În afara lumii

Noemi rămase lipită de pieptul lui Timar chiar şi după plecarea omului împotriva căruia voise să-l apere cu trupul ei.

Dar, oare, de ce se lipise de pieptul lui Mihâly? Pentru a-şi arăta dragostea spunând: „Pe omul acesta îl iubesc?”

Sau prin acest gest voise să-l alunge pentru totdeauna pe omul a cărui prezenţă o înspăimânta şi să-l determine să n-o mai dorească niciodată de soţie?

Oare copilul acesta crescut în pustietăţi nu avea nici o noţiune despre pudoare, bună-cuviinţă, ruşine, sfială? Nu cunoştea oare regulile societăţii privitor la legăturile dintre bărbat şi femeie, reguli pe care statul şi biserica le statorniciseră prin legi aspre?

Să fi confundat oare dragostea cu recunoştinţa pe care i-o purta omului care le scăpase, pe ea şi pe maică-sa, de veşnicele temeri dăruindu-le acel mic paradis, celui care pentru asta se străduise desigur destul de mult, îngrijorat poate zi şi noapte de soarta lor?

Să fi fost oare înspăimântată şi, fără să-şi dea seama ce face, alergase la pieptul binefăcătorului lor să-l apere de un atac mişelesc atunci când îl văzuse pe prigonitorul lor pregătindu-se să-şi scoată arma?

Sau făcuse acest gest gândindu-se că Timar era un căpitan de vas a cărui mamă fusese tot aşa de sărmană ca şi mama ei – Timar le spusese doar că era singur pe lume – şi de aceea se repezise să-i sară în ajutor gândindu-se: „Dacă în lumea asta el n-are pe nimeni, de ce să nu fiu cu cineva pentru el?” „De ce – s-o fi întrebat – s-a întors din nou pe această insulă pustie dacă nu l-a atras nimic? Iar dacă a venit fiindcă mă iubeşte, de ce nu l-aş iubi şi eu?”

Nu, nu; Pentru tot ce făcuse Noemi nu era nevoie de nici o explicaţie, de nici o argumentare, de nici o scuză. Făcuse totul datorită dragostei curate ce i-o purta lui Mihâly.

Nu ştia de ce şi pentru ce, dar iubea.

Nu ştia dacă era voie, dacă zeii sau oamenii îi îngăduiau să iubească, dacă pornind pe calea aleasă o aştepta tristeţea sau bucuria, dar iubea.

Nu se pregătise să-şi apere dragostea în faţa lumii sau a judecătorilor; nu se gândise să ceară îndurare cu capul plecat; nu cerea ocrotirea bărbatului, nici iertarea oamenilor, nici mila lui Dumnezeu. Iubea.

Aşa era Noemi.

Sărmana! Cât va trebui să sufere din această pricină!

Mihâly auzea pentru prima oară în viaţă pe cineva spunându-i că-l iubeşte.

Că e iubit cu o dragoste adevărată aşa sărac cum e, ca un biet căpitan de vas care trudeşte pentru alţii; că era iubit dezinteresat, şi fără să aibă merite deosebite; că era iubit pentru el însuşi!

O căldură fără seamăn îi năpădi fiinţa. O căldură ce putea trezi din somnul de veci şi un mort, redându-l vieţii.

Şovăind, cu teamă parcă, ei ridică mâinile să poată prinde umerii fetei şi-o întrebă în şoaptă:

— Să fie oare adevărat?

Abia mişcându-şi capul sprijinit încă pe pieptul lui, fata îi dădu răspunsul aşteptat.

Mihâly privi spre Tereza. Aceasta se apropie şi puse mâna pe creştetul Noemiei, încuviinţând parcă mărturisirea ei.

Urmă o tăcere lungă; fiecare părea că ascultă bătăile inimii celuilalt.

Într-un târziu, Tereza rupse tăcerea. Vorbea în locul Noemiei:

— Ah, dacă aii şti câte lacrimi a vărsat, sărmana, de dorul dumneavoastră. S-o fi văzut seara cum se urca pe stâncă şi stătea acolo ceasuri întregi cu ochii pierduţi în zarea care vă ascunsese privirilor ei. De câte ori am auzit-o rostindu-vă numele în somn.

Noemi întinse mâna spre maică-sa ca pentru a-i stăvili destăinuirile.

Mihâly înţelese gestul ei şi o strânse din ce în ce mai tare la piept.

Iată în sfârşit o fiinţă care îi dăruia dragostea, o fiinţă căreia din „omul de aur” nu-i trebuia aurul, ci numai omul! I se părea că până atunci trăise fără nici un rost, că de-abia acum a trecut hotarul unei lumi adevărate descoperind pământ nou, cer nou şi o altă viaţă. Când se aplecă să sărute fruntea Noemiei, îi simţi inima zvâcnind la pieptul său. Iar lumea din juru-i nu era decât mireasmă de flori, tufişuri îmbălsămate, zumzet de albine, ciripit de păsări. Şi toate îi şopteau acelaşi îndemn: „Iubeşte!”

Îmbătaţi de dragoste simţeau nevoia de a ieşi din casă. Păşiră în neştire, îmbrăţişaţi, privindu-se în ochi fără să se sature şi gândind acelaşi lucru: „Ochii tăi au aceeaşi culoare ca şi ai mei.”

Cerul strălucitor şi pământul înmiresmat se înţeleseseră parcă să-i farmece pe cei doi, iar trezirea sentimentelor desăvârşea farmecul; un copil care nu iubise încă pe nimeni şi un bărbat pe care nu-l iubise încă nimeni; oare unde-i va duce vraja de care fuseseră cuprinşi?

Începea să se însereze, iar Timar şi Noemi nu se mai saturau privindu-se.

Curând se făcu noapte şi răsări luna; atunci Noemi îl duse pe Mihâly sus, în vârful stâncii, acolo de unde altădată privise cu ochii plini de lacrimi pe urmele lui.

Timar se aşeză pe stâncă acoperită de ochişori, între tufişurile înmiresmate de levănţică; Noemi se ghemui lângă el, culcându-şi capul înconjurat de şuviţe de aur pe braţul lui şi rămase astfel cu faţa în sus, privind cerul.

Tereza stătea lângă ei, în picioare, zâmbindu-le. De sus, din cerul vioriu, luna topise parcă argint peste capetele lor.

„lată – părea că spune chipul ei fantomatic – comoara aceasta e toată a ta. Ai găsit-o. De bună voie a venit spre tine; e a ta. Ai câştigat averi, dar pentru tine n-a existat încă nicăieri dragostea. Lat-o acum aici. Ia-o! Primeşte-o şi gustă din plin, golind până la fund cupa bucuriei. E a ta, pentru tine s-a pregătit. Vei fi alt om. Cel iubit astfel de o femeie, se poate socoti un zeu. Eşti fericit. Eşti iubit.”

Dar, un glas lăuntric îi şoptea. „Eşti un hoţ!”

Primul sărut deschise parcă porţile unei noi lumi pentru Mihăly.

Trezi în inima lui toate visurile tinereţii, înclinarea spre visare pe care o purtase cu sine în toate călătoriile sale de afaceri lungi şi singuratice. Trezi tot ceea ce îngropaseră întâmplările asprei meserii, socotelile meschine şi gândurile de fiecare zi. Nădăjduise că bogăţia îi va purta paşii spre paradisul fericirii pe care o aşteptase. Dar, abia ajuns acolo, văzuse că pentru el pomii acestui paradis aveau brumă în loc de flori. Şi iată că tocmai când părea îngheţat, când trecea nepăsător şi neînţeles cu toate visurile tinereţii sfărâmate, întâmplarea îi scosese în cale o oază în pustiu, o oază în care găsea pe neaşteptate ceea ce căutase zadarnic, răscolind toată lumea: o inimă care-l iubea.

În sufletul lui se dezlănţui o minunată prefacere.

La început simţi că o teamă ciudată pune stăpânire pe dânsul; îi era frică de fericire. S-o primească sau să fugă de ea? Făcea bine sau rău? Însemna viaţă sau moarte?

Şi ce se va întâmpla apoi? Unde era Dumnezeul care putea răspunde la această întrebare? Dumnezeu ştie să răspundă florii care-şi deschide petalele gâzei care zumzăie din aripioarele sale, păsării care-şi clădeşte cuibul, dar nu omului care se întreabă înfiorat: „îmi găsesc oare fericirea sau osânda dacă dau ascultare inimii?”

Timar ascultă glasul inimii.

„Uită-te în ochii ei! Îi spunea. Nu-i nici un păcat să te îmbeţi de privirile acestor ochi.”

Dar fiorii unei asemenea beţii nu durează numai o clipă.

Cei care se privesc în adâncul ochilor îşi lasă acolo sufletul atât de tare legat încât nimeni pe lume nu-l mai poate descătuşa.

Când privea în ochii ei, Mihâly uita de tot ce-l înconjoară şi simţea crescând aievea o altă lume, plină de lumină, de bucurie, de nădejdi şi desfătare.

Imaginea acestei lumi fermecătoare îl ameţi.

De când se ştia nu-l iubise nimeni. O singură dată îndrăznise să spere că va fi fericit, se zbătuse şi luptase pentru fericire, dar când ajunsese la ea, deznădejdea strivise totul prefăcându-i întreaga viaţă în cenuşă.

Şi iată că acum i se spune că e iubit, îi spune acest lucru tot ce-l înconjoară: florile care cad din pomi fulguind asupră-i, animalele care-i ling mâinile, buzele care trădează taina unei inimi neîntinate, roşeaţa feţei şi privirile care grăiesc mai mult decât buzele.

Până şi aceea care ar trebui să păstreze şi să ascundă taina, mama fetei care-l iubeşte, mama Noemiei, până şi ea dă în vileag totul: „Te iubeşte foarte mult, atât de mult încât ar muri dacă ai părăsi-o”.

Nu, nu trebuie să moară.

Timar petrecu în insulă o zi care i se păru o veşnicie. O zi plină de fericire nemărginită, o zi a uitării de sine, a visării cu ochii larg deschişi; trăi visuri în care tot ce doreşte omul se întruchipează parcă 'aievea.

După ce trecu însă şi cea de a treia noapte de la venirea pe insulă, după ce se sfârşiră şi clipele acelea de fericire fermecate parcă de amăgitoarea lumină a lunii şi Timar ajunse în locul întunecat unde-şi aşezase culcuşul, se ridică acela care nu doarme niciodată, glasul conştiinţei, glasul care nu ocoleşte nici o acuzare, şi-l prinse în mreje: „Ce faci tu aici? Ştii ce faci tu acum? Furi, incendiezi, ucizi. O femeie sărmană a fost gonită din mijlocul oamenilor; i s-a luat totul şi a fost zvârlită pe o insulă pustie împreună cu copilaşul său; pe soţul ei tânăr l-au zvârlit în groapa sinucigaşilor; au făcut-o să urască oamenii şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu. Şi-acum, iată, tu te furişezi ca un hoţ şi-i furi ultima, singura şi cea mai de preţ comoară; aduci moarte, blestem şi pierzanie acestor nefericite aici, în acest ultim loc de refugiu pentru ele. Eşti mai rău decât toţi aceia pe care blestemul viermelui strivit i-a urmărit ajungându-i rând pe rând până la capătul lumii. Furi o inimă nevinovată şi în schimb n-o dai pe a ta. Ai înnebunit, sau eşti pe cale de a înnebuni? Fugi de aici!”

Glasul acela necruţător nu se lăsă înăbuşit, îl răscoli toată noaptea. Zorile îl găsiră pe Timar în grădină, sub copaci. Era hotărât. Hotărât să plece din acele locuri şi să nu mai revină multă vreme. Până va fi dat uitării. Până va uita şi el că trei zile a crezut că-i este îngăduit să fie fericit pe lumea asta.

Înainte ca soarele să răsară de-a binelea, el făcuse înconjurul insulei; întors din peregrinările sale, zări în faţa micii colibe pe Tereza şi pe Noemi care pregăteau masa.

— A venit vremea să plec – se adresă Mihâly Terezei.

— Atât de repede! Şopti speriată No6mi.

— Desigur că are mult de lucru – spuse Tereza, întorcându-se spre fiica ei.

— Trebuie să mă întorc la corabie – adăugă Timar.

Era firesc! Un căpitan ca Timar nu era decât un simbriaş. Iar un simbriaş nu poate să fure timpul pe care stăpânul său i l-a cumpărat.

Nu-l rugară să mai rămână; îşi dădeau seama că trebuie să plece. Putea să-şi ia rămas bun fără întârziere. Doar o să se întoarcă. Cele două femei aveau răbdare să-l aştepte şi un an, şi doi. Să-l aştepte mereu, până la sfârşitul vieţii.

Auzind că Mihăly trebuie să plece, Noemi nu se mai atinse de ceaşca cu lapte proaspăt.

Ştia că n-are voie să-l oprească. Timar avea de lucru şi trebuia să plece. Tereza însăşi îi aduse puşca şi desaga pe care le păstrase; de la sosirea lui pe insulă.

— Puşca e încărcată? Întrebă dânsa grijulie.

— Nicidecum – răspunse Mihăly.

— Ar fi bine s-o încărcaţi – îl sfătui ea. Şi încărcaţi-o cu gloanţe, nu cu alice; ştiţi, în pădurea de pe celălalt mal te paste primejdia la fiece pas; pe acolo umblă lupi şi, cine ştie? Poate chiar alte animale, mai rele decât lupii.

Tereza nu se lăsă până nu-l convinse să-şi încarce arma şi cu mâna ei umplu tigăile cu praf de puşcă – pe vremea aceea încă nu se inventase capsa. Când totul fu gata, se întoarse spre Noemi:

— Noemi, ia tu arma, ca nu cumva să se înfurie Almira. Du-te şi condu-l pe domnul Timar până la barcă.

O îndemna să-l însoţească pe Mihâly până la mal îi lăsa singuri pe drumul trandafirilor!

Timar mergea tăcut, iar mâna fetei se odihnea în mâna lui. Deodată fata se opri din mers. Mihăly se opri şi se uită în ochii ei.

— Vrei să-mi spui ceva? O întrebă el.

Fata se gândi îndelung şi într-un târziu răspunse:

— Nu. Nimic.

Dar Timar ştia să citească în ochii ei. Ghici ce voia să-i spună, ce ar fi vrut să-l întrebe Noemi:„Spune-mi, iubitul meu, dragostea mea, mântuirea mea, fericirea mea, ce s-a întâmplat cu fata aceea albă ca fildeşul căreia îi spuneaţi Timea şi care atunci demult, a venit pe aici cu tine?” Dar Noemi nu întrebă nimic din toate acestea. Mergea tăcută şi Mihâly o ţinea de mâna.

— Fiţi cu ochii în patru, să nu vi se întâmple ceva.

Iar când îi întinse mâna, mai privi o dată în ochii lui Mihâly cu ochii ei albaştri ca albastrul cerului şi-l întrebă cu voce tremurată, rugătoare:

— O să mai veniţi?

Mihâly simţi că glasul ei rugător îi rupe inima. O strânse încă o dată pe Noemi la pieptul său şi-i şopti:

— De ce nu-mi spui: „Te vei întoarce”? De ce nu-mi spui „tu”?

Fata îşi plecă genele şi clătină încet din cap.

— Spune-mi „tu” – şopti din nou Mihâly.

Copila îşi ascunse capul la pieptul lui, dar nu rosti cuvântul acela.

— Nu poţi, nu vrei să-mi spui „tu”. E o singură silabă. Ţi-e greu s-o pronunţi? Ţi-e frică?

Fata îşi acoperi faţa cu mâinile, dar nu rosti cuvântul acela.

— Noemi, te rog, te rog mult, spune-mi acest mic cuvânt şi o să fiu cel mai fericit om de pe lume. Nu-ţi fie frică. Rosteşte-l în şoaptă, în taină. Nu mă lăsa să plec aşa.

Fata clătină din cap, dar nu putu rosti cuvântul acela.

— Ei, atunci, Dumnezeu cu dumneata, dragă No6mi – şopti tulburat Mihâly şi sări în barcă.

Stuful mlaştinii ascunse repede privirilor sale mica insulă. Atâta timp cât mai zări tufişurile, o văzu şi-pe Noemi care, cu capul sprijinit în palme, privea tristă în urma lui fără să-i strige lotuşi cuvântul acela atât de simplu: „tu”!