Timea

„Uite cum zace în praf rochia de mireasă!”

În loc de nuntă, priveghi.

Şi în loc de rochie de mireasă brodată, rochie de doliu.

Rochie de culoare neagră, care face ca bogatul şi săracul să fie la fel.

Athalie şi Timea aveau rochiile la fel: negre.

Ei, dacă doliul ar însemna doar o rochie neagră!

Dar o dată cu moartea neaşteptată a lui Brazovics Athanaz năvăli în casă un şir întreg de nenorociri, aşa cum se-ntâmplă iarna când, în ajunul viscolului, pe acoperişuri se-nşiră sumedenie de ciori.

Primul croncănit: logodnicul înapoie inelul şi nu apăru la înmormântare, nici măcar aşa, de formă, pentru a oferi braţul miresei pe jumătate leşinată, care până la cimitir merse pe jos în urma sicriului – deoarece în acest oraş mic se pretindea rudelor răposatului, bogate sau sărace, să-şi petreacă mortul până la cimitir mergând pe jos, cu capul descoperit şi într-o tăcere smerită.

Fără-ndoială că se găsiră şi oameni care condamnară purtarea domnului Kacsuka şi respinseră argumentele căpitanului care spunea că din moment ce domnul Brazovics nu-şi ţinuse promisiunea în legătură cu zestrea de o sută de mii de forinţi, ei bine, mirele putea şi el să se considere scutit de orice obligaţii.

Mde! Oamenii judecă destul de îngust pentru a nu admite nici un fel de scuză când cineva dă bir cu fugiţii în halul ăsta.

Iar ciorile se înşirau din ce în ce mai multe pe acoperişul casei Brazovics. Creditorii începură să dea buzna pretinzând banii împrumutaţi.

Şi iată că tot castelul din cărţi se prăbuşi.

De îndată ce primul creditor deschise acţiunea, toată casa Brazovics începu să se năruie. Avalanşa porni şi nu se mai opri decât în fundul prăpastiei. Se adeveri ceea ce bănuise mirele care ştersese putina: situaţia averii domnului Brazovics era atât de încâlcită, se compunea din atâtea afaceri în aparenţă rentabile şi de fapt nerentabile, din atâtea calcule greşite, datorii necunoscute şi câştiguri imaginare încât, când începură să se clarifice lucrurile, se dovedi nu numai faptul că întreaga avere era neîndestulătoare pentru a acoperi datoriile, dar şi faptul că Brazovics cheltuise chiar şi sumele ce-i fuseseră încredinţate pe cuvânt de onoare; averea unor orfani, banii pentru nişte aşezăminte bisericeşti, fondurile unor spitale, cauţiunile căpitanilor săi de vas, bani destinaţi lucrărilor comunale; valul trecuse peste acoperişul casei. Şi-acest val fu plin de nenorociri, de mâl, de ruşine.

Timea pierduse şi ea toată averea. Ceea ce aparţinea orfanei nu fusese intabulat pe nici o proprietate imobilă.

Apoi începu să plouă în fiecare zi cu avocaţi şi portărei; aceştia sigilară toate dulapurile şi tot mobilierul ce se afla în casă şi, fără să mai întrebe cucoanele – altădată atât de năzuroase – dacă le e îngăduit să vină în vizită, dădeau buzna la orice oră din zi, se foiau de-a lungul şi de-a latul camerelor, ba îl mai şi înjurau şi-l blestemau pe răposat, fără să se sinchisească de prezenţa doamnelor îndoliate şi fără să Ie întrebe dacă li se îngăduie să ţipe după pofta inimii. Luară la rând tot ce găsiră în casă, cântărind valoarea fiecărui lucru, a tablourilor cu ramă sau fără ramă, a rochiei de mireasă fără mireasă.

Apoi fixară şi afişară pe poartă sorocul scoaterii la licitaţie a tot, dar absolut tot – chiar şi a acelei frumoase rochii de mireasă. După ce va fi vândută şi casa, cei ce-o locuiau puteau să plece încotro vedeau cu ochii, iar frumoasa Athalie putea să se zgâiască la cer şi să se întrebe de va găsi o piatră de care să-şi rezeme capul să doarmă.

Într-adevăr, de ce altceva ar fi putut să-şi rezeme capul Athalie?

Era orfana unui escroc falit, o orfană care pierduse totul – până şi buna reputaţie – o fiinţă care nu se mai putea bizui pe nimeni în lumea asta, nici pe ca însăşi.

Din toată bogăţia nu-i rămăseseră decât două obiecte de valoare la care ţinea mult şi pe care le ascunsese spre a nu-i fi sechestrate: o sticluţă de calcedonie şi inelul înapoiat de logodnic.

Athalie ascunse cutiuţa aceea de calcedonie în buzunarul rochiei şi, în timpul nopţii, când rămase singură o scoase şi privi comoara închisă într-însa.

Comoara nu era altceva decât o colecţie de otrăvuri pe care Athalie şi-o procurase mai demult, dintr-un ciudat capriciu, cu prilejul unei călătorii în Italia. Fiind în posesia acestei comori devenise foarte încăpăţânată, îşi închipuia că la cea mai mică neplăcere pricinuită de cineva va fi în stare să-şi pună capăt zilelor. De aceea îşi tiranizase şi părinţii, şi iubitul. Dacă nu i se făcea pe plac, avea la-ndemână cutiuţa cu otrăvuri şi nu trebuia decât să aleagă pe acea care ucide mai repede, şi cel care nu-i făcea pe plac o găsea moartă.

Şi-acum iată, marea ispită sosise! O aştepta o viaţă amară, o viaţă searbădă, fără nici o bucurie. Tatăl îşi nenorocise copila, iar iubitul îşi părăsise logodnica.

Athalie se sculă din pat şi, privind în cutiuţa deschisă, începu să caute printre otrăvurile de tot soiul.

Şi deodată înţelese că-i era frică de moarte, că n-avea tăria să-şi ia singură viaţa!

Îşi privi chipul în oglindă şi rămase pe gânduri. Cât de frumoasă era! Nu, n-avea curajul să nimicească atâta frumuseţe.

Închise deci cutiuţa şi-o ascunse. Nu era în stare să se otrăvească cu niciuna din acele otrăvuri.

Scoase atunci cealaltă comoară: inelul. Şi în acesta era otravă.

Amestecase cuarţ cristalizat şi amorf de culoare albăstrui-translucidă.

O otravă şi mai ucigătoare. O otravă care ucide sufletul. Ei, dă! Din asta avu curajul să bea la nestârşit, până simţi că-i gata să-şi piardă minţile. Pe omul căruia îi dăduse inelul îl îndrăgise. Dar asta-i prea puţin spus: îl iubise la nebunie.

Cutiuţa cu otravă fusese rău sfetnic; inelul, unul şi mai rău.

Athalie începu să se îmbrace. Nu mai era cine s-o ajute la îmbrăcat deoarece toţi servitorii părăsiseră casa. Doamna Zofia şi Timea dormeau în camera servitoarei, căci pe uşile camerelor de primire se aflau peceţile judecătoriei. Athalie n-o trezi nici pe Timea, nici pe madam Zofia, ci se îmbrăcă singură.

Cât să fi fost oare ceasul? Nu putea şti: de când aflaseră că şi acele minunate ceasornice vor fi scoase la licitaţie, nimeni nu le mai întorsese. Acele unuia arătau că ziua abia începea, acele celuilalt că ziua e pe sfârşite.

Putea să fie orice oră: Athalie căută cheia de la poartă şi se strecură afară din casă; în urma ei uşile rămaseră date de perete. Hoţii n-aveau ce să mai fure.

Ajunsă afară, porni de una singură de-a lungul străzii întunecoase. Orice s-ar spune, pe vremea aceea străzile din Komarom erau tare întunecoase. În tot oraşul pâlpâiau doar trei felinare: unul în faţa statuii Sfintei Treimi, altul în poarta primăriei şi al treilea la postul principal de strajă.

Athalie se îndreptă spre parcul „Anglia”. Acesta era situat între oraş şi cetate şi avea o faimă proastă. Era un parc întunecos unde se aciuau în timpul nopţii tot felul de femei care mai de care mai fardată, lipsite de adăpost din clipa în care erau date afară din cârciumile ce se aflau în „Piaţa mică”. Fără-ndoială că Athalie ştia că trecând pe lângă „Anglia” va fi obligată să dea ochii cu astfel de femei. Dar asta n-o înspăimânta. Otrava pe care-o sorbise din inelul acela de aur o lecuise de frica ce i-ar fi pricinuit-o întâlnirea cu aceste fiinţe sortite pierzaniei. Omul se teme de noroi cât timp nu s-a murdărit.

În colţ, lângă parc, stătea o santinelă. Athalie trebuia să se furişeze să nu fie zărită pentru că altfel, văzând o umbră care se apropia, soldatul ar fi strigat: „Cine e?”

Înspre piaţă, casa din colţ avea un lung cerdac susţinut de stâlpi; în timpul zilei sub acest cerdac stăteau precupeţele care vindeau pâine. Athalie se furişă pe sub acest cerdac. În graba ea se împiedică de ceva. O femeie îmbrăcată în zdrenţe stătea culcată de-a curmezişul drumului: era beată. Simţind lovitura, femeia începu s-o ocărască cum îi venea la gură. Dar Athalie păşi mai departe, fără să se sinchisească.

Alhalie respiră uşurată abia după ce trecu colţul şi intră în parcul întunecos unde dispărea până şi palida lumină ce o revărsa felinarul de la postul principal.

Printre tufele de liliac străluci un ochi de geam luminat. Luminiţa aceea o călăuzi spre locuinţa căpitanului.

Athalie apucă ciocănaşul cu cap de leu ce se afla la poarta cu vultur cu două capete; vru să ridice ciocănaşul pentru a bate uşor în poartă, dar mâna îi tremură. Izbuti totuşi să-l ridice.

Ordonanţa ofiţerului apăru de-ndată şi-i deschise.

— Domnul căpitan e acasă? Întrebă Athalie.

Flăcăul rânji şi dădu din cap – ceea ce vroia să însemne că cel căutat se află înăuntru. O văzuse de multe ori pe Athalie. Primise mulţi bani din frumoasele ei mâini când dăduse drăgălaşei domnişoare buchete de flori şi fructe timpurii, daruri din partea căpitanului.

Căpitanul! Nu se culcase încă; lucra.

Avea o cameră modest mobilată, fără obiecte de lux. Pe pereţi erau hărţi, pe masă tot felul de tratate şi instrumente de inginerie; cel care intra în cameră era izbit de simplitatea şi sobrietatea cu adevărat militară şi doar un miros puternic de fum de pipă ce se îmbibase în mobilă, în cărţi, ba chiar şi în pardoseală; era un miros amărui care stăruia în odaie chiar când nu se fuma.

Athalie nu văzuse niciodată camera căpitanului. Locuinţa unde acesta trebuia s-o ducă în ziua nunţii, fusese cu totul altfel mobilată, numai că locuinţa aceea împreună cu mobilele din-trânsa fusese sechestrată de portărei chiar în ziua fatală, în camera aceasta, Athalie privise doar prin geam – în după-amiezele când Platzmusik1 cânta în parc, iar ea trecea pe-acolo însoţită de mama sa.

Domnul Kacsuka fu foarte mirat. Nu aştepta vizita unei femei. Contrar regulamentului militar, trei din nasturii uniformei sale violete erau descheiaţi, ba îşi scosese şi cravata din păr de cal să poată lucra mai în voie.

Athalie se oprise în uşă; stătea cu capul plecat, cu braţele atârnându-i lipsite de vlagă.

Căpitanul se grăbi s-o întâmpine:

— Pentru Dumnezeu, domnişoară! Ce-aţi făcut? Cum de-aţi venit aici?

Athalie nu putea să vorbească; i se aruncă la piept şi începu să plângă desperată.

Căpitanul n-o îmbrăţişa însă.

— Staţi jos, domnişoară – îi spuse el, conducând-o pe Athalie spre o canapea simplă, îmbrăcată în piele.

După asta, prima grijă a căpitanului fu să-şi pună cravata de păr de cal şi să-şi încheie până sus vestonul. În sfârşit, trase un scaun mai aproape de canapea şi se aşeză în faţa Athaliei:

— Ce-aţi făcut, domnişoară?

Athalie îşi şterse lacrimile si, cu ochii ei strălucitori, privi îndelung în ochii căpitanului ca şi când ar fi vrut să-i spună mai întâi cu ochii motivul venirii ei. Oare nu înţelegea?

Nu, căpitanul nu înţelegea.

Fiind nevoită să vorbească, începu să tremure în aşa hal încât de-abia se puteau desluşi cuvintele de gemele:

— Domnule! Pe vremea când eram fericită ai fost foarte bun cu mine. A mai rămas ceva din bunătatea asta?

— Desigur, domnişoară – răspunse Kacsuka, cu o politeţe rece – voi rămâne pe veci prietenul şi admiratorul dumneavoastră. Nenorocirea care v-a lovit pe dumneavoastră m-a lovit şi pe mine, fiindcă şi unul şi altul am pierdut totul. Şi eu sunt disperat că nu găsesc nici o idee salvatoare, care să mă ajute să-mi realizez visul de care s-a ales praful. Cariera mea îmi pune condiţii foarte grele, pe care nu le pot îndeplini, în tagma noastră, săracul n-are dreptul să se însoare.

— Ştiu – începu Athalie. Nici prin gând nu mi-a trecut să vă amintesc acest lucru. Acum suntem foarte sărace, dar soarta noastră s-ar putea schimba în bine. Tatăl meu are un unchi bogat la Belgrad, un unchi pe care o să-l moştenim, şi atunci vom fi iarăşi bogate. Până atunci, eu vă voi aştepta. Aşteptaţi-mă şi dumneavoastră. Luaţi-vă inelul de logodnă înapoi, duceţi-mă la mama dumneavoastră şi lăsaţi-mă acolo ca pe o logodnică; o să vă aştept până când veţi putea veni să mă luaţi; iar până atunci marna dumneavoastră o să aibă în mine o fată ascultătoare.

Domnul Kacsuka oftă atât de adânc încât aproape că stinse luminarea; apoi luă de pe masă compasul:

— O, domnişoară, lucrul acesta este cu neputinţă. Dumneavoastră n-o cunoaşteţi pe mama. E o femeie ambiţioasă şi are o fire cu care nu te poţi împăca. Trăieşte din pensia ei, destul de mică de altfel, şi nu iubeşte pe nimeni. N-aţi avut de unde să ştiţi câte certuri au fost între mine şi mama din pricina logodnei mele. Mama, născută baroneasă, n-a fost niciodată de acord cu logodna aceasta. De aceea nici n-a venit la nuntă. Nu pot să vă duc la dânsa. M-am împotrivit voinţei ei de dragul dumneavoastră.

Athalie gâfâia; avea faţa aprinsă; luă în mâinile sale mâna stângă a logodnicului necredincios – mâna de pe care lipsea inelul – şi-i şopti încet, atât de încet încât nici pereţii şi nici cărţile să n-o audă, să n-o poată trăda vreodată:

— Dacă v-aţi împotrivii mamei dumneavoastră de dragul meu, alunci şi eu mă voi împotrivi întregii lumi pentru dumneavoastră.

Domnul Kacsuka nu se uită în ochii atrăgători ai frumoasei fete, ci cu compasul pe care-l avea în dreapta, continuă să deseneze tot felul de figuri geometrice pe masă, ca şi cum cu ajutorul sinusurilor şi al cosinusurilor ar fi putut afla care-i deosebirea între nebunie şi dragoste. Fata continua să şoptească:

— Mă simt atât de umilită încât nici o ruşine nu poate să mă zvârle mai jos decât sunt. Nu mai am nimic de pierdut pe lumea asta decât pe dumneata. Dacă n-ai fi dumneata, m-aş fi sinucis de mult. Nu-mi mai aparţin; sunt a dumitale. Porunceşte-mi ce vrei. Mi-am pierdut minţile şi nu-mi pare rău. Dacă vrei, ucide-mă; n-o să scot nici un geamăt.

Oare ce răspuns găsi domnul Kacsuka auzind aceste cuvinte pline de patimă?

— Domnişoară Athalie, o să vă vorbesc cât se poate de sincer. Ştiţi bine că sunt un om cinstit.

Alhalie nu-l întrebase acest lucru.

— Un om cinstit, un cavaler, nu se foloseşte de nenorocirea unei femei pentru a-şi satisface poftele josnice. Sunt gata să vă dau un sfat bun ca prieten şi ca admirator al dumneavoastră. Mi-aţi spus că aveţi un unchi la Belgrad. Duceţi-vă la el. Vă este rudă apropiată şi, de bună seamă, vă va primi cu braţele deschise. Vă dau cuvântul meu de cavaler că n-o să mă însor şi că, până ne vom reîntâlni, voi păstra în suflet aceleaşi sentimente pe care le am acum şi pe care le-am avut de ani de zile faţă de dumneavoastră.

Domnul Kacsuka nu minţea făcând aceste făgăduieli.

Dar chipul Iui trăda altceva; ceva ce Athalie putea să înţeleagă uşor deşi nu fusese rostit: că nici în clipa aceea şi nici cu ani în urmă căpitanul n-o iubise pe ea, ci pe cealaltă; or, din moment ce şi cealaltă sărăcise şi devenise o cerşetoare, ci bine, căpitanul avea suficiente motive să-şi dea cuvântul de onoare că n-o să se însoare.

Iată ce putu să citească Athalie în privirea rece a fostului ei logodnic. Şi-atunci o străfulgera un gând. Cu ochii scăpărători, îl întrebă pe bărbatul din faţa ei:

— O să veniţi mâine să mă conduceţi Ia Belgrad, la unchiul meu?

Domnul Kacsuka se grăbi să-i răspundă:

— Cu plăcere. Acum însă duceţi-vă acasă. Cine v-a însoţit până aici?

— Am venit singură.

— Ce curaj! Şi cine o să vă ducă înapoi?

— Dumneavoastră nu puteţi face asta! Îi răspunse Athalie, cu amărăciune. Dacă ne-ar vedea cineva împreună, şi încă la ora asta, ar fi vai de reputaţia dumnevoastră. Cât mă priveşte, eu nu mă tem! Doar v-am spus că nu mai am nimic ce aş putea, pierde.

— Ordonanţa mea o să vă întovărăşească de la distanţă.

— Să nu facă una ca asta! S-ar putea să-l prindă patrula: şi-i ştiut că soldaţii n-au voie să umble pe stradă după ora stingerii. O să ajung şi singură acasă. Deci, pe mâine!

— La ora opt o să fiu la dumneavoastră. Athalie se înfăşură în mantia-i neagră şi plecă grăbită, mai înainte ca domnul Kacsuka să fi avut vreme să-i deschidă uşa.

Ieşind din camera căpitanului, Athalie avu impresia că domnul Kacsuka se grăbise să-şi agaţe sabia la sold; voia oare s-o însoţească de la distanţă? Neştiind ce să creadă, se opri în colţul parcului „Anglia”; dar nimeni nu venea în urmă-i.

Porni spre casă mergând grăbită prin noapte. Şi, în timp ce-şi zorea paşii, îşi făcu un plan. O, s-ajungă măcar să stea cu căpitanul în trăsură, s-ajungă cu el la Belgrad, şi-atunci, atunci o să vadă el că nici o putere din lume n-o să-l mai scape!

Trecând pe sub cerdacul casei susţinut de stâlpi, se poticni iarăşi de femeia care stătea culcată jos. De data asta femeia nu se mai trezi şi nu mai înjură. Nenorocita era cufundată într-un somn adânc!

Dar abia ajunse Athalie în faţa casei lor, că un gând înspăimântător făcu să-i îngheţe inima înfierbântată: dacă fostul ei logodnic se grăbise să-i făgăduiască c-o va însoţi la Belgrad numai pentru a scăpa de dânsa? Şi dacă a doua zi n-o să vină nici la opt şi nici mai târziu? Aceste gânduri negre i se învolburau în minte, în timp ce orbecăia pe scările întunecoase şi străbătea terasa înaintând pe dibuite. „Dacă nu vine?”

O gelozie chinuitoare o tortura.

Ajungând în antreu căută bâjbâind luminarea şi cremenea lăsate pe masă. În loc să dea peste ceea ce căuta, dădu peste un cuţit.

Un cuţit de bucătărie bine ascuţit şi cu mâner de os. Şi ăsta putea să lumineze prin întuneric. Înşfacă strâns cuţitul şi trecu prin încăperea întunecoasă. Dinţii îi clănţăneau.

Ah dacă ar împlânta cuţitul în inima fetei aceleia cu faţa albă în timp ce aceasta doarme în patul de alături, ar ajunge amândouă acolo unde trebuiau să ajungă! Ar condamna-o la moarte deci şi pe ca, găsind astfel poarta prin care să iasă din lumea aceasta.

Ah, ar fi de ajuns doar o lovitură de cuţit, o lovitură în locul unde pe perna albă se odihneşte chipul acela alb!

Numai că Timea nu dormea acolo.

Athalie îşi veni în fire abia când – după ce intrase în dormitorul ei şi se îndreptase spre patul Timeii – îşi aminti că fata dormea în odaia servitoarei împreună cu doamna Zofia.

Şi atunci scăpă cuţitul din mână simţind că o cuprinde frica.

Din clipa aceea începu să-şi dea seama cât de singură era; cât de întuneric era în jurul ei, şi în sufletul ei!

Se trânti îmbrăcată pe pat şi încercă să se roage.

Dar în loc de rugăciune îşi aduse aminte de versetele acelea ce grăiau despre pedepsele dumnezeieşti trimise asupra Egiptului, versete pe care Timea înfricoşată le rostise în noaptea dinaintea nunţii şi din pricina cărora Athalie făcuse atâta haz pe seama ei. Versetele acelea îi răsunau în urechi: „. Lacuri de sânge, broaşte, nori de lăcuste, grindină, ciumă, cangrene!” „Cerul şi pământul se întunecară!” „. Şi, în sfârşit, muriră toţi noii născuţi!”

Cu toate că închisese ochii, Athalie avea mereu în faţă plăsmuirile acelea îngrozitoare şi, chiar după ce se prăbuşi într-un somn de moarte, imaginile acelea o urmăriră şi-n vis: lacuri de sânge, broaşte, nori de lăcuste, grindină, ciumă, cangrene, beznă lipicioasă, vâscoasă şi grea ca plumbul, uciderea noilor născuţi!

Athalie fu trezită din acest somn adânc şi istovitor de bubuitul tobelor. Tocmai visa că o tânără femeie care-şi ucisese rivala era dusă la eşafod; o vedea cum stă în genunchi în timp ce paloşul atârna deasupra capului ei judecătorul citeşte sentinţa: „Dumnezeu s-o ierte!”

Tobele încep să bată. Şi Athalie se deşteptă.

Erau tobele care vesteau licitaţia.

Începea licitaţia oficială.

Ah! Răsunau mai înfiorător decât cele care dau de veste paloşului să lovească!

Să auzi cum strigă în gura mare înşirând unul după altul lucrurile pe-care le cunoşti, care ţi-au fost atât de familiare, pe care le-ai îndrăgit, pe care ieri le socoteai încă ale tale!

„O dată, de două ori! Cine oferă mai mult?” Şi-apoi. „de trei ori!” Darabanele răpăie, paloşul cade!

Şi din nou acelaşi ritual: „. O dată, de două ori! Cine oferă mai mult?”

Athalie îşi îmbrăcă rochia de doliu – doar aceasta îi mai rămăsese – şi porni să caute pe vreunul de-ai casei. De fapt, în toată casa nu se afla decât maică-sa şi Timea, singurele fiinţe pe care putea să le caute. Fără îndoială că erau la bucătărie.

Se sculaseră de mult şi se îmbrăcaseră.

Doamna Zofia era cât o butie.

Ştiind că rochiile îmbrăcate de persoanele în cauză nu se sechestrează, îşi pusese pe ea vreo douăsprezece, ba mai ascunsese şi câteva şerveţele şi linguri de argint în buzunare. De-abia mai putea să se mişte. Timea avea rochia ei de toate zilele, o rochie simplă, sărăcăcioasă. Tocmai încălzea pe plită cafeaua şi laptele.

Când o văzu pe Athalie, coana Zofia începu să bocească şi se aruncă de gâtul ei:

— Vai, fetiţa mea scumpă şi frumoasă! Ce-am ajuns şi ce-o să s-aleagă de noi! Mai bine să nu fi apucat niciodată ziua de azi! Te-au trezit bubuiturile de tobă, nu-i aşa?

— Nu-i încă opt? Întrebă Athalie. Ceasul din bucătărie mai mergea încă.

— Opt a trecut de mult! Doar la nouă a început licitaţia; n-auzi?

— Nu ne-a căutat nimeni?

— Nimeni, nimeni! Cine sa ne caute la ora asta? Athalie se aşeză pe banca din bucătărie. Pe aceeaşi băncuţă de lemn pe care stătuse madam Zofia când povestise Timeii despre frumoasa ceremonie a nunţii.

Timea sfârşi cu pregătirile: prăjise pe plită chiflele tăiate felii şi aranjase pe masa din bucătărie dejunul pentru cele două doamne.

Athalie îi auzi însă invitaţia pe care doamna Zofia i-o făcu în chipul cel mai drăgălaş:

— Hai, fetiţa mea scumpă, frumoasă şi dragă, ia de mănâncă! Cine ştie dacă mâine o să ne mai dea cineva de mâncare. Toţi ne-au devenit duşmani! Toţi ne înjură şi ne blesteamă. Doamne, ce-o să se-aleagă de noi, ce-o să se-aleagă de noi?!

Totuşi bău cu poftă cafeaua.

În timp ce Athalie se gândea la călătoria spre Belgrad şi la tovarăşul de drum pe care-l aştepta, prin capul doamnei Zofia treceau tot felul de gânduri de sinucidere sau de moarte uşoară: „Ce bine ar fi ca în fundul ceştii să se afle un ac cu gămălie; mi s-ar opri în gât şi aş muri înecată.”

Dori apoi ca fierul de călcat să cadă de pe poliţă tocmai când ar trece ea pe acolo şi s-o lovească drept în creştet, în fine, ar fi fost nespus de bucuroasă dacă un cutremur ar fi dărâmat casa chiar în clipa aceea, omorându-i pe toţi care se aflau înăuntru.

Dar cum aceste dorinţe nu se împliniră şi nici pe Athalie n-o putu convinge să deschidă gura, fu nevoită să-şi verse focul pe Timea:

— Păi, da, dânsa le ia pe toate uşor! Câtă lipsă de recunoştinţă! Nici măcar nu plânge. Cred şi eu, pentru dânsa e uşor! Poate să se bage servitoare şi-o să aibă din ce trăi. Sau să se facă modistă. Ba mai ştii? Poate că-i bucuroasă că scapă de aici pentru a-şi putea face de cap cum îi place! Ehe! Ce-o să ne mai doreşti! Ai să vezi matale! Şi-o să-ţi pară rău! O să-ţi pară rău după toate, da, da.

Timea nu schiţase nici un gest pentru care trebuia să se căiască, dar doamna Zofia făcea presupuneri şi se amăra singură, iar amărăciunea ei era întrecută doar de aceea care-o simţea gândindu-se la nenorocirile ce-o aşteptau pe Athalie:

— Da cu tine ce va fi, fetiţa mea frumoasă, scumpă şi dragă? Cine o să te ocrotească? Ce-o să se aleagă de mâinile tale frumoase şi albe?

— Pleacă de-aici şi lasă-mă în pace! Strigă Athalie, vrând să se descotorosească de maică-sa care nu mai înceta cu văicărelile. Mai bine priveşte pe geam dacă nu ne caută cineva.

— Nu-i nimeni, nimeni. Cine ar putea să ne caute?

Iar timpul trecea şi răpăitul tobei alterna cu strigătele licitatorilor; Athalie tresărea la fiecare bătaie a ceasului din bucătărie, apoi din nou îşi lua faţa în palme, privind undeva în gol. Roşeaţa frumosului ei obraz căpătase culoarea murei iar buzele i se învineţiseră; o paloare verzui-cenuşie ca fierea îi întuneca frumuseţea strălucitoare; avea ochii ficşi, încercănaţi, buzele umflate, iar sprâncenele încolăcite ca nişte pui de şerpi săpau şanţuri adânci pe fruntea-i palidă, aşa încât frumuseţea ei perfectă devenise o înfiorătoare caricatură. Athalie stătea ca un înger izgonit din ceruri şi zvârlit undeva în pustiu.

Nu mai era mult până la amiază şi cel aşteptat tot nu se ivea.

Zgomotul sinistru al licitaţiei se apropia din ce în ce. Licitatorii treceau rând pe rând dintr-o odaie în alta. Începuseră cu încăperile dinspre stradă şi încet-încet se apropiau de camerele dinspre curte al căror şir se termina cu bucătăria.

Cu toată marea-i desperare, doamna Zofia avea încă un spirit de observaţie destul de ascuţit ca să-şi dea seama cât de repede se desfăşura licitaţia. Abia se striga ceva, că îndată răsuna toba: „. Nu dă nimeni mai mult?” Oamenii care se adunaseră la licitaţie stăteau strânşi grupuri-grupuri şi protestau: „.,. Păi nu se poate cumpăra nimic! Asta-i nebun!”

Oare cine să fie nebunul acela?

Mai rămăsese doar mobilierul din bucătărie; aici nici nu mai intrară. Vânzarea se făcu încă din sală şi se auzi toba: „Nu dă nimeni mai mult?” Nebunul cumpărase bucătăria fără s-o fi văzut!

Dar pe doamna Zofia o mira mai ales faptul că obiectele cumpărate nu erau scoase numaidecât din camere – aşa cum se obişnuieşte la licitaţie când, de îndată ce se cumpără un pat, cumpărătorul îl şi demontează şi-l cară de acolo. La licitaţia asta nu se urnea nimic de la locul lui.

În sfârşit, veni partea principală. Toată omenirea aceea se buluci în curte. Se licita casa. Cei care voiau s-o cumpere se îngrămădiră lângă masa judecătorului. Se auzi preţul cu care începea licitaţia. Cineva făcu o ofertă cu glas scăzut, în rândurile mulţimii se iscă o zarvă nemaipomenită; exclamaţii de consternare, râsete, înjurături. Lumea începu să se împrăştie, unii strigară: „Păi ăsta-i nebun de-a binelea!” Apoi o luară la picior înjurând de mama focului. „O dată, de două ori! Nu dă nimeni mai mult? De trei ori!” Toba răsună pentru ultima oară: casa îşi găsise şi ea cumpărătorul.

— Eh, fetiţa mea dragă, acum putem pleca. Să ne uităm pentru ultima oară pe fereastra noastră, căci n-o să mai avem ocazia asta. Of, dacă în clipa asta s-ar prăvăli turnul bisericii Sfântului Ion, să ne-ngroape pe toţi câţi suntem aici!

Athalie continua să stea pe bancă, să aştepte şi să privească ceasul. Aştepta încă, deşi acele acestuia arătau ora 12.

O rază de nădejde miji în întunericul din jururi, întuneric asemănător cu cel abătut asupra Egiptului.

Poate că fostul ei logodnic nu voise sau se jenase să se strecoare prin mulţimea adunată la licitaţie; poate că aştepta să se sfârşească acea tristă înmormântare. Poate că urma să sosească acum, după ce se golise curtea.

— Auzi? Parcă vine cineva!

— N-aud nimic, fetiţa mea scumpă şi frumoasă.

— Vine, vine cineva pe sală. Aud paşi. Cineva merge încet, în vârful picioarelor.

Într-adevăr se auzeau paşi uşori şi cineva bătu politicos la uşa bucătăriei – aşa cum obişnuieşte un musafir care prin acest semn cere îngăduinţa celor dinăuntru să intre – apoi acel cineva aşteptă să i se răspundă: „Poftim!” şi numai după aceea deschise uşa încet. Cel care intră scoţându-şi pălăria şi rămânând cu capul plecat în semn de respect era Timar Mihăly de Levetinczy.

Timar se înclină respectuos în faţa femeilor şi se opri în prag. Văzându-l, Athalie se ridică şi privirea ei întunecată exprima decepţie şi ură; doamna Zofia începu să-şi frângă mâinile şi, cătând spre el, şovăia între teamă şi speranţă; Timea îl privea drept în ochi, calmă, cu o blândeţe de nedescris.

— Eu – începu Timar, punând acest „eu” în cap aşa cum face papa de la Roma în bulele sale – eu am cumpărat la licitaţie casa cu tot ce se găsea de vânzare într-însa. Dar n-am cumpărat-o s-o păstrez ci pentru a o dărui singurei persoane care nu-i de vânzare în casa aceasta, aceleia care-i singura mea comoară în lumea asta. Începând de azi, dumneavoastră, domnişoară Timea, sunteţi stăpâna acestei case. Toate sunt ale dumneavoastră, aşa cum le vedeţi. Rochiile, giuvaierurile din dulapuri, caii din grajduri, acţiunile din casa de bani, aşa cum le-a găsit sechestrul judecătoresc. Toate sunt trecute pe numele dumneavoastră, iar creditorii casei Brazovics sunt satisfăcuţi. De-acum încolo dumneavoastră sunteţi stăpâna acestei case. Primiţi-o din partea mea. Şi dacă în casa asta s-ar găsi o cămăruţă unde ar putea să stea un om liniştit, un om care v-ar supăra numai cu adoraţia şi cu respectul lui, şi-acest loc mi l-aţi dărui mie, şi dacă în inima dumneavoastră s-ar găsi un colţişor cât de mic şi n-aţi refuza mâna ce v-o ofer, aş fi nespus de bucuros şi jur că n-aş avea alt ţel în viaţă decât să vă fac fericită. Iar fericirea dumneavoastră m-ar face fericit şi pe mine.

În timp ce Timar rostea aceste cuvinte, pe faţa Timei începu să se aştearnă o lumină ce nu se poate zugrăvi în cuvinte. Pe chipul ei se învălmăşeau şi razele unei dureri de nedescris, şi ale pudoarei feciorelnice, şi cele ale unei nobile recunoştinţe, şi cele ale unui înălţător spirit de sacrificiu.

„De trei ori. De trei ori.” – murmurară fără grai buzele ei, aşa încât doar gândul le înţelese spusa. Omul acela o salvase de trei ori. Fusese întotdeauna atât de bun cu dânsa, niciodată nu o ironizase, niciodată nu căutase s-o linguşească. Şi-acum îi dădea, tot ce-i dorise vreodată inima.

Tot? Ah, nu, un singur lucru nu.

De altfel acel lucru e şi-aşa pierdut. Era al altuia.

Timar aştepta liniştit, iar Timea rămase mult timp tăcută.

— Nu vă grăbiţi cu răspunsul, domnişoară Timea! Vorbi într-un târziu Timar. Am să aştept până ce o să hotărâţi. Am să vin mâine sau peste o săptămână, atunci când veţi socoti că pot să primesc răspuns la cererea mea. Rămâneţi stăpâna a tot ceea ce v-am dăruit; n-am pus nici o condiţie şi, din acest moment, toate lucrurile sunt trecute pe numele dumneavoastră, Sunteţi liberă şi nu mai depindeţi de nimeni. Dacă nu vreţi să mă mai vedeţi în casa asta, e de ajuns un singur cuvânt. Puteţi să vă gândiţi la răspuns o săptămână, o lună, sau dacă doriţi – chiar un an.

Deodată Timea se dezlipi de plita lângă care fusese înghesuită de cele două femei şi se apropie hotărâtă de Timar, în privirea ei se citea o seriozitate matură ce împrumuta obrazului său demnitate, încetase să mai fie copilă încă din ziua fatală, din ziua fixată pentru nuntă. Gravă şi tăcută privi calm în ochii lui Timar şi-apoi rosti:

— M-am şi gândit.

Coana Zofia aştepta cuvintele Timeii cu o invidie răutăcioasă. Ah, dacă i-ar spune lui Timar: „Nu te cred, poţi pleca!” O zăpăcită de fată căreia i s-a împuiat capul cu imaginea unui alt bărbat frumos e-n stare să rostească asemenea cuvinte! Şi dacă Timar i-ar spune drept răzbunare: „Ei, atunci n-ai decât să rămâi ce eşti: nu-ţi mai ofer nici casa, nici mâna mea; le dau pe amândouă domnişoarei Athalie!” Şi-apoi ar lua-o de nevastă pe Athalie! Că doar, de! Astfel de lucruri s-au mai întâmplat: vrednicul peţitor fiind refuzat de domnişoara cea trufaşă, a cerut imediat, pentru a se răzbuna, fie mâna guvernantei, fie pe cea a cameristei şi s-a căsătorit cu una din ele.

Numai că nădejdea doamnei Zofia nu se împlini.

Timea întinse mâna lui Mihâly şi-i spuse încet, dar hotărât:

— Am să mă mărit cu dumneavoastră.

Mihâly luă mâna ce i se întinsese, dar nu cu ardoarea unui tânăr îndrăgostit, ci cu veneraţia unui bărbat şi privi îndelung în ochii nespus de frumoşi ai fetei. Iar ea îngădui să-i privească în suflet. Timea repetă:

— Mă mărit cu dumneavoastră şi-am să vă fiu solie credincioasă şi supusă. Vă cer însă un singur lucru. Va rog foarte mult să nu spuneţi nu.

Fericirea îl ameţise de tot pe Mihâly, aşa că uită că un om de afaceri n-are voie să semneze nici o poliţă în alb.

— O, vă ascult! Oricare v-ar fi dorinţa e ca şi îndeplinită.

— Vă rog un singur lucru – urmă Timea. Dacă mă luaţi de soţie şi dacă asta va fi casa dumneavoastră, iar ca stăpână aici. Să îngăduiţi ca mama mea adoptivă, care până acum m-a îngrijit pe mine, o orfană, şi sora mea adoptivă alături de care am crescut să rămână aici, cu noi, să le socotiţi drept mama mea şi sora mea şi să fiţi bun cu ele.

Auzind aceste cuvinte, Timar îşi simţi ochii plini de lacrimi. Timea văzu lacrimile trădătoare şi, luând în mâinile sale mâna lui Timar, îi asedie cu înverşunare inima:

— Nu-i aşa că o sa fiţi de acord cu ce v-am rugat? Şi că o să-i daţi înapoi Athaliei tot ce-i al ei? Rochiile acelea frumoase şi giuvaierurile? Şi că o să stea împreună cu noi şi o să vă purtaţi cu dânsa ca şi cu propria mea soră? Şi că mamei Zofia o să-i spuneţi „mamă Zofia”, aşa cum îi spun eu?

Auzind aceste cuvinte, doamna Zofia începu să ţipe si, îngenunchind în faţa Timeii, care zadarnic încercă s-o împiedice să facă acest gest, îi sărută rochia, genunchii şi picioarele până jos la glezne, scoţând într-una ţipete nedesluşite şi bolborosind vorbe fără şir.

Timar îşi şterse lacrimile şi, în clipa următoare, mintea luă locul inimii: se redeşteptă inteligenţa aceea lucidă, clarvăzătoare şi precaută care îi călăuzise paşii la toate răspântiile vieţii şi care-l ridicase deasupra rivalilor săi. Îi veni în ajutor şi ingeniozitatea, care îi şopti de îndată ce are de făcut pentru a fi la adăpost. Luă deci mâinile Timeii în mâinile sale:

— Ai un suflet nobil, Timea. Dă-mi voie ca de acum încolo să-ţi spun Timea. Da? Cât mă priveşte, nu vreau să dau de ruşine nobleţea dumitale sufletească. Ridică-te, mamă Zofia! Nu mai plânge. Spune Athaliei să vină mai aproape de mine. Vreau să fac mai mult decât mi-a cerut Timea, atât pentru Athalie cât şi pentru dumneata. Nu vreau să ofer Alheliei un azil, ci un cămin fericit. De aceea o să depun chiar eu dota cerută de lege, adică o să dau logodnicului ceea ce tatăl Athaliei a făgăduit ca zestre. Să fie fericiţi!

Spunând acestea, Timar ţintise mult mai departe şi se gândise că nici o jertfă nu era prea mare pentru a putea să îndepărteze cele două femei de casa lui şi de Timea, şi pentru ca fercheşul căpitan s-o ia de nevastă pe frumoasa Athalie.

De data asta fu rândul lui să fie acoperit de sus până jos de sărutările de recunoştinţă ale coanei Zofia:

— Ah, domnule de Levetinczy, ah, scumpule, dragule, mărinimosule domn, lasă-mă să-ţi sărut mâna, picioarele, capul acela atât de înţelept!

Şi într-adevăr, se apucă să-i sărute umărul, gulerul, chiar şi spatele lui Timar, apoi, în sfârşit, o împinse pe Timea în braţele lui, şi-i binecuvântă spunându-le: „Fiţi fericiţi!”

Era greu să nu zâmbeşti văzând revărsarea de bucurie a sarmanei femei.

Numai că Athalie strică bucuria tuturor.

Trufaşă ca un înger rău, chemat să se pocăiască – dar ca un înger care mai degrabă alege afurisenia decât să-ngăduie a-i fi călcată în picioare trufia, Athalie îi întoarse spatele lui Timar si, cu glasul înăbuşit de mânie, rosti:

— Mulţumesc, domnule! Află însă că nu-mi trebuie domnul Kacsuka nici pe lumea asta, şi nici pe cealaltă! Nu doresc să mă mărit cu el, ci să rămân aici, lângă Timea. ca servitoare!