Semiluna roşie

A doua zi Timar se înscrise şi cu el alaiuri de samsarii şi de morarii care voiau să liciteze grâul din corabia scufundată.

Aceştia ofereau un preţ de nimic; câţiva creiţari pe chilă. Timar se plictisi de tocmeală şi, acoperind glasurile celorlalţi, anunţă că dă zece mii de forinţi pentru toată încărcătura corăbiei. Când auziră una ca asta, licitatorii dădură bir cu fugiţii în asemenea hal încât nimeni n-ar mai fi reuşit să-i adune din nou la un loc. Cel care conducea licitaţia bătu de trei ori cu ciocanul, şi-apoi anunţă că îi predă lui Timar toată încărcătura în deplină proprietate.

Toţi cei care fuseseră de faţă la această licitaţie socotiră că Timar e nebun. „Ce-o să facă oare cu cantitatea aceea uriaşă de grâu ud?” – se întrebau ei. El însă porunci să fie aduse două pontoane şi le puse unul lângă altul: apoi, legându-le strâns de puntea corăbiei scufundate, începu să scoată la suprafaţă încărcătura.

Vasul îşi schimbase poziţia faţă de cum fusese în ziua precedentă; pupa corăbiei se afundase şi mai mult, aşa că prova se înălţase deasupra apei; una din cele două cabine stătea acum cu totul afară. Timar se mută în cabina aceea şi se apucă de lucru.

Oamenii smulseră puntea corăbiei şi, cu ajutorul unei macarale, începură să scoată sacii la suprafaţă unul câte unul, depozitându-i lângă cabină pentru a se scurge apa din ei, apoi, cu un al treilea ponton, îi transportară la mal unde întinseră rogojini pe care grâul era deşertat ca să se usuce, între timp, Timar se tocmea cu morarii să-i macine grâul cât mai repede.

Vremea era frumoasă, bătea un vânt călduţ şi grâul se usca văzând cu ochii. Numai să meargă şi descărcatul mai iute!

Timar făcea tot felul de socoteli în gând: cu putinii bani peşin pe care-i avea va plăti muncitorii, aşa că, în cazul că afacerea dădea greş, rămânea pe drumuri.

Fabula Jânos se şi grăbise să spună că după o astfel de afacere trăsnită căpitanului nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să-şi pună în cap ultimul sac şi-apoi să se arunce în Dunăre.

Fel de fel de gânduri se-nvolburau în mintea lui Timar. Gânduri neliniştite, fără cap şi fără coadă.

Cât fu ziua de lungă privi cum sac după sac era rezemat de peretele cabinei. Fiecare purta aceeaşi pecete. O roată cu cinci spiţe desenată cu vopsea neagră.

„Şi totuşi – se gândea el – fugarul ar fi fost mult mai înţelept dacă n-ar fi cumpărat grâu, ci ar fi transformat bănetul în aur pe care l-ar fi vârât într-o geantă. Dar oare numai pentru asta a fost urmărit cu atâta străşnicie? Merita oare pentru atâta lucru să fugă din ţara lui şi-apoi să se otrăvească?”

Deşi munca se desfăşură în acelaşi ritm, până târziu către chindie nu fuseseră scoşi din apă decât trei mii de saci. Timar făgădui muncitorilor că le dublează plata dacă vor continua să lucreze. Ştia că grâul rămas încă o noapte sub apă n-ar fi fost bun pentru pâine. Oamenii se apucară de treabă cu puteri sporite.

Vântul împrăştia norii şi secera lunii se ivi iar pe cerul învăluit în lumina purpurie a asfinţitului. Erau roşii şi cerul şi luna.

„Ce mă tot ispiteşti?” se nelinişti Timar şi se întoarse cu spatele să nu mai vadă semiluna roşie.

Pe când număra sacii scoşi din apă stând cu spatele la lună, îi apăru iarăşi în faţa ochilor secera roşie. Dar de astă-dată desenată pe un sac. Acolo unde ceilalţi saci aveau roata cu cinci spiţe, pe sacul acesta se ivise în chip de emblemă comercială o semilună vopsită în roşu. Timar se cutremură. Simţea că-i tremură şi sufletul, şi trupul, şi inima.

Asta era deci!

Despre asta voise să-i vorbească muribundul în ultimele sale clipe.

Dar se vede treaba că n-avusese destulă încredere sau poate destulă vreme să spună totul până la sfârşit.

Ce-ascunde oare sacul pe care e zugrăvită această semilună?

Timar pândi clipa când hamalii se depărtaseră, şi, apucând sacul îl târî în cabină.

Nimeni nu băgase de seamă nimic.

Apoi încuie în grabă uşa.

Muncitorii mai lucrară vreo două ceasuri dar, sleiţi de puteri, uzi şi îngheţaţi din cauza vântului rece, nu mai putură să continue. Restul rămase pentru a doua zi.

Obosiţi, oamenii se grăbiră să ajungă la cârciuma din apropiere, unde puteau găsi căldură, mâncare şi băutură. Timar rămase singur pe corabie, spunând că vrea să numere sacii transportaţi la mal şi că o să vină şi el mai pe urmă cu luntrea cea mică.

Luna atinse cu cornul de jos oglinda apei, trimiţându-şi razele prin fereastra cabinei. Mâinile lui Timar tremurau de nerăbdare. Când desfăcu briceagul, se tăie mai întâi la degete, pictând astfel pe sac, cu propriul său sânge, sumedenie de steluţe rubinii ce se alăturară semilunii roşii. Tăie sfoara ce lega sacul la gură şi îşi vârî mâna adânc; dădu peste grâu frumos şi curat. Apoi desfăcu colţurile de jos. Se revărsară din el aceleaşi boabe frumoase şi curate. Nerăbdător, spintecă sacul de sus până jos, şi iată că boabele se împrăştiară lăsând să cadă la picioarele sale o pungă lunguiaţă de piele, ferecată cu un lacăt.

Sparse lacătul, apoi răsturnă punga pe pat. Pe acelaşi pat pe care nu de mult stătuse statuia aceea de alabastru.

Ce minunată privelişte i se oferi în lumina sângerie a lunii!

Salbe întregi de inele înşirate pe cureluşe, inele cu briliante, safire şi smaralde; brăţări cu opale şi peruzele; şiraguri de perle mari cât aluna şi un lanţ numai şi numai din diamante; apoi rubine îi luară ochii; mormane întregi de agrafe şi prinzătoare de lanţuri, bijuterii bătute în pietre rare pentru care colecţionarii de obiecte de artă şi-ar licita şi ultimul bănuţ, siderite sub formă de camee ce sclipeau ca ochiul de pisică, opale de culoarea focului, acvamarine orientale cu luciri sinilii, topaze sângerii, rar întâlnitul pirop de culoare roz, aditlar-ul cu reflexe de sidef, labradori-ul ce face ape-ape, spinel-ul de culoarea carminului, antice capodopere de artă sculptate în coral, chihlimbar şi piatră d'Egipto1.

O colecţie demnă de un împărat într-o cutie de cristal se aflau câteva exemplare din talerele acelea de platină, rar expuse, pe care ţarul Rusiei le trimisese la Istanbul după încheierea păcii de la Unkiars Skelles. În sfârşit, din fundul pungii se rostogoliră patru fişicuri. Timar desfăcu unul din ele: găsi cinci sute de ludovici de aur.

Avea în fala iui o comoară. O comoară ce valora milioane; de forinţi!

Da, această comoară merita osteneala de a trimite după un fugar canoniere şi spioni! Merita ca bietul om să se refugieze în fundul Dunării pentru a scăpa din ghearele urmăritorilor săi!

Da, pentru comoara asia merita să străbaţi Porţile de Fier chiar şi pe timp de furtună!

Aşadar corabia „Sfânta Barbara” transportase milioane! Nu, nu era o nălucire, nu era vis! Era realitate. Comorile lui Aii Ciorbadji zăceau pe pătura udă cu care Timea se învelise; până nu demult. Cine cunoaşte valoarea perlelor şi a pietrelor scumpe poate să-şi dea seama că Aii Ciorbadji nu-şi pierduse vremea în zadar ca guvernator al Kandiei şi ca vistiernic!

Timar se aşeză ameţit pe marginea patului ţinând în mâinile-i tremurânde cutia de agat din care, la lumina lunii, diamantele aruncau scântei multicolore.

Se uita încremenit la luna care-şi trimitea razele pe fereastră.

Şi iarăşi i se năzări că luna are ochi şi gură, aşa cum e desenată prin calendare, şi că vorbeşte omului.

„A cui e oare comoara?” A cui vrei să fie dacă nu a ta? Ai cumpărat încărcătura corăbiei scufundate aşa cum se găsea, cu sacii de grâu cu tot. Ai riscat să rămâi cu beleaua pe cap, să vezi totul prefăcându-se în gunoi putred, în bălegar rău mirositor. Dar iată că s-a prefăcut în aur şi pietre scumpe”.

„Tot ce-ai cumpărat e-al tău. Ai licitat cu bună-credinţă. Nu puteai şti ce se ascunde în saci”.

„Cei drept, muribundul ţi-a vorbit ceva despre semiluna roşie, iar tu ai încercat să ghiceşti înţelesul cuvintelor lui. Te-ai întrebat în fel şi chip cum de e cu putinţă ca fugarul să aibă doar averea pe care o vedeai, dar abia acum ai prins toate firele în mână; atunci când ai cumpărat încărcătura corăbiei, habar n-aveai de ce vei descoperi. Ai cumpărat uriaşa cantitate de grâu ud cu totul în alt scop. Ai vrut să pregăteşti pâine mucedă şi amară unor bieţi soldaţi. Dar soarta a schimbat lucrurile. Ea n-a vrut ca tu să obţii un câştig de nimic pe spinarea a douăzeci de mii de bieţi soldaţi; ţi-a scos altceva în cale. Aşadar, de vreme ce soarta a împiedicat săvârşirea unei fapte urâte, înseamnă că ceea ce ţi-a dăruit este negreşit spre binele tuturor.” „Cui ar putea să revină de drept aceste comori?” „Sultanul le-a strâns pesemne în timpul războaielor, jefuind şi cotropind”.

„Vistiernicul, la rândul său, le-a suflat de sub nasul sultanului”.

„Dunărea i-a furat pe amândoi”.

„Acum sunt ale nimănui”.

„Pot deci să fie ale tale”.

„Eşti stăpânul lor, având acelaşi drept ca şi sultanul, ca şi vistiernicul, ca şi Dunărea”.

„Dar Timea?

La această întrebare un nor negru şi lunguieţ se aşeză de-a curmezişul lunii, împărţind-o parcă în două.

Timar rămase multă vreme pe gânduri.

Luna ieşi în sfârşit de sub nori: „Cu atât mai bine pentru tine”.

„Te-ai convins, nu-i aşa, că omul sărac e batjocura tuturor?” „E ocărât când îşi face datoria, e pungaş când dă peste el o nenorocire; arc cel mult dreptul să se spânzure dacă nu mai poate să trăiască, fetele frumoase nu-i alină chinul inimii atunci când e îngândurat. Omul sărac e un nemernic”.

„Şi-n schimb, de câtă cinste se bucură bogatul! Ce-i mai cântă în strună semenii! Cum i se caută prietenia. Cum i se mai cer sfaturi. Cum i se încredinţează soarta ţării şi cum se dau în vânt femeile după dânsul!”

Nu-i aşa că nici măcar un „mulţumesc” n-ai văzut vreodată înflorind pe buzele ei?

„Ce-ar fi dacă toată comoara asta, aşa cum ai găsit-o, ai lua-o şi ai aşterne-o la picioarele ei spunându-i: Iată, sunt ale tale, ţi le-am adus tocmai din fundul apei?!”

— Mai întâi n-ar înţelege ce valoare au. Ştie ea dacă cutia cu diamante preţuieşte mai mult decât una cu acadele? E o copilă doar”.

„Apoi comoara nici n-ar ajunge în mâinile sale, pentru că într-o clipă ar înhăţa-o tutorele ei care ar şterpeli nouăzeci la sută, fiindcă de, nimeni nu l-ar putea controla; comoara asta se poate valorifica numai pe ascuns”.

„Şi, la urma urmelor, chiar dacă ar ajunge neatinsă în stăpânirea Timdii, care ar fi sfârşitul? Timea ar deveni o doamnă bogată care n-o să te mai privească niciodată de pe piedestalul ei strălucitor; iar tu, tu vei rămâne în vecii vecilor un amărât şi ponosit schreiber de vas pentru care îndrăzneala de a visa la o doamnă ca dânsa ar fi curată nebunie”.

„Aşa însă, va fi invers. Tu vei fi bogat iar ea săracă”.

„Nu asta ai cerut tu soartei?” „Nu!” „Se-nţelege că n-ai să păstrezi comoara pe care ai descoperit-o. Ai s-o valorifici, ai s-o dublezi, ai s-o triplezi; în fine, după ce pe baza acestui capital vei câştiga un al doilea şi un al treilea milion, te vei înfăţişa acelei fete sărace şi-i vei spune: Toate astea sunt ale tale, împreună cu inima mea!” „Asta înseamnă oare că-i vrei răul?” „Nu, deoarece doreşti să devii bogat numai pentru fericirea ei!” „Cu aceste gânduri cinstite, poţi să dormi liniştit”.

Luna se cufundă pe jumătate în Dunăre, rămânând deasupra numai un colţ ce semăna cu un turn în văpaie; chipul ei luminos se alungi pe deasupra valurilor ajungând până la prova corăbiei, aşa încât se părea că fiece rază şi fiece val îi vorbea lui Timar. Şi toate îi spuneau: „Norocul e în mâna ta. Prinde-l! Ascunde-l! Nimeni nu ştie nimic. Singurul om care ştia ceva zace undeva în fundul Dunării”.

Timar asculta vorbele lunii, graiul valurilor înspumate şi glasul acela tainic din sufletul său, şi o sudoare rece i se prelinse pe frunte.

Luna îşi ascunse sub apă şi ultimul colţ învăpăiat iar ultima ei rază părea că-i spunea lui Timar: „Eşti bogat! Eşti puternic!”

Dar când se făcu întuneric beznă, în tăcerea adâncă ce cuprinse firea, o voce lăuntrică îi şopti: „Eşti un hoţ!”

Peste un ceas, o căruţă cu patru cai alerga într-o goană nebună pe şoseaua ce venea dinspre Szony şi, în clipa când ceasornicul din turnul Sfântul Andrei bătu orele unsprezece, căruţa se opri lângă „Anglia”, în faţa porţii pe care era pictat vulturul cu două capele.

Timar sări jos şi grăbit intră în casă.

Era aşteptat.

MINA DE AUR.

Am fost cândva în Cetatea-Mare.

Reamintindu-mi de priveliştile de-acolo, mi se strânge inima la gândul că va trebui să descriu ceea ce am văzut.

Căci imaginaţia omului e neputincioasă când vrea să înfăţişeze tot ce a văzut aievea şi îi lipsesc cuvintele când vrea să zugrăvească realitatea.

O singură comparaţie găsesc că-i potrivită.

Să ne închipuim că ne aflăm într-unul din găvanele acelea uriaşe pe care ni le înfăţişează suprafaţa lunii când te uiţi cu lunetele mari în craterele ci umbrite pe margini şi cu dungi adânci, inelate.

Să ne închipuim că ne aflăm într-una din aceste cetăţi imense, pustii, întunecate şi nelocuite; că ne aflăm în genunea lui Plutarch despre care se crede că a fost creată cândva de un vulcan.

Cetatea-Mare este un asemenea munte uriaş şi scobit. Un dom imens căruia îi lipseşte doar cupola. Stâncile care alcătuiesc pereţii circulari erau rezemate una de alta – blocuri gigantice ce par nişte turnuri imense aruncate claie peste grămadă, în craterul uriaş cu marginea de sute şi sute de stânjeni şi cu fundul care are un perimetru de o mie de stânjeni, nu creste firicel de iarbă sau vreun tufiş; acolo nu se află decât cremene: coloşi şi obeliscuri, piramide şi cuiburi. Câte o stâncă stă aplecată spre adâncuri, fiind parcă gata-gata să se prăbuşească; de fapt stă aşa de multe veacuri. Câte o prăpastie se cască despicând peretele muntelui pentru ca apoi să se piardă jos într-o peşteră fără fund. Într-o parte a acestui munte îngrozitor alcătuit din stânci uriaşe se află o poartă înclinată: intrarea potrivită pentru palatul giganţilor. Privind pe aici, vezi ridicându-se din valea adâncă un munte ţuguiat pe care, de asemenea, nu desluşeşti nici o pată verde ci doar piatră şi iar piatră. Acest munte e format însă din bucăţele atât de mici încât cele mai mari dintre ele sunt abia cât un bob de ametist sclipitor.

Aceasta e Cetatea-Mare.

Şi acest vulcan fără foc, acest găvan de stâncă ce imită circurile romane nu este opera naturii, ci a omului. Opera romanilor, în muntele acesta se găsea aur; cuceritorii romani i-au adus aici pe sclavii daci şi i-au pus să fărâmiţeze şi să scobească muntele aşa cum se vede azi. La intrare, pe pereţi, se pot zări şi acum urmele focurilor. Pe vremea aceea, deoarece nu se cunoştea praful de puşcă, se încălzea stânca, apoi se turna deasupra oţet. Şi astfel stâncile crăpau.

Muntele acela ţuguiat ce se înălţa acolo în vale s-a format în întregime din stâncile ce-au fost fărâmiţate pentru a se scoate aurul. Un munte prefăcut în nisip!

Cândva, vârful Cetatea-Mare s-a prăbuşit îngropând mina. Se zice că mina veche are o adâncime de două ori mai mare decât înălţimea muntelui de deasupra ei.

În coridoarele îngropate sub stâncă se mai găsesc şi azi vestigii de pe vremea romanilor. Astfel s-a descoperit o tabula ceramica1, ce grăieşte despre eliberarea unui sclav căutător de aur, iar între tăbliţele de ceară ale tabulei s-au găsit câteva şuviţe din părul iubitei acestuia, şuviţe împletite în şase.

Oamenii care locuiesc în vecinătatea acestui munte sunt şi acum tot băieşi: scot aur din piatră.

O muncă îngrozitoare!

Aurul e rege! Se lasă foarte mult rugat. Stânca nu e decât „piatră stearpă” şi numai unele straturi au „vine” de aur; în aceste straturi se află aurul, presărat cu fire de praf sau de mică. Uneori se sapă ani de-a rândul în piatra stearpă până să se arate vreo vână, iar alteori vâna se pierde, aşa că munca trebuie luată de la capăt. Aurul se joacă de-a, v-aţi ascunselea: cel care-l caută trebuie să străbată muntele ferestruind stâncă după stâncă.

Se aleg şi se pun deoparte pietrele aurifere sortându-se: cele mai bogate în aur se pun în piua uscată, iar cele mai sărace – în piua cu apă; pietrele sunt apoi măcinate şi se trec printr-un ciur care cerne totul aşa cum se cerne făina; cât ţine satul Roşia Montană sleampurile care separă aurul de piatră clămpănesc mânate de apă; în fundul albiilor şi al jgheaburilor rămâne mâlul preţios; mâlul provenit din sfărâmături e captat în gropi; locurile prin care trebuie să treacă pietrele se numesc „capcane”, „vetre de foc” sau „podeţe”; dar nici după atâtea peregrinări nu li se dă crezare că nu ascund aur; resturile sunt amestecate cu mercur în butoaiele mari ale morilor de măcinat, iar acesta captează şi ultimul firicel de aur. Apoi acest amestec se vâră în nişte pungi mari de piele de căprioară şi se presează. Mercurul străbate porii pielii, iar aurul rămâne la fund ca un praf galben, fără luciu. Praful acesta galben este dus în fiecare sâmbătă la Alba lulia de către cei ce lucrează în minele de aur din jurul Cetăţii Mari pentru a fi preschimbat în bani.

Iată ce se cheamă „mina de aur”.

Dar nu vă luaţi după înţelesul figurat al cuvintelor! Nu e mină de aur ci cetatea foametei. Cei care fărâmiţează stâncile în căutarea aurului umblă zdrenţăroşi, mănâncă mămăligă, locuiesc în colibe de lemn şi mor în floarea vârstei: sunt oamenii cei mai săraci de pe lume!

În altă parte e „mina de aur”!

După manevrele de la Komârom, Timar deveni bogat peste noapte; îşi cumpără chiar şi o casă în cartierul negustorilor din Komârom, pe strada Rac. Această îmbogăţire nu păru nimănui ciudată.

Cuvintele regelui Francisc I – adresate unui ofiţer de la aprovizionarea armatei care rămăsese sărac – cred că sunt notate în agendele tuturor furnizorilor: „Boul a fost legat de iesle; de ce n-a mâncat?”

Nimeni nu putea şti cât anume câştigase Timar din această afacere cu aprovizionarea armatei, dar faptul că devenise deodată om de seamă putea să vadă oricine. Se apucase de tot felul de afaceri, şi avea bani din belşug.

Pentru un comerciant sau un antreprenor o astfel de ascensiune nu bate la ochi. Pentru ei e greu până pun piatra la temelie. E greu să câştige prima sută de mii de forinţi; după ce au câştigat-o, restul vine de la sine. Prima sută de mii deschide creditul.

Totuşi, domnul Brazovics rămase oarecum nedumerit. Bănuia, şi pe drept cuvânt, că Timar oferise „respectivilor” o mită mai mare decât obişnuia el să dea şi în felul acesta pusese mâna pe o afacere grasă din care de obicei se înfrupta ei. Bine, dar cum putuse totuşi să câştige atât?

Din clipa în care Timar se ridicase şi devenise cineva, domnul Brazovics căuta cu lumânarea prietenia fostului său schreiber, poftindu-l adeseori la seratele ce se dădeau în casa lui, unde tânărul venea cu multă plăcere. Din când în când putea s-o vadă şi pe Timea, care încet-încet începea să priceapă limba în care discutau ceilalţi.

Până şi doamna Zofia îl primea cu plăcere, ba, o dată, jumătate şoptind, jumătale răcnind, îi spuse Athaliei că „nu-i pică nasul dacă se-arată mai prietenoasă fată de Timar”, nu de alta, dar acesta devenise un om înstărit şi deci nu era o partidă de lepădat; făcea mai mult decât trei ofiţeri la un loc, pentru că ăia n-aveau altceva decât uniforma pompoasă şi datoriile. La care sfat domnişoara Athalie răspunse: „. Asta nu înseamnă că aş primi vreodată să mă mărit cu servitorul tatălui meu”. De unde doamna Zofia putu deduce începutul frazei: „Dacă tatăl meu s-a căsătorit cu slujnica lui.” Acest răspuns fusese o ripostă bine meritată pentru doamna Zofia: cum îndrăznise oare să se vâre în familia lor şi să devină mama unei domnişoare atât de nobile?

După cină, când rămaseră singuri la masă, domnul Brazovics începu, să bea împreună cu Timar. La băutură Brazovics era un as pe când bietul băiat nu băuse în viaţa lui pe săturate. După ce se încălziră bine, Brazovics se adresă glumind lui Timar:

— Ia spune Mişkâ, dar ştii, cu mâna pe inimă, cum dracu-ai izbutit să câştigi atâta bănet din afacerea aia cu pâinea? Doar am făcut şi eu isprăvi de-astea şi ştiu cam ce se poate stoarce dintr-o asemenea chestie! Am amestecat şi eu tărâţe şi praf de moara în făină; mă pricep şi cu cum trebuie să macini pleavă în loc de grâu curat; ştiu şi eu care-i deosebirea între făina de secară şi cea de grâu. Dar să câştig cât tine n-am fost niciodată în stare. Ce şmecherie ai făcut? Hai mărturiseşte! Acum, şi-aşa, ce-a fost a fost!

Timar clipi din ochii ca omul beat care are nevoie de cel puţin şase cai putere ca să-şi ridice pleoapele-şi răspunse râzând, împleticindu-şi limba la fiece cuvânt:

— Ştiţi, domnule.

— Tutuieşte-mă, te-am rugat doar să-mi spui pe nume!

— Ei bine, să ştii, Tanaszi, că n-a fost nici o şmecherie la mijloc. Ţii minte c-am cumpărat grâul ud de pe „Sfânta Barbara” pe un preţ de nimic, cu un forint baniţa? Nu l-am vândut nici morarilor, nici crescătorilor de porci, nici ţăranilor aşa cum a crezut toată lumea, pentru că asta ar fi însemnat să câştig, ia acolo, câţiva gologani, ci l-am măcinat repede şi tot atât de repede am copt pâine, aşa că totul nu m-a costat nici pe jumătate din cât m-ar fi costat dacă aş fi folosit cele mai ieftine cereale, ba încă cereale de cea mai proastă calitate!

— Straşnic, bre! Uite ce mi-e dat să învăţ la bătrâneţe de la tine! Ascultă, Miska, da pâinea aia coaptă pentru soldaţi n-a fost oare de proastă calitate!

Mihâly pufni în râs şi fu cât pe aci să-l împroaşte cu vinul ce-l avea în gură.

— Vezi bine c-a fost amară, rea ca fierea! A dracului de rea!

— Şi nu s-a plâns nimeni la Verpflegimgskomission1?

— La ce bun? Aveam tot Verpflegimgskomission-ul în buzunarul meu.

— Dar comandantul cetăţii, Fledlzeiigsmezster-ul?

— Şi ăla era tot în buzunarul meu – spuse Mihâly, lovindu-şi trufaş buzunarele în care încăpeau atâţia oameni de scamă.

Ochii domnului Brazovics scânteiau ciudat. Păreau mult mai roşii ca de obicei.

— Şi pâinea făcută din grâul ăla umed ai dat-o într-adevăr soldaţilor s-o mănânce?

— Chiar aşa. Iar pâinea, o dată înghiţită, nu mai vorbeşte!

— Bravo, Miska, bravo! Dar să nu mai spui la nimeni; mie poţi să-mi spui că eu îţi vreau binele, dacă însă te-ar afla vreunul care te duşmăneşte, ai putea s-o bagi pe mânecă. Ţi s-ar duce pe copcă casa din strada Rac. Ţine-ţi gura, băiete!

La auzul acestor cuvinte, Timar păru că se trezeşte înfricoşat din beţie şi începu să se roage de domnul Brazovics, ba îi sărută şi mâinile, conjurându-l să nu-i divulge secretul, să nu-l nenorocească. Brazovics îl linişti, asigurându-l că nu va sufla o vorbă, că din partea lui n-avea de ce să se teamă, numai să nu destăinuiască şi altcuiva taina.

Apoi îşi chemă servitorul şi-i dădu poruncă să ia un felinar să-l conducă pe domnul Timar cu multă grijă spre casa dumisale; îi porunci să aibă grijă ca nu cumva să i se întâmple ceva pe drum musafirului său şi să-I tină de braţ dacă-i vine cu ameţeală.

Servitorul se întoarse şi povesti că abia izbutise să-l ducă pe domnul Timar la locuinţa lui; că acesta dăduse să intre în diverse case, fiindcă nu mai recunoştea poarta de la propria casă, ba, mai mult, pe drum începuse să cânte. Acasă îl culcase binişor în pat şi bunul domn se cufundase de îndată într-un somn de plumb.

Dar Timar, de îndată ce simţi că sluga lui Brazovics plecase, se ridică din pat şi până-n zori scrise tot felul de epistole. Nu fusese beat. Era sigur, tot atât de sigur pe cât de sigur ştia ce zi va fi mâine, că Brazovics îl va denunţa; ba mai mult, ştia încă de pe-acum şi cui anume îi va trimite denunţul.

Pe vremea aceea – poate că azi nu mai e aşa – principiul ce sta la baza întregii economii a statului suna cam aşa: „Stehlen und srehlen lassen”2.

Un principiu paşnic, nu?

Dar acest sistem bun avea drept duşman un alt principiu francez. Orice s-ar zice, francezul e duşmanul neamţului în toate celea. Acest principiu era: „Ote-toi, que je my mette”.

Traducerea liberă ar fi: „Cară-te să ciordesc şi eu!”

Diferiţi înalţi demnitari din guvern şi de la curte erau rivali şi, pe măsură ce unul sau altul izbutea să întoarcă vaca de muls spre dânsul, ceilalţi se înverşunau să-l răstoarne cu coarnele pe cel care-şi umplea siştarut, revendicând bona vacca1 pentru resortul lor.

Pe vremea aceea existau trei cancelarii ale curţii şi în afară de ele mai erau: Allgemeine Hofkammer fur Finanz-und Hdndelangdegenhehcn, Oberste Justizstelle, Hofkriegsrath, Zensur-und Polizeihofstellc, apoi Geheime Haus-Hof-und Staatskanzlei si, în sfârşit, Generalrechnungsdirektorium.

Întreaga filosofie consta în a dibui care din rotiţele acestei complicate maşinării trebuia să fie unsă pentru a se deschide lădiţa în care cetăţeanul cinstit putea să-şi vâre lăbuţa.

Ce puteai căpăta? Şi de unde? Şi de la cine? Şi cu al cui ajutor? Şi din ce pricină, şi în ce fel, şi când? Care-i prietenul şi care-i duşmanul celuilalt demnitar? şi ce preferinţă are fiecare? Şi care-i omul de care depind toate şurubăriile?

Asta-i ştiinţa ştiinţelor!

Aşa că Timar nu fu deloc surprins când, la câteva zile după seara petrecută la Brazovics, fu chemat sus în cetate, unde un domn care se prezentă drept Oberstfmanzgehcimrath îi aduse la cunoştinţă că deocamdată va rămâne acolo într-un sever arest preventiv, cerându-i totodată să predea cheile pentru a i se sechestra actele şi dosarele cu scripte.

Vestea stârni o vâlvă de neînchipuit.

Secretul lui Timar fusese denunţat la Allgemeine Hofkammerfii Finanz2. Aceasta era într-o veşnică rivalitate cu vârfurile Hofkriegsralh-ului3. Se ivise aşadar prilejul să fie scoase în văzul lumii toate murdăriile înconjurate de mister ce se comiteau în sânul acestei instituţii şi să i se smulgă astfel întregul resort de aprovizionare a armatei. Atacul fu susţinut de cele trei cancelarii ale curţii; Hofkriegsrath-ul fu apărat doar de Polizeihofstelle4 în timp ce Staatskanzlei5 veni cu decizia împotrivă-i; îndată fu trimisă o comisie care avea instrucţiuni să nu cruţe pe nimeni, să suspende toată Verpflcgungskommission6 să citeze în faţa ei pe generalul-comandant, să-l aresteze pe furnizor, să pornească un proces penal şi să dea totul în vileag. Doar în denunţ erau înşirate toate amănuntele, şi încă limpede de tot! Dacă se va găsi un singur dumicat de pâine mucedă, va fi vai şi amar de Timar!

Dar nu se găsi nimic.

Timp de opt zile comisia lucră zi şi noapte. Se audiară martori – puşi să jure înainte de a depune mărturie – ba chemară în ajutor tot judeţul; nimeni însă nu depuse împotriva lui Timar.

Din cercetări reieşi că toată încărcătura de grâu ud fusese vândută de Timar morarilor, fabricanţilor şi crescătorilor de porci; că nici un bob din grâul acela nu se amestecase în pâinea ce fusese pregătită pentru soldaţi. Comisia cită chiar şi soldaţi, dar aceştia declarară toţi până la unul că niciodată nu mâncaseră pâine mai bună decât aceea cu care-i hrănise Timar în cele două săptămâni de manevre. Or, dacă nici un acuzator şi nici un martor nu fu împotrivă-i, cu atât mai puţin putea îndrăzni cineva să acuze forurile armatei că ar fi fost mituite. Ele cedaseră aprovizionarea, pe bună dreptate, celui care oferise marfă mai ieftină şi de bună calitate. La sfârşit, cei anchetaţi se revoltară. Se simţeau profund jigniţi, ameninţau şi zăngăneau săbiile aşa că, speriată, comisia căzută în capcană revocă totul, îi reabilita pe toţi şi-şi luă grăbită tălpăşiţa din Komărom; lui Timar îi dădură drumul, cerându-i scuze cu nemiluita şi declarând că merita să fie numit om de aur!

Îndată ce fu pus în libertate, primul care se grăbi să-l salute fu domnul Kacsuka; în faţa tuturor, demonstrativ, îi strânse mâinile:

— Scumpul meu prieten! Să nu te laşi! Trebuie să li se dea satisfacţie! Închipuieşte-ţi că au bănuit că şi eu m-aş fi lăsat mituit! Du-te la Viena şi cere satisfacţie! Denunţătorul trebuie pedepsit exemplar. De azi încolo (cuvintele acestea le rosti în şoaptă) poţi fi sigur că aici la noi nu te mai dă nimeni jos din şa. Bate fierul cât e cald!

Timar îl asigură că o să-i urmeze sfatul, iar când se întâlni cu domnul Brazovics îi spuse şi lui acelaşi lucru.

Domnul Brazovics se văicărea amarnic de nedreptatea ce i se făcuse iubitului său prieten Miska. Cine putea fi oare nemernicul care-l pârâse?

— Oricine o fi – ameninţă Timar – n-o să-i fie prea bine! Şi jur că dacă o fi vreunul care are casa aici la Komârom, în urma acestei glume o să i se ducă pe apa sâmbetei. Poimâine plec eu însumi la Viena şi o să cer satisfacţie la cancelaria curţii.

— Du-te! Du-te! Încuviinţă Brazovics, iar în sinea lui gândi: „O să fiu şi eu acolo!”

Aşa că plecă la Viena cu o zi înaintea lui Timar. Folosindu-se de vechile lui relaţii (relaţii care, ce-i drept, înghiţiră bani grei, nu glumă!) pregăti astfel terenul încât era de ajuns ca Timar să intre doar în labirint că de ieşit n-avea să mai iasă niciodată. De la cancelaria curţii urma să-l trimită la Hofkammer, de acolo chestiunea trecea la Obersie Justizstelle, care amesteca apoi în afacere Polizeihofstelle, care la rândul ei îl va constrânge pe Timar să meargă la gehcimc Staatskanzlei1; omul imprudent se înfurie încetul cu încetul, mai scapă ici-colo câte o vorbă nesăbuită; ba poate chiar îi dă-n minte să se adreseze gazetelor, şi-atunci îl înhaţă Hofzensurstelle; la urmă ajunge să se roage el de dânşii să-i dea drumul şi jură că în viaţa lui nu se va mai atinge de clanţa vreunei Hofstelle2”.

Cine-i nebun n-are decât să se ducă să-şi caute dreptate! Numai că Timar nu mai făcea parte din tagma nebunilor, îşi întrecuse de mult dascălii. Pe amândoi.

Făcând primul pas, şiretenia care zăcea ascunsă în firea lui fusese descătuşată.

Din clipa când se lăsase convins să facă acel prim pas, devenise viclean şi învăţase că nu trebuie să destăinuie niciodată ceea ce avea de gând să facă.

La fel ca şi o femeie. Până la prima greşeală, e curată, neştiutoare şi întreaga ei făptură arată nevinovăţie; dar cum a scrântit-o, firea ei pură ca şi cristalul se înviorează pe dată, încât nu mai are nevoie de sfătuitori, ştie tot; ba ştie chiar să născocească lucruri noi.

Timar lăsase să se întrevadă talentul ce zăcea în el încă de când dejucase cercetările de la Panciova; numai că atunci făcuse ceea ce făcuse în interesul altcuiva; el nu trăsese nici un folos. Adusese la îndeplinire ceea ce i se ceruse: păcălise nişte urmăritori.

Acum însă era-n joc propriul său interes.

Fiind în stăpânirea comorii găsite, trebuia să caute motivul care să justifice tuturor îmbogăţirea lui de peste noapte. Trebuia deci să pozeze în antreprenor norocos.

Din prima afacere câştigase o sumă fabuloasă.

Dacă lumea va crede că îmbogăţirea lui se datora contrabandei nu era mare nenorocire. Nimeni nu putea să dovedească asta, deoarece totul era o minciună sfruntată. Cheltuise atât de mult în afacerea cu aprovizionarea încât abia de-i rămăsese un mic câştig. În schimb, de-acum înainte putea să cumpere şi case şi corăbii; putea să plătească cu aur greu, lumea era încredinţată că totul provenea din câştigul realizat în afacerea aceea.

Avea nevoie de pretexte, de titluri şi de aparenţe pentru ca încetul cu încetul să se poată arăta cu comorile lui Aii Ciorbadji.

Ce făcu deci când plecă la Viena?

Timar trebuia să ceară satisfacţie Hofkammer-ei; or, în privinţa aceasta, putea să conteze pe sprijinul Hofkriegsralh-ului. Din partea protectorilor săi din Komârom avea scrisori de recomandaţie către nişte persoane foarte influente.

Dar el lăsa în fundul lăzii toate scrisorile de recomandaţie şi se duse direct la preşedintele Hofkammer-ei, cerându-i o audienţă.

Ministrului îi plăcu faptul că omul nu intrase pe fereastră ci direct pe uşă. Aşadar, îl primi.

Înaltul demnitar era un bărbat voinic, chel, cu faţa rasă, cu sprâncene severe şi c-o bărbie dublă ce-ţi inspira respect; pe piept avea o sumedenie de decoraţii. Când împricinatul cu mustaţă lungă apăru în faţa sa, el îşi ascunse mâinile la spate, sub aripile fracului. Timar purta haine simple, negre, după moda ungurească.

Prima întrebare a excelenţei sale fu:

— De ce domnul nu-şi pune sabia atunci când vine în audienţă? -

— Nu sunt nobil, excelenţă!

— A, aşa? Şi. ai venit la mine, fără îndoială, să-mi ceri satisfacţie pentru arestarea dumitale şi pentru cercetările ordonate împotriva dumitale?

— Departe de mine acest gând, excelenţă – răspunse Timar. Guvernul şi-a făcut datoria atunci când, în urma unui denunţ care părea întemeiat, a pornit cercetări cu toată severitatea şi nu numai împotriva mea, ci şi împotriva unor persoane mult mai de seamă decât mine. Cum nu sunt nobil, n-am nici un motiv să mă plâng pentru ştirbirea lui primae nonus. În schimb rămân adânc recunoscător atât denunţătorului cât şi judecătorilor, pentru că prin această severă anchetă au demonstrat că nu mi-am murdărit mâinile în această afacere.

— E! E! Deci n-ai de gând să ceri satisfacţie împotriva celui care te-a denunţat?

— Dimpotrivă, găsesc că o cerere ca asta ar fi dăunătoare deoarece în felul acesta aş speria şi aş îndepărta pe ceilalţi oameni cinstiţi care ar vrea să denunţe adevăratele abuzuri. Onoarea mea a fost restabilită; nu sunt răzbunător din fire. Şi, în afară de asta, n-am nici timp şi nici poftă de-aşa ceva. Ce-a fost, s-a dus.

Auzind aceste cuvinte, excelenţa sa îşi scoase o mână de sub aripa fracului pentru a-l bate pe Timar pe umăr:

— E! E! Asta-i o atitudine foarte înţeleaptă din partea dumitale! Vasăzică n-ai timp s-alergi încoace şi încolo pierzându-ţi vremea cu procese de răzbunare. Ai o concepţie sănătoasă! Aşadar, cu ce gând ai venit la mine?

— Cu o propunere.

— O, cu o propunere?!

— Pentru care am mare nevoie de protecţia excelenţei voastre.

Excelenţa sa îşi ascunse din nou mâna sub aripa fracului.

— Coroana are un domeniu în partea dinspre hotarul ei, la Levetinc.

— Aha! Îhâm! Gâgâi înălţimea-sa şi-şi încreţi tare fruntea. Şi-n ce scop spui asta?

— De obicei umblu prin părţile acelea în calitate de angrosist de cereale şi astfel am ajuns să cunosc situaţia. Moşia are vreo treizeci de mii de iugăre pe care bancherul vienez Silbermann le-a arendat de la guvern cu patruzeci de creiţari pe iugăr; încheierea contractului intră în atribuţiile Hofkammer-ei, iar de arendă parte din cronica lui Werboczi (1458 – 1541, jurist, mare demnitar maghiar), care înşiră drepturile nobililor maghiari. Arenda se ridică deci la douăzeci de mii de forinţi. Silbermann, împărţind moşia în trei, a dat-o unor subarendaşi care i-au plătit un forint de fiecare iugăr.

— Păi de! Doar trebuie să câştige şi el ceva.

— De bună seamă. La rândul lor, subarendaşii au împărţit pământul în părticele mai mici, dându-le locuitorilor din împrejurimi în schimbul unei rente în natură. Acum însă, din pricină că au fost doi ani răi unul după altul şi mai ales anul acesta deosebit de secetos, pământul din Banat n-a rodit nici măcar de sămânţă. Ţăranii n-au strâns nimic; aşa că n-au avut ce să dea subarendaşilor iar arendaşul principal, pentru a scăpa de arendă, a declarat faliment, rămânând dator cu arenda pe anul în curs.

Auzind aceste cuvinte, ambele mâini ale excelenţei sale apărură de sub aripile fracului şi înaltul demnitar începu să-i vorbească lui Timar, folosind toate cele zece degete:

— Păi da, fiindcă Silbermann făcea lux ca un prinţ, ticălosul! Mă rog, ţinea cai de opt mii de forinţi ca să-i înhame la trăsură. Acum sunt vânduţi la licitaţie. Eu sunt „excelenţă” şi uite că nu-s în stare să ţin cai de opt mii de forinţi.

Timar se purtă ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Urmă:

— Hofkammer n-o să primească arenda, fiindcă n-are cum să-şi execute debitorul; arendaşii şi subarendaşii au neveste şi toată averea lor e zestrea acestora. Cei douăzeci de mii de forinţi neachitaţi lipsesc din casa Hofkriegsrath-ului. Şi după câte ştiu, Hofkriegsmth-ul vrea să oblige Hofkammcr-a să-i plătească.

Excelenţa sa deschise tabachera şi, luând cu două degete câte-vă fire de tutun, trase cu coada ochiului spre Timar încercând să ghicească unde bătea acesta.

— Umila mea ofertă este următoarea – continuă Timar, scoţând din buzunar o hârtie împăturită în patru. Eu aş arenda moşia din Levetinc pe timp de zece ani, la preţul pe care subarendaşii l-au plătit arendaşului principal, adică cu un forint de iugăr.

— Hm! Frumos lucru!

— Deoarece suntem la sfârşitul lui noiembrie, înseamnă că arendaşul cel nou a pierdut un an; toate pământurile au rămas necultivate. Eu însă mă ofer să pun la socoteală nu numai anul acesta pierdut, ci să plătesc şi arenda rămasă neplătită din anul trecut.

Excelenţa sa lovi de două ori cu unghia în capacul tabacherei de aur şi-şi încreţi buzele.

„Hm! Gândi el – ăsta-i un om de aur! Ăsta ştie mai multe decât arată mutra Iui bleaga. Ăsta bănuieşte că noi, cei de la Hofkammer, vrem să luăm din mâinile Hoflaiegsrath-ului resortul aprovizionării armatei şi că cercetările de la Komărom urmăreau tocmai acest lucru. Cum cercetările au dat greş, Hofgricgsratk-ul şi militarii ăia gâlcevitori din subordinele lui au triumfat şi-acum se fac luntre şi punte să smulgă din mâinile noastre administrarea moşiilor care aparţin districtelor militare de la graniţă. Şi asta-i o bona vacca! Şi ca să facă acest lucru, neachitarea arendei de către arendaşul moşiei de la Levetinc care a dat faliment e un pretext minunat. Dar iată că omul acesta, care a fost urmărit de Hofkammer, scăpând totuşi până la urmă, nu vrea să se alieze acum cu duşmanii Hofkammer-ei, ci dimpotrivă, a venit aici pentru a ne ajuta să ieşim din încurcătură şi deci să ne întărească poziţia. Păi ăsta-i un om de aur! Trebuie deci preţuit cum se cuvine!”

— Bine! Zise excelenţa sa cu glas tare. Văd că eşti un om de ispravă; ai fost jignit de noi şi totuşi ai uitat necazul; o să te convingi fără-ndoială că aceasta e calea cea mai bună pe care trebuie s-o urmeze orice om cu scaun la cap. Şi, pentru a-ţi dovedi că statul ştie să-i răsplătească pe oamenii cu judecată, te asigur că oferta dumitale va fi acceptată. Revino chiar în seara asta la mine. Te asigur de reuşită! Timar înmână excelenţei sale oferta scrisă, se înclină şi ieşi.

Excelenţei sale îi plăcuse omul.

În primul rând, pentru că uitase şi iertase guvernului o mare nedreptate care, dacă ar fi fost scormonită, ar fi avut urmări neplăcute, în al doilea rând, pentru că propunea guvernului un contract avantajos, cu cincizeci la sută mai avantajos decât cel dinainte, în al treilea rând, pentru că, dând dovadă de un spirit de sacrificiu mai mult decât mărinimos, venea în ajutorul Hofkammer-ei care o cam băgase pe mânecă şi-o ajuta să se întărească pentru a putea respinge triumfătoare atacul Hofkriegsrath-ului. Deci de trei ori om de aur!

Dar şi în al patrulea rând Timar era un om de aur! Asta însă nu putea să ştie deocamdată excelenţa sa. Lucrul acesta îl află abia după ce se întoarse la palatul său; când să se aşeze la masă, vizitiul îl înştiinţa că ungurul acela pe care excelenţa sa îl însărcinase să liciteze în numele său pentru caii de opt mii de forinţi ai lui Silbcrmann, venise într-adevăr cu caii însă, în ceea ce privea preţul lor, urma să raporteze totul în mod confidenţial.

De patru ori om de aur!

Când, spre seară, Timar căută pe excelenţa sa la serviciu, constată că faţa fiecăruia din cei pe care îl întâlnea era însufleţită de un zâmbet amabil. Erau reflexele aurului! Excelenţa sa îi ieşi în întâmpinare la uşă, primindu-l chiar de-acolo.

Îl conduse apoi la masa lui, unde se afla contractul gata întocmit, cu toate semnăturile şi sigiliile oficiale şi pecetluit cu o pecete cât toate zilele.

— Citeşte-l şi spune dacă-ţi place!

Primul lucru ce-l miră pe Timar fu termenul specificat în contract: douăzeci de ani în loc de zece.

— Îţi convine?

Cum să nu-i convină?!

Al doilea lucru care-l făcu pe Timar să se mire fu numele său, care suna astfel: „Nobilul Timar Mihâly de Levetinczy.”

— Îţi place acest praedicalum1? „Nobilul Timar Mihâly de Levetinczy”! Sună destul de frumos!

— Şambelanul îţi va trimite actul de înnobilare – continuă înălţimea sa binevoitor, cu faţa numai zâmbet.

Timar se iscăli sub contract cu acest praedicalum.

— Nu te grăbi – adăugă excelenţa-sa după ce Timar semnă contractul. Vreau să-ţi mai spun ceva. E datoria guvernului să decoreze cetăţenii vrednici care se disting în îndeplinirea îndatoririlor faţă de ţară. Se acordă o atenţie deosebită celor care au câştigat stima concetăţenilor lor în domeniul economiei naţionale şi al comerţului. N-ai putea să-mi numeşti pe cineva pe car să-l pot recomanda mai sus pentru a fi decorat cu ordinul „Crucea de fier”?

Excelenţa sa nu se îndoia că răspunsul va fi: „Iată butoniera mea, excelenţă! Nu veţi găsi loc mai potrivit pentru o astfel de decoraţie. Căutaţi un om vrednic? Sunt aici!”

Şi chiar pentru asemenea răspuns fusese pusă întrebarea.

Mare fu însă mirarea excelenţei sale când, după câteva clipe de gândire, Timar Mihăly de Levetinczy îi răspunse astfel:

— Da, excelenţă, as îndrăzni să indic un om care de multă vreme se bucură de stima celor din jur, un om care-i binefăcătorul neştiut al celor care trăiesc în preajmă-i, şi anume. Sandorovics Cyrill, protopopul din Plescovăţ; acesta merită să fie decorat înaintea multor altora.

Uimit la culme, ministrul făcu un pas înapoi. Nu întâlnise niciodată un astfel de om care, la întrebarea: „Cui să dăm această decoraţie?”, în loc să se întoarcă cu faţa spre oglindă şi să-şi arate cu degetul propria-i persoană, zicând: „Iată omul care-o merită, este aici!”, să coboare privirile la marginea hărţii şi să scoată la iveală, de undeva, dintr-un sat îndepărtat, un popă care nu-i nici cumnatul sau cumătrul său, nici măcar de aceeaşi religie cu dânsul şi să spună: „Pe omul ăsta îl socotesc mai vrednic decât mine!”

Ei, pe dracu, ăsta-i un om prea din cale afară de aur! Aur atât de curat încât giuvaergiul trebuie să amestece cel puţin trei carate de argint pentru a-l putea prelucra.

Numai că recomandarea fusese făcută şi trebuia luată în serios.

— Bine, bine – începu înălţimea sa – dar atribuirea unui ordin este legată de anumite formalităţi ceremoniale. Coroana nu poate să rişte un eventual refuz; în consecinţă, cel care urmează să fie decorat, trebuie să-şi trimită mai întâi consimţământul în scris.

— Preasfinţia sa e un om foarte modest, totuşi cred că ar da consimţământul dacă. Daca ar fi oarecum încurajat de sus.

— Aşa? Înţeleg. Deci câteva rânduri scrise de mine ar ajunge, nu? Având în vedere că mi l-ai recomandat dumneata, fie! Statul trebuie să descopere virtuţile pe care modestia le ascunde.

Şi excelenţa sa scrise câteva rânduri de îndemn către domnul protopop Sandorovics Cyrill, asigurându-l că pentru meritele sale deosebite va fi decorat dacă dorea acest lucru, cu ordinul „Crucea de fier”.

Timar mulţumi pentru bunăvoinţa arătată de excelenţa sa, iar acesta, la rândui său, îl asigură că se va bucura pe veci, de înaltul său sprijin.

Şi, pretutindeni, prin toate birourile – acolo unde pe muritorul de rând îl aşteptau zeci de „torturi expediţionale” – toată funcţionărimea se grăbi să stea la dispoziţia lui Timar: în timp ce oricare altul ar fi fost nevoit să alerge cu hârtiile sale câteva săptămâni prin labirintul birourilor, el trecu în zbor prin toate acestea într-un singur ceas.

Deşi nevăzut, urciorul de la Orşova cu apa curăţitoare îşi trăda prezenţa.

Totuşi, până ajunse să-şi vâre în servieta de piele toate actele, precum şi contractul investit cu forme legale, se făcu noapte de-a binelea.

Abia atunci se grăbi.

Dar nu pentru a lua masa, nici pentru a se culca, ci pentru a da fuga la „Mielul de aur”, acolo unde obişnuiau să tragă aprigii căruţaşi din Nyergcsiijfalu. Cumpără de la cârciumă o chiflă şi un knackvurst1 şi le vârî în buzunar cu gând să le mănânce pe drum.

După asta strigă căruţaşului:

— Plecăm îndată. Să nu cruţi nici biciul, nici calul. Bacşiş, un forint de fiecare milă. Pentru grabă, plată dublă.

Căruţaşul înţelese ce avea de făcut.

Peste două minute căruţa se avânta în galop şi pocnituri de bici răsunau pe străzile Vienei. În urma lor putea să strige mult şi bine polizd-ul că nu-i voie să pocneşti din bici la Viena! Călătoria rapidă era asigurată în vremea aceea de către o corporaţie de căruţaşi care formau un lanţ neîntrerupt între Viena şi Zimony. Caii căruţaşilor erau zi şi noapte gata să fie înhămaţi şi când răzbăteau pocnituri de bici la marginea satului căruţaşul care venea la rând scotea din grajd cei patru cai de schimb odihniţi, aşa încât în două minute noul atelaj era prins de căruţa care sosea: „trenul” pornea mai departe, pe ploaie, prin noroaie, gonind fără întrerupere când sus pe munte, când jos în vale, fără să-şi încetinească marşul; dacă două căruţe se întâlneau la jumătatea drumului, căruţaşii deshămau, schimbau caii şi-n felul acesta făceau amândoi numai jumătate de drum. Rapiditatea era în funcţie de plată.

Timar nu coborî două zile şi două nopţi din căruţă; nu coborî nici măcar să mănânce, iar de dormit socoti că putea să doarmă şi acolo, chiar dacă se lovea cu capul de codârlă, de leucă sau de marginile ei. Era obişnuit cu aşa ceva.

A doua zi spre seară ajunse la Zimony şi de acolo, încă în cursul nopţii, porni spre primul sat de pe moşia Levetinc.

Vremea era frumoasă. Frumoasă, deşi era prima zi de decembrie.

Se opri la primărie şi-l chemă pe primar, îi aduse la cunoştinţă că era noul arendaş al moşiei şi-l însărcina să-i anunţe pe gospodari că vor putea să muncească în parte pământurile şi în anul următor. De doi ani nu se recolta nimic de parcă pământul ar fi fost lăsat în paragină; fără îndoială că trebuia să urmeze un an de belşug. Vremea se arăta prielnică – toamnă lungă ca niciodată – aşa că timp era berechet pentru arat şi semănat dacă oamenii se apucau cu nădejde pe treabă.

Toate ar fi bune – îi răspunseră ţăranii – cu aratul am isprăvi noi, dar vorba e că nu aveam sămânţă. Nu se găseşte bob de grâu nici cu bani grei. Toamna, până şi gospodarii cei mai înstăriţi n-au însămânţat decât ici-colo, câte un petic de pământ. Poporul de rând o să ierneze anul ăsta cu mămăligă.

— O să fie sămânţă – îi încuraja Timar. Mă-ngrijesc eu s-aveţi.

Trecu aşa prin toate satele unde locuiau dijmaşii; la îndemnul său, ţăranii porniră de îndată cu plugurile pe ogoare şi începură să are în lung şi-n lat câmpia care altfel era sortită să rămână pârloagă încă un an – adică să rodească buruieni şi scaieţi.

Dar de unde să facă rost de sămânţă? Din Ţara Românească era prea târziu să mai aducă, iar prin împrejurimi nu se găsea nici bob.

Numai că Timar ştia totuşi un loc unde putea să găsească sămânţă.

În ziua de 2 decembrie sosi la Plescovăţ, acolo unde la începutul toamnei oamenii fuseseră gata-gata să-l omoare-n bătaie. Îi făcu o vizită preasfinţiei sale protopopul Sandorovics Cyrill care, tot în toamnă, îl poftise afară din casa lui.

— Ei, fiule, iar vii să mă baţi la cap? Îl întâmpină venerabilul părinte, acest neîntrecut şi mare binefăcător al poporului, acest om care de mult ar fi meritat ordinul „Crucea de fier” dacă n-ar fi fost atât de modest. Ce mai vrei? Vrei să cumperi grâu de la mine? Ţi-am spus de-acum două luni că n-am, nu-ţi dau; ce vrei să-mi spui? Orice mi-ai spune, nu crednimic. Ai nume grecesc şi mustaţă lungă; nu te cred!

Timar zâmbi:

— Păi, de data asta o să spun adevărul.

— Nu le cred! Voi, negustorii din părţile de sus ne trageţi pe sfoară de fiecare dată. Răspândiţi fel de fel de minciuni să credem că-n ţara de sus a fost recoltă bogată şi-n felul ăsta faceţi ca preţul grâului să scadă. Când vreţi să cumpăraţi ovăz, daţi sfoară-n ţară că guvernul vinde toţi caii. Sunteţi nişte mincinoşi până-n măduva oaselor.

— De data asta o să spun totuşi adevărul. Am venit din însărcinarea guvernului şi în numele lui să rog pe preasfinţia ta să ne deschizi hambarele; aflând că oamenii din regiune nu au grâu de însămânţat, guvernul vrea să împartă sămânţa sub formă de împrumut. Cel care ajută la îndeplinirea acestei măsuri face un gest nobil şi un mare bine ţăranilor, iar guvernului – un serviciu nepreţuit. Nu eu voi lua în primire grânele, ci chiar gospodarii care Ie vor folosi pentru însămânţat.

— Da, fiule, toate astea-s adevărate. Şi mie-mi pare rău de sărmanii poporeni. Dar nici eu n-am. De unde să am grâu? Nici ogoarele mele n-au rodit. Am un hambar uriaş, cu trei caturi, dar e gol-goluţ.

— Nu-i gol, preasfinte părinte! Ştiu că zace-n el neatinsă recolta de acum trei ani, aşa că tot se mai află pe-acolo cel puţin zece mii de chile de grâu.

— Ba pe dracu ghem! N-ai să intri acolo nici mort. Nu-ţi dau nici cu cinci forinţi chila. La primăvară o să se vândă cu şapte forinţi, şi-atuncea da, îl vând. Minţi cu neruşinare! Nu guvernul caută grâu. Tu vrei să-l înhaţi. Da nu-ţi dau nici un bob. Guvernul habar n-arc că tu te afli pe lumea asta, după cum n-are habar că printre supuşii lui mă număr şi eu! Pentru ei noi nu facem nici cât o ceapă degerată.

Turnul rezista ferm în faţa canonadei. Dar Timar băgă mâna în buzunar şi scoase ghiuleaua de douăzeci şi patru de funţi – scrisoarea ministrului.

După ce citi scrisoarea, preasfinţia sa nu mai ştiu de cine să se îndoiască mai întâi: de proprii săi ochi sau de Timar?

Dar sigiliul cel mare cu vulturul cu două capele de pe plic şi pecetea oficială a Hofkammer-ului care se găsea pe hârtia dinăuntru îl convinseră că nu era nici o minciună la mijloc, ci adevărul-adevărat.

Or, asta era visul visurilor sale! Să poarte o cruce strălucitoare pe piept. Timar cunoştea prea bine slăbiciunea protopopului; doar îl auzise de nenumărate ori – atunci când, după ce încheiaseră vreun târg, rămăseseră la un pahar de vin – cât de amarnic se plânge că guvernul greşeşte agăţând atâtea decoraţii pe pieplul patriarhului de la Carlota. De ce un om să aibă atâtea decoraţii, iar alţii nici măcar una?

Aceasta era dorinţa cea mai fierbinte a protopopului. Să se poală mândri cu o decoraţie, să-l admire ţăranii şi să-l invidieze maiorul de infanterie care n-avea încă o asemenea distincţie. Şi apoi, însuşi patriarhul va fi mult mai binevoitor cu el.

Ca, prin farmec se schimbară toate sentimentele lui faţă de Timar.

— Stai jos; vere! (Până atunci nici nu-l poftise pe scaun.) Ia povesteşte-mi: cum ai ajuns să-l cunoşti pe excelenţa sa? Cum de ţi s-a încredinţat scrisoarea asta?

Timar se apucă să ticluiască o asemenea poveste de parcă atunci ar fi luat-o dintr-o carte. Istorisi că plecase de la Brazovics, că intrase în slujba guvernului şi că se bucura de multă trecere în faţa ministrului; că el însuşi îl recomandase pe vechiul său cunoscut, pe preasfinţia sa pentru a fi decorat.

— Bănuiam eu că nu eşti chiar aşa de prost precum te arăta mutra. De-asta te-am iubit întotdeauna. Ei, fiule, fiindcă ai nume grecesc şi mutră atât de cinstită, îţi dau grâu. Cât îţi trebuie? Zece mii, douăsprezece mii de chile? Cât am, tot ţi-l dau. Să nu crezi-însă că de dragul ministrului, ci pentru obrazul tău cinstit şi pentru binele poporului. Cum am spus? Că-l dau cu cinci forinţi? Ei, ţie ţi-l dau doar cu patru forinţi şi nouăsprezece groşiţe. Şi-mi plăteşti pe loc? Sau mă duc după bani la Viena? Pot să fac şi asta. Fiindcă tot vreau să mă duc să mulţumesc excelenţei sale pentru cinstea ce mi-o face. Vii cu mine, nu? Mă iei cu tine? Şi-ai să mă aştepţi în anticameră. Ia spune cum arată domnul ministru? Înalt? Scund? Binevoitor? Morocănos? Îmi dă pe loc decoraţia? Îi place pelinul de Carlota? Apăi ai să-l guşti şi tu îndată.

În zadar încercă Timar să protesteze spunându-i că avea de gând să plece la Levetinc chiar în noaptea aceea pentru a da poruncă supraveghetorilor moşiei să trimită imediat arendaşii după grâu; gazda ospitalieră nu-l lăsă să plece; îi puse la dispoziţie câţiva flăcăi călări, prin care Timar trimise vorbă în toate părţile, aşa că n-avu încotro şi trebui să mâie peste noapte la dânsul.

Preasfinţia sa avea nişte pahare rotunde, fără picior, pahare ce nu pot fi lăsate din mână până ce n-ai băut tot vinul, că altfel se răstoarnă. Un astfel de pahar fu pus în mâna lui Timar; luă şi gazda unul asemănător şi până-n zori tăifăsuiră în felul acesta. Timar nici nu se cunoştea că băuse. Se ţinea bine. Mde, umblase cam multişor prin Bacska1.

A doua zi gospodarii sosiră cu căruţele la curtea protopopului. Când îşi dădură seama că într-adevăr uşile hambarului cu trei caturi fuseseră deschise, îl socotiră pe Timar un fel de sfânt făcător de minuni, în hambar era grâu, nu glumă, recolta pe trei ani – de ajuns pentru a însămânţa toate ogoarele de toamnă din regiunea aceea.

Timar nu se urni de pe moşia arendată până când nu se lăsă un îngheţ năprasnic care puse capăt semănatului. Se însămânţa însă de ajuns pentru anul acela, în rest, pământul urma să fie lucrat în primăvară sau să fie lăsat izlaz. Din cele treizeci de ir de iugăre cât avea moşia abia câteva sute erau pentru păşunat, încolo numai pământ negru ce dădea grâu de prima calitate. Da anul era bun, recolta avea să fie nespus de îmbelşugată. Semănatul se făcuse tocmai la vreme, în toamna aceea, până către sfârşitul lui octombrie nu plouase şi nu bătuse nici vântul; cei care semănaseră în această perioadă se aşteptau iarăşi la o recoltă slabă deoarece sutele de mii de hârciogi scoseseră din pământ boabele neîncolţite şi le mâncascră. Alţii semănaseră în noiembrie, pe noroi, însă zăpada timpurie le stricase semănăturile: pământul fiind moale, grâul încolţit se înăbuşise sub omăt; apoi aceasta se topise brusc şi urmase o vreme călduţă, care ţinu până la Crăciun; abia cei care semănaseră în această din urmă perioadă o nimeriseră bine: hârciogii pieriseră pentru că înainte de ninsoare dăduse un îngheţ, iar alba şi frumoasa pătură de nea ascundea – până la primăvară – comoara grânelor de orice duşman dăunător.

— Mare loterie-i agricultura! Ori totul, ori cotul.

Timar nimeri totul.

Urmă un an atât de prielnic, încât cel care avusese norocul să semene în Banat obţinea pentru un bob douăzeci.

Ţăranii din Levetinc îl binecuvântau pe noul arendaş care nu-i lăsase să piardă şi anul acela. De pe pământurile lor recoltau grâu pirpiriu, plin de buruieni şi tăciune, pe când pământurile lucrate în dijmă rodiseră din belşug un grâu curat.

În acel an, Timar încarcă treizeci de corăbii şi urcă pe Dunăre în sus, spre Komârom şi Gyor cu grânele cele mai frumoase; iar încărcătura celor treizeci de corăbii îl costă cât l-ar fi costat pe altul încărcătura a trei. Depindea doar de el dacă voia să câştige în anul acela o jumătate de milion, să mai adauge o sută de mii sau să mai lase o sută de mii din această jumătate de milion! Putea să ieftinească grânele şi deci pâinea sărmanului popor, putea să pună cuţitul în beregata celorlalţi, a rivalilor săi.

Căci putea să se joace cu ei ca pisica cu şoarecele. Putea să scadă preţul cerealelor după pofta inimii lui.

La cafeneaua Brazovicş, în fiecare seară aveau loc scene furtunoase între angrosiştii de cereale adunaţi acolo. Acest Timar, ridicat abia de un an, îi strivea pe toţi. Nu era chip să-l concurezi pe piaţă. Avea bani cât nisipul mării şi îşi risipea marfa de parcă ar fi furat-o. Dacă ar fi venit printre ei, cu siguranţă că l-ar fi sfâşiat.

Dar Timar nu venea niciodată acolo.

Nimeni nu-l văzuse stând locului şi legând prietenie cu cineva. Nu sufla o vorbă despre ceea ce avea de gând să întreprindă. Dar orice făcea ieşea de minune, parcă ar fi avut mâini fermecate. Se vârâse în alte afaceri, care ar fi putut să treacă prin mintea oricui, şi pe care le-ar fi putut întreprinde oricine cât ai bate din palme: dar nimeni nu le văzuse decât după ce Ie înhăţase Timar, luându-le-o înainte. Şi nu se astâmpăra deloc; era mereu în trăsură, călătorea, alerga încoace şi-ncolo; de mirare li se părea doar faptul că mai stătea în oraşul lor şi nu se muta la Viena. Ce-i trebuia unui om atât de bogat să-şi aibă reşedinţa la Kornârom? (Deşi, pe vremea aceea, Komăromul era un însemnat centru comercial).

Numai Timar ştia ce-I leagă de acest loc. Ştia de ce se-ncăpăţânează să rămână în oraşul în care fiecare negustor îi era duşman de moarte şi unde – dacă trecea cu trăsura prin faţa cafenelei Brazovics – auzea veşnic în urma lui aceeaşi bine-cuvântare: „Dar-ar Domnul să-ţi rupi gâtul!”

Ei bine casa aceea, cu toţi locatarii ei, trebuia să încapă într-o bună zi în mâna lui!

Casa aceea îl ţinea de fapt legat de Komârom chiar şi după, ce averea lui se ridicase la un milion şi jumătate de forinţi; rămase aşadar în oraşul unde i se spunea tot Timar şi unde cu greu oamenii voiau să se obişnuiască cu noul său titlu de nobleţe: „Timar de Levctinczy”. Deşi la titlul său de nobil i se alăturaseră şi multe fapte nobile; clădise un spital pentru săracii din oraş, iar la şcoala protestantă instituise burse; până şi potirul devenise de aur în mâinile sale; căci în locul celui vechi, de argint, Timar dărui bisericii unul nou, de aur curat. Porţile casei sale erau întotdeauna deschise săracilor, iar vinerea, de la un capăt la ale al străzii, se zărea şiragul cerşetorilor care veneau să-şi ia pitar de aramă – cel mai mare ban din Diurne, căruia i se zicea şi talerul milei. Se dusese vestea că dacă se îneca un marinar de pe corăbiile lui lua sub ocrotirea sa pe orfanii rămaşi fără tată, îi creştea şi plătea o pensie anuală văduvei acestuia.

— Om de aur! Om de aur!

Numai că un glas lăuntric îi spunea mereu: „Nu-i adevărat! Nimic din toate astea nu-i adevărat!”