Păianjenul printre trandafiri

Dar oamenii care trăiesc din munca lor nu prea au timp ca, stând pe stâncă, să contemple luna şi să admire frumuseţile naturii; oile se întorceau de Ia păşune, iar caprele aşteptau să fie mulse; mulsul era îndeletnicirea mamei Tereza; culesul ierbii pentru „furnizorii” de lapte era datoria Noemiei. Timar îşi rezemă umărul de portiţa staulului şi, aprinzându-şi pipa, continuă să vorbească la fel ca orice flăcău de la ţară când face curte unei fete din sat.

Cazanul pentru fiert apa de trandafiri fu umplut încă o dată înainte de a se înnopta de-a binelea; apoi cu toţii plecară la culcare.

Timar hotărî să doarmă în stupină, aşa că Tereza îi făcu acolo un culcuş de fân proaspăt, iar Noămi netezi locul unde urma să-şi pună capul; Mihăly n-avea însă nevoie să fie prea mult legănat. Somnul îl fură de îndată ce puse capul pe pernă şi cât fu noaptea de lungă visă că intrase ajutor de grădinar şi că fierbea apă de trandafiri într-un cazan cât toate zilele.

Când se trezi soarele era sus. Dormise zdravăn. Albinele, într-un continuu dute-vino, zumzăiau deasupra capului său. De faptul că cineva trecuse pe-acolo încă dis-de-dimineaţă putu să-şi dea seama imediat deoarece lângă culcuşul său îl aşteptau gata pregătite toate instrumentele necesare tabietului matinal al oricărui bărbat – instrumentele pe care şi le adusese în traistă. Se ştie doar că bietul, sărmanul bărbat care şi-a făcut obiceiul să-şi radă barba e prost dispus toată ziua dacă nu poate să îndeplinească acest ritual. De aceea, când poposeşte la o casă străină e bucuros nevoie-mare dacă cineva încearcă să-i uşureze soarta tocmai când, abia trezit din somn, începe să se întrebe neliniştit unde ar putea să găsească o coajă de săpun, un strop de apă caldă şi un ciob de oglindă în care să se strâmbe ca o caricatură; căci blestemata aceea de barbă ce aduce a mirişte şi seamănă cu miile de împunsături ale mustrării de conştiinţă îl indispune stricându-i orice chef. Şi cât de fericit se simte după ce a izbutit să scape de acest chin şi poate să-şi mângâie obrajii netezi!

În timp ce se bărbierea, Tereza şi Noemi îi pregăteau micul dejun compus din lapte proaspăt şi unt; pe urmă începea munca zilnică: culesul petalelor de trandafiri.

Aşa cum de altfel dorise, Mihâly fusese repartizat la tescuitul petalelor. Noemi le culegea, el tescuia, iar Tereza se ocupa de cazan. Timar povesti Noemiei o mulţime de lucruri despre trandafiri. Nu-i spuse însă că petalele lor roz semănau foarte mult cu obrajii ei îmbujoraţi – asta pentru că, fără îndoială, Noemi ar fi râs de el – ci îi înşiră tot ceea ce aflase despre trandafiri în timpul călătoriilor sale; poveşti pline de tâlc pe care Noemi le asculta cu luare aminte şi din pricina cărora începuse să-l respecte şi mai mult pe Timar. Căci, în faţa fetelor tinere şi nevinovate, omul înţelept şi savant se bucură încă de multă trecere.

— În Turcia apa de trandafiri foloseşte şi la pregătitul mâncărurilor şi băuturilor. Pe-acolo cresc adevărate păduri de trandafiri. Până şi mătănii se fac din florile lor. Petalele trandafirilor fărâmiţate se presează în nişte forme sferice: De aceea mătăniilor li se mai zic şi boabe de trandafir. În Orient există o varietate neasemuit de frumoasă din care se scoate uleiul de trandafir; e trandafirul de balsam; trandafirii aceştia cresc înalţi ca nişte copaci de doi stânjeni, iar crengile lor se încovoaie sub povara florilor albe ca zăpada. Mireasma lor întrece mireasma altor soiuri; dacă pui la soare apa în care au fost ţinute petalele trandafirului de balsam, apa capătă imediat culoarea curcubeului din cauza uleiului care iese din petale. Tot aşa se întâmplă şi cu trandafirul veşnic verde, cel care nu-şi leapădă frunzele nici iarna. Trandafirul de Ceylon – Rosa del Rios – îngălbeneşte atât de puternic părul şi barba că trec ani de zile până să-şi revină la culoare; de aceea în Levant se face un comerţ în toată regula cu petalele uscate ale acestui trandafir. Iar petalele trandafirului de Moggor te îmbată cu mireasma lor atât de tare de parcă ai fi băut vin. Trandafirul Vilmorin are un gândac care, dacă-i înţeapă tulpina, pe locul înţepăturii creşte un fel de bulgăre mare cât pumnul. Se zice că bulgării ăştia ai trandafirului Vilmorin puşi sub căpătâiul copiilor plângăreţi îi cufundă într-un somn adânc.

— Şi. Dumneavoastră aţi fost peste tot pe unde cresc aceşti trandafiri? Întrebă Noemi.

— Cum să nu! Am străbătut multe meleaguri îndepărtate. Am fost în Viena, la Paris, la Constantinopol.

— Şi toate oraşele astea sunt departe de-aici?

— Dacă cineva ar merge pe jos, în treizeci de zile ar fi la Viena şi în patruzeci la Constantinopol.

— Dumnevoastră aţi fost însă cu corăbiile.

— Mergând cu corabia, drumul pare şi mai lung, pentru că din când în când trebuie să mai încarci şi mărfuri.

— Marfă pentru cine?

— Pentru stăpânul meu, care mă trimite la drum.

— Stăpânul dumneavoastră e şi-acum tot domnul Brazovics?

— De unde ştii asta?

— Mi-a spus cârmaciul când aţi trecut pe aici.

— Păi, nu mai e. A murit. Auzindu-l, Tereza strigă cu patimă:

— A murit? Vasăzică a murit! Dar soţia şi fata lui?

— O dată cu moartea lui Brazovics au pierdut toată averea.

— Ah! Dumnezeule drept! Deci le-ai plătit!

— Mămico! Mămica mea bună! Rosti Noemi cu glas blând şi rugător.

— Domnul meu! În afară de cele ce ţi-am spus în noaptea aceea, află încă ceva: atunci când asupra noastră s-a abătut năpasta aceea înspăimântătoare şi când m-am rugat în zadar de Brazovics să nu ne lase cerşetoare pe drumuri, ei bine, atunci m-am gândit că omul acela are nevastă şi copil, că n-ar fi rău să mă duc să mă rog de soţia lui, crezând c-o să mă înţeleagă şi o să-i fie milă de mine. Mi-am luat în braţe copila şi, pe o căldură înăbuşitoare, am călătorit până la Komărom. Am găsit repede impunătoarea lor casă cu etaj. Am aşteptat afară, pe coridor, fiindcă nu mi-au dat voie să intru, în sfârşit, a apărut şi doamna însoţită de copila ei. M-am aruncat atunci la picioarele ei şi în numele Sfintei Fecioare am rugat-o să-i fie milă de mine şi să mă ocrotească înduplecându-şi soţul. Şi-atunci femeia aceea m-a luat de braţ şi m-a îmbrâncit pe scări. Mi-am apărat copila cu amândouă braţele ca nu cumva în cădere să i se întâmple ceva; eu însă m-am lovit cu capul de coloana aceea care susţine bolta scărilor. Semnul se vede şi acum aici, pe frunte. Iar fetiţa aceea de cinci ani stătea în capul scărilor şi râdea privind în urma noastră cum ne depărtam şchiopătând, râdea şi asculta nepăsătoare plânsul copilei mele. Iată de ce acum binecuvântez mâna care le-a zvârlit şi pe ele pe treptele scării de unde m-au îmbrâncit pe mine!

— Ah, mămico, nu mai vorbi aşa!

— Vasăzică au ajuns la sapă de lemn? Vasăzică au ajuns cerşetoare? Hoaşca aceea trufaşă şi elegantă? Umblă în zdrenţe, nu-i aşa? Şi bat în zadar pe la uşile vechilor cunoştinţe, nu-i aşa?

— Nu, mamă Tereza – răspunse Mihâly – s-a găsit cineva care le-a dat adăpost, care are grijă de ele.

— Smintitul! Strigă şi mai pătimaşă Tereza. De ce stă în calea destinului? Cum îndrăzneşte să găzduiască în casa lui blestemul care o să-l ajungă şi pe el?

Noemi fugi spre mamă-sa si, cu amândouă mâinile, îi acoperi gura. Apoi, lipindu-se de pieptul ei, încercă s-o împiedice să vorbească sărutând-o mereu.

— Nu! Nu, dragă mamă! Nu vorbi aşa! Nu blestema! Nu pot să aud astfel de lucruri din gura, ta! La-ţi blestemul înapoi. Lasă-mă să şterg cu sărutări cuvintele astea de osândă.

Sărutările Noemiei avură darul s-o trezească pe Tereza.

— Nu te teme! Nu te teme micuţă neştiutoare răspunse ca mângâind-o pe păr. Blestemul nu are nici un preţ. E numai un obicei vechi şi urât al nostru, al femeilor bătrâne. Dumnezeu nici nu se gândeşte să-şi însemne undeva blestemele viermilor striviţi în picioare şi să le păstreze până în ziua răzbunării. Blestemul meu n-o să ajungă pe nimeni.

Timar îşi spuse în gând: „Pe mine m-a şi ajuns, fiindcă eu sunt smintitul care le-a primit în casa lui”.

Noemi încercă să aducă din nou vorba despre trandafiri:

— Spuneţi-mi, cum as putea să am şi eu trandafiri de Moggor a căror mireasmă te îmbată?

— Dacă vrei, o să-ţi aduc eu.

— Dar unde cresc?

— În Brazilia.

— Şi-i departe până acolo?

— În partea cealaltă a globului pământesc.

— Şi ca să ajungi acolo trebuie să călătoreşti pe mare?

— Şase luni de zile încheiate.

— Şi de ce trebuie să mergeţi tocmai acolo?

— Pentru afaceri şi. ca să-ţi aduc trandafiri de Moggor.

— Mai bine mă lipsesc!

Noemi părăsi în grabă bucătăria şi Mihâly băgă de seamă că avea ochii plini de lacrimi.

Fata nu se mai-întoarse la povarnă decât pentru a-şi deşerta coşul când acesta se umplea cu petale de trandafiri; încetul cu încetul pe rogojină se înălţă un adevărat munte de petale.

Mai înainte ca soarele să ajungă la nămiezi, distilară petalele de trandafiri fermentate cu o zi mai înainte; după prânz Tereza îşi anunţă oaspetele că în ziua aceea nu mai era nimic de făcut, aşa că aveau răgaz pentru a da o raită de jur-împrejurul insulei. Un călător ca Timar, umblat peste mări şi ţări, putea fără îndoială să le dea un sfat în legătură cu plantele ce mai puteau fi aclimatizate cu folos colo, în micul lor paradis.

Tereza porunci Almirei: „Tu să rămâi aici şi să păzeşti casa! Te culci în faţa prispei şi nu te mişti în ruptul capului!” Almira înţelese porunca şi o urmă întocmai.

Tereza şi Noemi, însoţite de Mihăly, se îndreptară spre pădurice. Dar abia dispăruseră că Almira deveni neliniştită, îşi ciuli urechile şi începu să mârâie supărată. Simţise ceva. Îşi scutură capul cu ciudă. Şi, deodată, o voce de bărbat începu un cântec nemţesc, al cărui refren era „Sie tragi, wenn ich nicht ure, tin schwaites camisol”1. Fără îndoială că cel care se apropia dinspre mal cânta pentru a le înştiinţa pe locuitoarele colibei. Se temea de dulăul acela mare cât toate zilele.

Almira însă nici nu latră. Drumeţul se ivi printre arcadele de trandafiri ce umbreau cărarea. Era Krisztyân Todor.

De data asta venea îmbrăcat ca un domnişor din înalta societate, într-un frac bleumarin cu nasturi galbeni, iar pelerina o avea aruncată pe braţ. Deşi îl văzuse, Almira nu se mişcă. Câinele acesta era un adevărat filosof, îşi făcuse probabil următorul raţionament: „Când mă iau de el mai acătării, totdeauna pe mine mă leagă, şi nu pe acest individ. E mai bine deci să păstrez pentru mine părerea ce-o am despre el şi, rămânând deocamdată într-o neutralitate armată, să iscodesc ce face.”

Todor fluieră familiar şi se apropie de inamicul său cel mare şi negru:

— Servus, Almira, dragă Almira! Vino aici, aici, căţeluşul meu drag. Dar unde-ţi sunt stăpânele? Trage-i un lătrat pentru mine, rogu-te! Unde-i draga mamă Tereza?

Era însă cu neputinţă să primească un răspuns din partea Almirei.

— Frumoasa şi micuţa mea Almira, priveşte ce ţi-am adus: o bucată de friptură. Poftim, înhaţ-o! Ei cum, nu vrei? Crezi cumva că-i otrăvită.? Ah! Ce prostuţă eşti! Hai mănâncă, frumoasă Almira.

Dar Almira nici nu mirosi măcar bucata de carne aruncată la picioarele ei până când Narcisa nu se furişă spre friptură (pisicile nu au un caracter atât de ferm). Văzând-o, Almira se supără şi începu să sape o groapă în pământ; când termină vârî friptura înăuntru potrivit obiceiului pe care-l au unii câini prevăzători care adăpostesc ceea ce Ie prisoseşte, ca să aibă pentru zile mai puţin binecuvântate.

— Mai, ce bănuitor e dulăul ăsta fioros! Mormăi ca pentru sine Todor. Ei! Cred că pot să intru în casă?!

Asta însă nu-i mai era îngăduit. Almira nu dădu răspuns nici la această întrebare, ci doar îşi ridică puţintel buza de sus, arătându-i lui Todor ce frumoasă dantură avea.

— Ho-ho, zăpăcit-o! Nu cumva să te repezi la mine! Dar unde-s gazdele? Poate în povarnă?

Todor se duse spre povarnă şi privi înăuntru; nu zări însă pe nimeni, îşi spălă faţa şi mâinile în apa de trandafiri ce aburea, bucurându-se nespus de mult că putea să murdărească în felul ăsta rodul unei zile întregi de muncă. Numai că în clipa când vru să iasă afară văzu că drumul îi era barat. Almira se culcase pe prag şi stătea nemişcată; când Todor dădu să iasă, câinele îşi arătă iarăşi colţii.

— Ei na, acum nu vrei să mă laşi să ies, hm? Vai ce prost crescută eşti! Nu-i nimic, fie şi-aşa! O să aştept aici până vin gazdele. Tocmai bine: să-mi odihnesc oasele.

Spunând acestea se lungi pe grămada de petale proaspăt culese de Noemi.

— Oho, ce grozav pat mi-am găsit! Un culcuş demn de Luculus1. He-he-he!

Gazdele şi Mihâly se întorceau de la plimbare. Tereza fu surprinsă văzând că Almira nu stă culcată în faţa prispei, ci păzeşte uşa povernei.

— Ce-i acolo, Almira?

Îndată ce auzi vocea Terezei, Todor se gândi să facă o glumă, aşa că se ascunse atât de bine în grămada de petale încât nu mai putea fi văzut; iar când Noemi aruncă o privire înăuntru prin uşa întredeschisă întrebând şi ea: „E cineva aici, Almira?”. Todor scoase capul din grămada de trandafiri şi rânji.

— Da! Unicul şi dragul tău logodnic, frumoasă Noemi! Fata ţipă îngrozită şi, clătinându-se, fu gata-gata să cadă pe spate.

— Ei, ce este? O întrebă maică-sa, repezindu-se spre dânsa.

— Printre trandafiri. Bolborosi Noemi.

— Ce e printre trandafiri? Un păianjen?

— Da. Un păianjen.

Todor sări râzând din culcuşul de trandafiri şi, ca uliul care printr-o glumă foarte reuşită face o surpriză celor dragi – o glumă de care toată lumea e obligată să râdă – continuă să hohotească; apoi se aruncă de gâtul Terezei şi, fără să se sinchisească de privirea ei supărată sau de teama întipărită pe faţa Noemiei, o sărută de mama-focului.

— He-he-he! Aşa-i că v-am făcui o surpriză, dragă mamă Tereza?! Dragostea mea, dulcea, şi draga, şi buna mea mamă! A venit ginerele tău. He-he-he! Şi ca o sirenă mă înalţ din marea de trandafiri. He-he-he!

După aceea se îndreptă spre Noemi; dar fata se feri cu grabă din faţa braţelor care voiau s-o îmbrăţişeze şi abia atunci Kriszlyân Todor îşi dădu seama că de faţă se mai afla şi o a treia persoană: Timar Mihâly. Întâlnirea aceasta îi spulbera entuziasmul forţai care de altfel aducea a mascaradă; era clar că n-are nici o poftă să dea ochii cu omul care-i aducea aminte de unele întâmplări neplăcute.

— A! Servus, domnule căpitan! Îl salută ci pe Timar. Vasăzică ne întâlnim din nou aici. Nu cumva ai iarăşi pe corabie vreun paşă turc? He-he-he! Nu-ţi fie frică, domnule!

Timar ridică din umeri fără să răspundă nimic.

Todor se întoarse fulgerător spre Noemi şi, cu o prietenie făţarnică, o cuprinse de mijloc; dar fata îl împinse cât colo şi-i întoarse spatele.

— Ei, ia las-o în pace pe Noemi! Rosti Tereza, cu o voce străină, uscată. Ce mai cauţi iarăşi pe aici?

— Bine, bine. Văd că vrei să mă goneşti, deşi abia am picat. Parcă n-aş avea dreptul s-o îmbrăţişez pe Noemi! Pe singura mea mireasă. Că doar nu se topeşte dacă mă uit la ea! Da grozav vă mai temeţi de mine!

— Avem motive destule – spuse Tereza, ursuză.

— Ei, nu te supăra, mamă Tereza. De data asta n-am venit să-ţi cer nimic. Dimpotrivă. Vin să-ţi aduc bani cu carul. Oho! Grozav de multe parale! Atât de multe c-o să-ţi poţi răscumpăra frumoasa ta casă de altădată, vilele, grădina de pe Ostrava, adică tot ce-ai pierdui. Ţoale o să le iei înapoi cu paralele astea frumoase! Doar ştii foarte bine că-i datoria mea de fiu să răscumpăr greşeala pe care a săvârşit-o tatăl meu faţă de tine.

Krisztyân Todor se înduioşase până la lacrimi, dar lucrul acesta nu-i impresiona pe cei de faţă; nu aveau încredere nici în râsul, nici în plânsul lui.

— Ei, dar haideţi să intrăm în casă – spuse Todor – pentru că ceea ce vreau să-ţi împărtăşesc nu se poate, spune în faţa întregii lumi.

— Na, na, smintitule! Făcu Tercza. Unde vezi tu o lume întreagă? Aici, pe insula asta pustie? Iar în faţa domnului Timar poţi vorbi orice, pentru că dânsul e o veche şi o bună cunoştinţă de-a noastră. Totuşi, haide înăuntru. Ştiu că ţi-e foame; până la urmă asta o să spui.

— He-he-he! Dragă şi înţeleaptă mămică! Ce bine ştii tu care-i slăbiciunea lui Todor, ce bine ştii tu că totdeauna mi-e o foame de lup! Şi-apoi, cine ştie să pregătească plăcinte sârbeşti mai bine decât tine? Când le vezi parcă doreşti ca întreaga-ţi fiinţă să-ţi fie un pântec uriaş, în toată lumea nu se află o gospodină mai pricepută decât tine. Am fost invitat şi la chiolhanurile paşalei, dar bucătar ca tine n-are nici paşa!

Mama Tereza simţea o adevărată slăbiciune când i se lăuda ospitalitatea. Nu precupeţea să ospăteze pe orice drumeţ şi chiar pe duşmanul ei de moarte nu l-ar fi lăsat să plece flămând.

Krisztyân Todor purta un figaro la modă în acea vreme, pe care-l aranja cu o trufie bine chibzuită în aşa fel încât, intrând pe uşa căsuţei, grinda de sus să i-l doboare şi să aibă prilejul să spună:

— Of! Blestemata asta de pălărie modernă! Ce greu i-e omului obişnuit cu uşi mai înalte! În noul meu apartament sunt numai uşi înalte şi cu două canaturi. Şi am o splendidă privelişte spre mare!

— Oare, ai într-adevăr vreo locuinţă a ta undeva pe lumea asta? Întrebă Tereza, pregătind masa pentru cină în odaia cea mică.

— Te cred! La Triest, în cel mai grozav palat. Sunt agentul celui mai mare constructor de corăbii.

— La Triest? Intră în vorbă. Timar. Şi cum se numeşte?

— Construieşte vase maritime – spuse cu o mutră dispreţuitoare Todor – nu bărcuţe d-alde astea. Îl cheamă signor Scaramelli.

Timar tăcu. Nu socoti că e cazul să destăinuiască celor de faţă că şi el comandase firmei Scaramelli să-i construiască o corabie.

— Ehe, acum înot în bănet! Se lăudă Todor. Milioanele trec cu duiumul prin mâna mea. Dacă n-aş fi un om cinstit, aş putea să ciupesc câteva miişoare. Am şi adus dragei mele Noemi ce i-am făgăduit. A? Ce-am făgăduit? Un inel. Ce piatră să aibă? Rubin? Smarald? Arc un briliant, un briliant de trei carate şi jumătate. Ăsta va fi inelul de logodnă al micuţei mele Noemi.

Uite-l aici.

Todor îşi vârî mâna în buzunarul pantalonilor, scotoci îndelung, apoi făcu o mutră speriată, holbă ochii, horcăi cu o prefăcută groază un: „L-am pierdut!” şi, întorcându-şi buzunarele pe dos, lăsă să se vadă gaura buclucaşă prin care se făcuse nevăzut inelul cu briliante de trei carate şi jumătate.

Privindu-l, Noemi izbucni în râs. Avea un timbru atât de minunat şi de cristalin încât era o adevărată plăcere să auzi un astfel de râs.

— Parcă înadins, să-ţi facă în ciudă, uite că nu s-a pierdut! Exclamă Todor. Da, înadins, ca să nu mai râzi aşa de batjocoritor, frumoasa mea logodnică!

Şi zicând acestea se apucă să-şi scoată cizmele; şi într-adevăr când scutură una din cizme inelul căutat căzu pe masă.

— Uite-1! Ceea ce stăpâneşti legal nu se pierde niciodată! Inelul Noemiei mele nu mă părăseşte tocmai pe mine. Poftim! Uită-te la el, mamă Tereza. E inelul pe care l-a adus viitorul tău ginere pentru logodnica sa. Ei, ce zici de asta? Iar dumneata, domnule căpitan, dacă te pricepi, spune-mi cam cât face briliantul ăsta?

Timar cercetă obiectul preţios şi spuse:

— Pietre de Strass1 şi, între noi fie vorba, face cinci creiţari.

— Fugi de-aici, domnule! Păi ce, te pricepi dumneata la lucruri d-astea? Matale te pricepi doar la porumb şi Ia ovăz: în viaţa dumitale n-ai văzut un briliant!

Văzând ca Noemi nu-l lasă cu nici un chip să-i pună pe deget inelul luat în râs, Todor şi-l vârî în deget şi, în timp ce mâncă şi bău, avu grijă ca degetul cu inelul să-l ţină mereu ridicat. Tânărul avea o poftă de mâncare nemaipomenită, în timpul mesei vorbi fără încetare; arătă ce întreprindere grozavă era şantierul acela naval şi câte milioane de metri cubi de material lemnos înghite pe an, fapt pentru care jur-împrejurul lui nu se mai află nici o pădure de unde să se mai poată aduce lemn bun pentru construirea corăbiilor, aşa că nu peste multă vreme va fi nevoie să se aducă tocmai din America. Doar în Slovenia se mai găsea câte ceva. În sfârşit se satură şi-atunci intră în miezul chestiunii.

— Eh, şi-acum dragă, scumpă şi bună mamă Tereza, o să-ţi spun pentru ce-am venit.

Tereza privi spre Todor îngrijorată şi bănuitoare.

— Uite, cât ai bate din palme, te fac fericită şi pe tine, şi pe Noemi, şi pe mine; iar pe deasupra, în faţa lui signor Scaramelli o să-mi ridic ego-ul2. Stai numai şi ascultă aici! O dată, mai demult, domnul Scaramelli mi-a spus: „Ascultă, amice Krisztyân, dumneata ar trebui să pleci în Brazilia”.

— Ce bine era să fi plecat! Suspină Tereza. Todor înţelese şi zâmbi.

— Ştii că de acolo se aduce lemnul cel mai de soi pentru construirea corăbiilor; macayas-ul şi muntmimi-ul din care se face chila; paripo-ul şi hatavoua care se folosesc pentru coastele corabie; magrofta, royoc-ul şi lemnul de gratgal, care stau în apă şi nu putrezesc în vecii vecilor, lemnul mort ala rats1 al cărui miros nu-l pot suferi şobolanii, apoi lemnul-fier din care se face cârma, femamblic-ul şi manchinel-ul, şi „sângele balaurului” şi casuar-ul, şi „cafeaua diavolului”, apoi teack-ul, lemnul de santal, mahonul din care se face mobilierul cel mai bun de pe corabie, şi cascarilla,. Tacamanaca, voldor-ul, în care nu intră cariul şi maou-ul ce nu poate fi sfredelit de teredo novalis2.

— Sfârşeşte, rogu-te, cu aceste caraghioase denumiri indiene! Îl întrerupse Tereza. Crezi că mă duci de nas dacă îmi înşiri toată botanica şi că din pricina copacilor n-o să mai văd pădurea? Mai bine spune-mi: dacă în Brazilia cresc atât de mulţi copaci de soi, tu de ce nu te-ai dus acolo?

— Ehe! Păi tocmai aici se vede ingeniozitatea mea! Ce crezi că i-am răspuns lui signor Scaramelli? De ce ne-am duce tocmai în Brazilia când, pe aici, prin apropierea noastră cresc copaci mult mai buni decât ăia de-acolo? Eu ştiu o insulă în mijlocul Dunării pe care se află o pădure bătrână cu arbori unul mai frumos decât altul, ce pot concura cu cei sud-americani.

— Trebuia să-mi dea în gând! Murmură Tereza.

— Plopii înlocuiesc perfect de bine patavo-ul, iar nucul dă cu tifla mahonului. Or, copaci de-al d-ăştia sunt cu sutele pe insula noastră!

— Nucii mei?

— Iar mărul e cu mult mai bun decât cascarilla. Iar prunii stau pe picior de egalitate cu cei mai buni copaci de teak.

— Şi tu vrei să-i tai pe toţi şi să-i vinzi domnului Scaramelli? Întrebă cu o voce calmă Tereza.

— O să primim o grămadă de bani în locul lor. Cel puţin zece forinţi de fiecare copac. Signor Scaramelli mi-a dat carte blanche3. Pot să închei cu tine contractul chiar acum; îl am aici în buzunar, gata făcut, trebuie doar să-l semnezi şi suntem oameni bogaţi. Şi o dată ce toţi pomii ăştia puchinoşi o să fie tăiaţi, se-nţelege că n-o să mai rămânem aici ci o să plecăm să locuim la Triest, iar pe insula asta o să plantăm mălini – ştii că din lemnul lor se fac vestitele pipe de „vişin turcesc”. Copăcelul ăsta n-are nevoie de îngrijire; trebuie cel mult să tocmim un paznic care să stea aici, să taie în fiecare an şi să vândă negustorilor din Varna crenguţele de mălin pentru pipe iar noi o să încasăm cinci sute de galbeni la pogon pentru pipele de vişin turcesc; la zece pogoane, luăm cinci mii de galbeni.

Timar nu se putu stăpâni să nu zâmbească. În viaţa lui nu auzise de speculaţii atât de îndrăzneţe.

— Ei, dar de ce zâmbeşte domnul? Se răsti Todor la el. Eu mă pricep la astfel de lucruri.

— Şi eu mă pricep – îi răspunse Tcrcza. De câte ori te aduce aici ceasul rău, parcă vine pasărea morţii; ştiu că ai planuri îngrozitoare în privinţa mea. Ţi-ai dat seama că n-am bani şi că n-o să am vreodată. Ei bine! Până acum ai găsit de cuviinţă să vii cu luntrea şi ceea ce agoniseam pentru noi două cărai şi vindeai. Ţi-am dat tot. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru lucrul ăsta. Acum însă nu-ţi mai ajung fructele din care îmi iei dijmă mai avan decât dacă aş plăti peşcheş paşei; acuma vrei să-mi vinzi şi copacii care-mi fac umbră. Singurii mei prieteni, copacii pe care i-am sădit şi i-am îngrijit cu mâna mea, din care trăiesc şi sub care mă odihnesc. Du-te şi să-ţi fie ruşine! Să-mi spui mie asemenea minciuni! Cum că ţi s-ar da comori în schimbul copacilor din care cineva ar construi corăbii! Da, fără-ndoială, i-ai tăia să-i dai pe un preţ de nimic primului vărar: ăsta-i planul tău grozav şi iscusit. Pe cine vrei să prosteşti cu asemenea bazaconii? Pe mine? Du-te învârtindu-te cu bazaconiile tale cusute cu aţă albă, că altfel o să te învăţ eu la ce mai poate folosi creanga de vişin turcesc!

— Ei, ei, mamă Tereza, eu nu glumesc. Fără un scop anume n-am venit aici, asta ai putea s-o ştii. Ia gândeşte-te: ce sărbătoare e azi? Azi e ziua mea onomastică. Tot azi s-a născut mica şi draga mea Noemi. Ştii că bieţii noştri părinţi ne-au logodit încă de mult şi că au hotărât ca atunci când Noemi o să împlinească şaisprezece ani să fim o pereche fericită. Aş fi venit de la capătul lumii aici, la voi, într-o zi ca asta. Lată-mă deci, cu toată dragostea fierbinte a inimii mele. Dar, în afară de dragoste, omului îi mai trebuie şi altceva; ce-i drept, am o leafă mare la signor Scaramelli; am cheltuit-o însă cumpărând un mobilier splendid. Or, şi tu trebuie să dai ceva de zestre Noemiei, nu de alta; dar fata ta trebuie să poată intra în lume aşa cum se cuvine rangului ei. Îi trebuie şi ei, vorba aia, trusou. Are dreptul să-ţi ceară lucrul ăsta. E singura ta fată. Poate să-ţi ceară să-i dai zestre.

Noemi, mohorâtă, se întoarse cu spatele şi aşezându-se într-un colţ, îşi rezemase fruntea de perete.

— Da. Trebuie să-i dai ceva Noemiei. Nu fi atât de egoistă. Treacă de la mine; păstrează-ţi jumătate din copaci, dar dă-mi cealaltă jumătate şi las' pe mine cui şi în ce fel o să-i vând. Dă-mi ca zestre nucii ăştia; vorbesc serios, am cumpărător sigur pentru ei.

Tereza ajunsese la capătul răbdării.

— Ascultă-mă, Todor; eu nu ştiu dacă azi e sau nu ziua ta onomastică, dar ştiu că Noemi nu s-a născut azi. Şi mai ştiu că, dacă ai fi singurul bărbat pe lumea asta, Noemi tot nu te-ar lua.

— He-he-he! Las' pe mine! Asta mă priveşte.

— Fie precum zici! Acum însă o să isprăvesc foarte repede cu line! Nucii mei dragi şi frumoşi nu ţi-i dau chiar dacă ar trebui să se construiască arca lui Noe din ei. Pot să-ţi dau un singur copac să-l foloseşti pentru un anumit lucru ce mai devreme sau mai târziu o să le-ajungă; dacă azi e onomastica ta, păi e tocmai nimerit pentru aşa ceva.

La aceste cuvinte, Krisztyân se ridică de pe scaun, dar nu pentru a pleca, ci pentru a întoarce scaunul şi a încăleca pe el proptindu-şi coatele de spetează şi privind în ochii Terczci, cu o neruşinare de necrezut.

— Eşti foarte drăguţă cu mine, mamă Tereza. Îţi dă însă prin gând că doar un singur cuvinţel dacă spun.

— Hai, spune! În faţa acestui domn poţi vorbi deschis, căci dânsul ştie totul.

— Că această insulă nu-i a la.

— E adevărat.

— Şi că te pot denunţa în orice moment fie la Viena, fie la Istanbul.

— Pentru a face din noi cerşetoare şi pribege.

— Da, şi asta o pot face! Izbucni Krisztyân Todor dându-şi arama pe faţă; apoi, în timp ce ochii săi vicleni şi strălucitori căutau ţintă spre Tereza, scoase din buzunar o hârtie pe care era scris începutul unui contract, arătând data de pe dosul paginii. Şi chiar asta o să fac dacă nu semnezi imediat aici. Asta pot s-o fac şi am s-o fac!

Tereza tremura, în clipa aceea însă, Timar puse mâna pe umărul lui Todor apăsându-l încet.

— Asta n-o poţi face, stimabile:

— Ce anume? Întrebă Todor, dându-şi capul pe spate cu o smucitură sălbatică.

— Să denunţi existenţa insulei şi faptul că a fost ocupată de cineva în mod arbitrar.

— Şi de ce n-aş putea s-o fac?

— Fiindcă cineva a şi dat în vileag existenţa ei.

— Cine?

— Eu!

— Dumneata? Exclamă Todor şi ridică pumnul să-l lovească pe Mihâly.

— Dumneavoastră? Strigă Tereza, ridicându-şi îndurerată mâinile încleştate deasupra capului.

— Da, eu am adus la cunoştinţă, atât la Islanbul cât şi la Viena, că aci, lângă Ostrova, este o insulă fără nume care s-a format acum cincizeci de ani – spuse Timar încet, dar hotărât. Şi totodată am solicitat guvernului de la Viena cât şi celui de la Istanbul să mi-o cedeze în folosinţă pe timp de nouăzeci de ani; pentru a-mi recunoaşte acest drept de vasal, plătesc anual guvernului maghiar un sac de nuci, iar guvernului din Istanbul o ladă cu prune uscate. Nu de mult am primit de la Viena patentul şi de la Istanbul firmanul.

Timar scoase din buzunar cele două scrisori pe care le primise la sucursala din Baja, scrisorile acelea care-i produseseră o bucurie atât de mare. De îndată ce: ajunsese un om de seamă Mihâly avusese grijă să aducă liniştea binemeritată acestei familii prigonite de soartă. Fie vorba între noi, pentru a i se fixa chiria aceea de un sac de nuci şi o ladă cu prune uscate, Timar plătise cu vârf şi îndesat.

— Şi de îndată ce am obţinut aprobarea celor mai înalte foruri, am transmis dreptul ce mi s-a acordat locuitoarelor şi actualelor coloniste ale acestei insule. Iată aici documentul legal de cedare a dreptului meu.

Fără să poată rosti un singur cuvânt, Tereza căzu la picioarele lui Mihâly. Nu era în stare decât să plângă şi să sărute mâna bărbatului acela care o salvase de cel mai îngrozitor chin, şi care înlăturase pentru totdeauna veşnicul ei coşmar. Iar Noemi îşi apăsă pieptul cu amândouă mâinile, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva în locul gurii ce stătea încleştată să înceapă să vorbească inima.

— Prin urmare, domnul meu, domnule Krisztyân Todor – spuse Mihâly – vezi prea bine că nouăzeci de ani de-aici înainte dumneata nu mai ai ce căuta pe insula asta.

Pălind de furie, Krisztyân ţipă făcând spume la gură:

— Dar cine eşti dumneata? Şi cu ce drept te amesteci în treburile acestei familii?

— Pentru că îl iubesc! Strigă Noemi cu o ardoare nestăpânită, aruncându-se la pieptul lui Mihâly şi încolăcindu-i gâtul cu mâinile, Todor nu mai spuse nimic, în culmea furiei îl ameninţă pe Timar cu pumnul şi apoi dispăru din odaie. Dar în privirea şi în tăcerea lui erau cuprinse toate ameninţările pe care le proferează cel ce pune mâna pe armă sau amestecă otravă.

Iar fata rămase acolo, lipită de pieptul lui Mihăly.