din câştigul realizat îşi aveau partea lor grasă şi cei care puneau o vorbă să i se cedeze lui afacerea cutare sau cutare şi să obţină condiţii avantajoase, aşa încât mina de aur era veşnic deschisă pentru dânsul.

Ba uneori aducea adevărate venituri statului prin demascarea intrigilor rivalilor săi care unelteau împotriva vistieriei publice. Distrugerea concurenţilor săi îi aducea de asemenea venituri. De altfel, concurenţii nici nu-l numeau „om de aur”, aşa cum i se spunea în cercurile guvernamentale şi printre săraci.

Într-o zi începu să cumpere vii pe Monostor.

Monostorul e un deal înalt, lângă Uj-Szony, deal căruia pescarii nemţi i-au dat numele de Sandhugel, adică deal de nisip. Având asemenea sol, oricine poate să-şi închipuie că dealul acela nu putea să dea cine ştie ce vin de soi. Or, o vie care dă un vin de mâna a doua nu-i deloc o afacere pentru un nobil, deoarece nu poate scoate nici măcar valoarea mâinii de lucru. Totuşi, Timar cumpără vreo zece iugăre.

Faptul trezi bănuieli în lumea afaceriştilor. Ce căuta Timar acolo? Nu cumva iarăşi e vorba de vreo mină de aur?

Domnul Brazovics crezu că a dat de-o urmă; se repezi aşadar la domnul Kacsuka, chiar în bârlogul acestuia:

— Ei bine, fiule, a venit clipa să-mi dovedeşti că-mi eşti credincios, că mă socoteşti într-adevăr ca pe un tată. Mărturiseşte că guvernul vrea să clădească o cetate pe dealul Monostor. Hai, nu zi ba! Ştiu că-ţi rişti cariera dacă divulgi asemenea secrete. Ştiu că-i o chestiune de onoare. Dar jur pe sfânta cruce că n-o să suflu o vorbă. Spune-mi doar mie, zău. N-o să-mi poată smulge nimeni nici un cuvinţel, chiar de-ar fi să încerce cu cleştele înroşit în foc. Uite, ticălosul ăla de Timar cumpără pământ tocmai acolo, ceea ce înseamnă că lui i-a suflat cineva o vorbă la ureche. Să nu-i lăsăm chiar toată bucata cea grasă. Ei hai, spune: aşa-i c-o să se construiască o cetate pe Monostor?

Într-un târziu, domnul Kacsuka lăsă să-i fie smuls secretul şi spuse că, într-adevăr, la Hojkriegsrath se hotărâse ca întăriturile oraşului Komârom să fie extinse până acolo.

Ce veste grozavă era asta pentru domnul Athanaz! Câte mii de forinţi frumuşei nu încasase el dintr-o asemenea afacere – cumpărând o mulţime de cocioabe expropriabile şi vânzându-le apoi guvernului ca pe nişte palate!

Ar fi vrut să vadă şi planul fortificaţiilor: aproape în genunchi se rugă de viitorul său ginere să i-l arate măcar pentru o clipă.

Şi domnul Kacsuka îi îngădui să vadă şi planul.

Domnul Athanaz află tot. Ce pământuri urmau să fie expropriate de guvern şi care anume vor cădea în raza întăriturilor. Şmecherul acela de Timar îşi alesese într-adevăr exact locul unde urma să fie înălţată cetăţuia.

— Şi care-i preţul stabilit în ceea ce priveşte plata exproprierii? Iată întrebarea cea mai însemnată.

Divulgarea unui asemenea secret constituia ce-i drept o crimă din partea domnului Kacsuka. Şi totuşi îi destăinui şi acest lucru.

Se luase hotărârea ca guvernul să plătească de două ori ultimul preţ de vânzare-cumpărare.

— Ajunge! Strigă domnul Athanaz sărutându-şi viitorul ginere. Destul! Restul e treaba mea. În ziua nunţii, cei o sută de mii de forinţi vor fi aici, pe masa ta. Destul!

Spunând acestea o zbughi să se apuce de lucru. Deşi nu era „destul” cât aflase; ar fi fost nimerit să mai afle un amănunt de la domnul Kacsuka; şi domnul Kacsuka i l-ar fi spus din moment cum i le spusese pe celelalte; numai că domnul Athanaz nu-l mai întrebă nimic şi, neaflând totul, o păţi ca musca ce se loveşte orbeşte de geam. Iar domnul Kacsuka nu-şi mai dorea nici el o sută de mii de forinţi şi nici ceea ce urma să primească o dată cu ei. Dacă-i va primi, n-o să aibă nimic împotrivă; dacă nu, Dumnezeu cu mila.

Domnul Brazovics aleargă de îndată la Uj-Szony şi, trecând rând pe rând pe la toţi proprietarii de vii, îi întrebă: Cine îşi vinde via? Cumpără fără să se tocmească, iar celor care nu voiau să vândă le oferea un preţ întreit. Pentru el, cu cât cumpăra mai scump cu atât era mai bine; conform condiţiilor de expropriere, câştigul lui creştea cu cât creştea şi, preţul de vânzare-cumpărare.

Dar toate acestea atraseră atenţia şi celorlalţi speculanţi. Se îmbulzeau care mai de care să liciteze pentru vii: sărmanele vii de pe Monostor nu-şi închipuiseră vreodată că vor da vinuri atât de renumite încât să merite arvuna înainte de a fi culese! În sfârşit cursa preţurilor se opri; acum viile, care înainte de divulgarea planului ar fi fost plătite de guvern cu cel mult o sută de mii, se puteau obţine de la noii cumpărători numai cu cinci sute de mii.

Domnul Brazovics cumpărase şi el vii în valoare de o sută de mii de forinţi, deşi făcuse rost de bani cu chiu cu vai; îşi vânduse cerealele pe un preţ de nimic, îşi vânduse corăbiile, pe camătă grea, ba se folosise şi de banii străini ce-i fuseseră încredinţaţi. Dar cel puţin de data aceasta mergea la sigur. Era şi Timar amestecat în afacere! Ce-i drept, Timar nimerise cam prost deoarece cumpărase pământul destul de ieftin; deci va câştiga puţin. Dar fiind şi el interesat în afacere se mergea la sigur şi fără îndoială că speculanţii urmau să încaseze tot câştigul chiar în anul acela. Doar de, plătea statul, iar statului noi îi dăm banii; deci, de fapt, nu luăm înapoi decât proprii noştri bani.

Toată afacerea nu era însă decât un şiretlic pus la cale de Timar, care pregătise astfel o lovitură pentru Brazovics Athanaz.

El însă ştia şi ceea ce scăpase din vedere să-l întrebe domnul Athanaz pe domnul Kacsuka.

Toate zvonurile erau adevărate; şi faptul că guvernul intenţiona să extindă mult construcţiile de fortificaţii de la Komârom, şi faptul că lucrările urmau să fie începute chiar în anul acela. Dar marca întrebare era: de unde vor începe?

Asta fiindcă lucrările erau eşalonate în treizeci de ani.

Timar jucase o farsă crudă adversarilor săi. Ştia fără doar şi poate că-l vor blestema.

Dar ca orice bun negustor care întreprinde ceva aşteptându-se la blesteme din partea unora, avu grijă ea în acelaşi timp să întreprindă şi ceva care să-i aducă binecuvântarea a şi mai mulţi oameni; aşa încât, făcând un bilanţ al blestemelor şi al binecuvântărilor, să-i mai rămână puţin saldo-vortrag1 pe care să-l treacă la contul „binecuvântare”.

Timar îl chemă pe Fabula Jănos:

— Jănos! Îi zise – ai îmbătrânit şi le-au cam lăsat puterile; n-ar fi mai bine să te gândeşti la odihnă?

Fabula Jânos răguşise de lot, aşa că vorbea întocmai ca un sufleor care şopteşte actorilor textul unei piese.

— Ce-i drept e drept, domnul meu, mă gândeam şi cum să părăsesc apa şi să-mi caut o slujbă pe uscat. Nu mă mai ajută ochii. Aş dori din tot sufletul să mă tocmiţi supraveghetor sau chelar la vreo moşie.

— Ştiu ceva mai bun pentru dumneata, Jânos! Nu mai poţi trăi acolo printre sârbi. Prea te-ai obişnuit aici cu pâinea albă de la Komârom. Dacă te-ai apuca de cărăuşie?

— Hm, n-ar fi rău, numai că-mi lipsesc două lucruri: căruţele şi gospodăria.

— O să ai şi una şi alta. Mi-a venit o idee. Oraşul vinde la licitaţie păşunea veche de lângă Vag-Duna. Du-te şi cumpăr-o toată.

— Ho-ho! Domnule, răspunse Fabula Jânos, râzând răguşit. Dacă aş cumpăra-o, apoi înseamnă că pe-acolo n-a umblat nicicând un cornut mai mare decât subsemnatul. Locul acela e doar pământ sterp, pe care nu cresc decât flori de muşeţel, bune pentru ceai; or, cum nu se vând aşa ceva la farmacie; şi-apoi e o halcă de pământ cât toate zilele; mi-ar trebui mii de forinţi s-o cumpăr.

— Ei, hai, nu mai face pe nebunul ci urmează-mi sfatul. Du-te acolo. Uite două mii de forinţi pentru cauţiune; depune-i pe ăştia la licitaţie, apoi licitează până obţii pământul. Dar să nu cedezi nimănui; să dai cât o să-ţi ceară, să nu împărţi cu nimeni, oricine s-ar oferi. Tot ce-o fi de plată, îţi dau eu cu împrumut; o să mi-i înapoiezi când o să ai; şi nu-ţi cer nici dobândă, nici chitanţă pentru banii aceştia; îţi dau tot pe cuvânt. Hai, bate palma!

Fabula Jânos clătină din cap tare neîncrezător.

— Nici o dobândă?! Nici o hârtie?! O grămadă de bănet şi pământ prost, părăginit! Cred că-n cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, o să fiu băgat la răcoare şi-o să rămân gol-puşcă.

— Nu te speria, Jănos. Pământul o să fie al dumitale un an de zile, iar câştigul ce-o să-ţi pice în acest răstimp va fi tot al dumitale.

— Dar cu ce dracu să-l ar şi să-l semăn?

— Nici n-o să-l ari, nici n-o să-l semeni. Acum însă du-te şi fă cum ţi-am spus. O să culegi o recoltă straşnică. Cu condiţia să nu sufli nici o vorbă nimănui.

Fabula Jânos era obişnuit să considere a priori1 orice faptă sau sfat dat de Timar drept nerozie; cu toate astea însă executa tot ce i se cerea cu o supunere oarbă deoarece a posteriori2 se convingea vrând-nevrând că acele nerozii nemaipomenite aveau urmări deosebit de înţelepte. Oricum însă tot nerozii rămâneau; numai că Timar ăsta avea un fel de spiriduş care-l ajuta.

Prin urmare făcu întocmai cum îl sfătuise Timar.

Şi-acum să explicăm această purtare ciudată.

Tot ce se aflase cu privire la planul de fortificaţii din jurul cetăţii Komârom era adevărat.

Consiliul de război al Curţii hotărâse transformarea acestei cetăţi într-o mare tabără, în acest scop se întocmiseră planuri grandioase ce cuprindeau şi construirea cetăţii de la Monostor, precum şi a unei linii de fortificaţii care să lege braţul Vag-Duna cu braţul dinspre Gyor al Dunării, linie cunoscută azi sub denumirea de linia Nador; iar partea frontală a acesteia, acţionând împreună cu tunurile inelului fortificat de la Monoslor, ar fi cuprins atât cetatea cât şi oraşul într-un singur brâu de întărituri.

Se calculase ca întreaga lucrare să fie terminală în treizeci-patruzeci de ani. Cheltuielile: acelaşi număr de milioane.

După toate probabilităţile realizarea planului se hotărâse în toate consiliile guvernamentale. Puteai să contezi pe acest lucru.

Se găsise însă cineva care băgase un purice în urechea Hofkammerei.

Din moment ce lucrările nu se efectuau concomitent la toate fortificaţiile, era de prisos să se exproprieze de la început toate pământurile prevăzute în plan. Ajungea deocamdată exproprierea terenurilor necesare pentru linia Nador care urma să se construiască între cele două braţe ale Dunării; cât privea exproprierea viilor de la Monostor asta putea să mai întârzie încă douăzeci de ani.

Or, speculanţii care adulmecaseră ceva în legătură cu construirea acestor fortificaţii se străduiseră să înhaţe numai dealul de nisip de la Monostor, pe când la bucata de pământ ce se afla între cele două braţe ale Dunării nu se gândise nimeni; terenul acela întins fu scos la licitaţie de primărie şi adjudecat domnului Fabula Jânos pentru douăzeci de mii de forinţi.

Dacă exproprierea de la Monostor nu se făcea acum ci se amâna peste douăzeci de ani, ei bine, în acest timp banii speculanţilor investiţi în aceste vii care nu produceau mai nimic îşi pierdeau valoarea o dată şi jumătate din pricina cametei.

Aceasta era farsa pregătită de Timar adversarilor săi, şi mai ales celui mai îndârjit dintre ei, domnului Brazovics Athanaz; or, îndată ce Brazovics cumpără terenurile de la Monostor, Timar folosi imediat toate mijloacele pentru a împiedica să fie aprobată de către guvernul de la Viena intenţia Hofkriegsrath-ului de a începe construcţia fortificaţiilor peste tot şi concomitent.

Aşa stăteau lucrurile cu trei zile înainte de data fixată pentru nunta Athaliei.

Cu două zile înainte de ziua nunţii, domnul Fabula Jănos intră aproape zburând în casa lui Timar. Da, zbura! Avea o pelerină ale cărei pulpane fâlfâiau ca nişte aripi.

„Zece mii! Douăzeci! Patruzeci! Comisie! Plată! Împăratul, regele Păşuni sterpe! Seceriş!”

Turuia fără încetare; cuvinte fără înţeles, pe care însă Timar le legă în sfârşit astfel:

— Bine, Jânos. Ştiu ce vrei să spui. Azi a venit comisia să stabilească preţul pământurilor care cad în raza noilor fortificaţii. Moşia dumitale, pe care ai cumpărat-o cu douăzeci de mii de forinţi, a fost expropriată cu patruzeci de mii. Diferenţa e deci câştigul dumitale. Ăsta-i secerişul. Nu-i aşa că s-a împlinit ce ţi-am spus?

— Chiar aşa cum mi-aţi spus, domnule! Parcă aţi fi sfântul loan Gură de Aur. Chiar aşa stau lucrurile, acuma văd şi eu. Şi mai văd c-o să încasez douăzeci de mii de forinţi pe degeaba; de când sunt n-am câştigat atâţia gologani cu mâinile astea ale mele! Douăzeci de mii de forinţi! Înnebunesc îmi stă mintea-n loc! Dă-mi voie, domnule, să mă dau tumba ca ţiganii.

Timar încuviinţă.

Fabula Jânos se dădu tumba, pe coridor, dar nu o singură dată, ci de trei ori. Apoi încă de trei ori în sens invers şi, în sfârşit, se opri iarăşi înaintea lui Timar.

— Aşa da! Acum pricep cum devine chestia! Deci banii ăştia mulţi sunt toţi ai mei. Mă duc să cumpăr sinagoga.

(Şi să nu creadă cineva că Fabula Jănos spusese aceste ultime cuvinte cu intenţia de a face o glumă nesărată. Trebuie să vă spun că tocmai atunci locuitorii oraşului care urmau religia lui Israel, fiind nevoiţi să-şi clădească un nou locaş de rugăciune pe proprietatea contelui Zichy, scoseseră într-adevăr la licitaţie templul cel vechi. Or, construcţia aceea îi plăcuse nespus de mult lui Fabula Jânos.)

Mai înainte însă de a cumpăra templul, Fabula îl vizită pe Timar încă de şase ori în ziua aceea; prima dată îşi aduse nevasta, a doua oară fata de măritat, a treia oară pe cea măritată, a patra oară pe băiatul care terminase şcoala, a cincea oară pe cel care urma încă la şcoală: soţia lui aduse domnului Timar o minunată pâine albă, aşa cum se face la Komârom: rotundă, cu coaja rumenă şi cu un inel auriu ce strălucea pe margine; fata măritată îi aduse un blid cu o fiertură de grâu şi porumb dulce ca mierea; fata de măritat îi aduse „farfuria miresii”, meşterită din turte colorate, turtă dulce, ouă roşii şi nuci aurite; flăcăul cel mare, păsărar vestit, îi aduse o colivie plină de sticleţi şi prigorii, iar şcolarul îi aduse o poezie de felicitare. Cât ţinu ziua, veniră rând pe rând să-şi exprime recunoştinţa, iar seara târziu toţi şase se rânduiră sub geamul lui Timar şi începură să-i cânte: „Să fii în veci ferice!”

Ehe, dar ce-o să-i aducă şi ce-o să-i cânte adversarii lui Timar şi – alături de ei – domnul Brazovics, când vor afla în ce belea îi vârâse cu viile de la Monostor!