Un control sever

„Sfânta Barbara” scăpase de două primejdii: de stâncile de la Porţile de Fier şi de canoniera turcească; mai avea însă de înfruntat alte două: vântul bora şi carantina de la Orşova.

Dincolo de Porţile de Fier, zidurile de granit ale celor două maluri strâng uriaşul fluviu într-un defileu îngust de abia o sută de stânjeni. Apele spumegânde se năpustesc vijelioase printre cele două ziduri iar în unele locuri se prăvălesc de la o înălţime de douăzeci şi opt de picioare. Peretele de cremene pare format din straturi colorate în galben, roşu, verde. Marginile de sus sunt încoronate de o coamă verde, zburlită: cununile arborilor de tot felul ai pădurii seculare.

Sus, deasupra pereţilor înalţi de 3 000 de picioare, poţi vedea zborul rotit, maiestuos şi lin, al vulturilor pleşuvi ce se profilează pe peticul de cer îngust care, privit din adâncimea de mormânt a fluviului, pare o cupolă de sticlă de un albastru pur; iar vârfurile stâncilor continuă să se înalţe mereu-mereu.

Era o privelişte ce putea scoate din fire toţi dracii din lume; în această alifie îngustă tăiată în granit, o corabie neputincioasă, o coajă de nucă supraîncărcată – care n-avea nici mâini, nici picioare, nici aripioare ca peştii – înainta totuşi împotriva curentului şi împotriva vântului, având pe bord doar o mână de oameni mândrii de mintea, bogăţia, puterea şi frumuseţea lor.

Nici bora nu le putea face nimic în acea văgăună, deoarece pereţii înalţi stăvileau furia vântului. Aici era mai uşor şi pentru cârmaci şi pentru edecarii.

Numai că bora nu dormea.

Trecuse de prânz. Timonierul dădu cârma ajutorului său, apoi se aşeză lângă vatra de la pupa corăbiei; aţâţă focul şi se apucă să-şi pregătească o „frigăruie haiducească” – adică să înşire una lângă alta pe o frigare lungă o bucată de carne de vacă, o bucată de slănină, o bucată de carne de porc şi din nou alte bucăţi, în aceeaşi ordine, urmând ca apoi să le învârtească deasupra jăraticului până ce bucăţile de came vor fi numai bune de mâncat.

Deodată, peticul acela de cer îngust, care se zărise acolo sus printre cele două stânci ce păreau că se împreună, se întunecă brusc.

Bora nu se lăsa batjocorită. Cât ai clipi se iscă o furtună care înghiţi crâmpeiul de cer albastru dintre, cele două ziduri de piatră şi aşternu o beznă de nepătruns în întreaga vale. Sus, nori înghesuiţi; din cele două părţi stânci întunecate. Din când în când, fulgere verzi brăzdau văzduhul; detunăturile bufneau şi se spărgeau brusc iar, îngusta văgăună de piatră abia reuşea să prindă câte un acord din groaznicul hăuit de orgă; deodată, trăsnetul căzu în Dunăre, drept în faţa provei corăbiei; săgeata de foc transforma o clipă locaşul de piatră într-un iad de flăcări; detunătura, amplificată de ecou, răsună în coridorul imens străjuit de titani, vestind parcă sfârşitul lumii. Ploua cu găleata.

Totuşi, corabia trebuia să înainteze. Trebuia să înainteze, pentru ca noaptea să n-o prindă în Orşova.

Nu se vedea decât la lumina fulgerelor; cu cornul nu se mai putea da semnale, deoarece glasul lui putea fi auzit şi pe malul celălalt. Omul priceput se descurca însă şi în situaţii ca acestea.

Timar se aşeză la prova şi, scoţând amnarul şi o bucată de cremene, începu să scapere. Acest foc nu poate fi stins de potop. Edecarii îl văd chiar şi prin pânza ploii şi, numărând scăpărăturile, ştiu ce au de făcut. Tot prin sclipiri de cremene lovită răspund şi ei. Aceasta e telegrafia secretă a marinarilor şi contrabandiştilor de la Porţile de Fier. Limbajul acesta mut fusese perfecţionat de către popoarele ce locuiau cele două ţărmuri izolate.

Timeii îi plăcea furtuna.

Trăgându-şi şalul turcesc peste cap, deschise fereastra cabinei şi-l întrebă pe căpitan:

— Ne aflăm oare într-un mormânt?

— Nu – răspunse Timar – ci în faţa unui mormânt. Stânca aceea înaltă, care la lumina fulgerelor străluceşte ca un munte de foc, este mormântul sfântului Petru, „groapa lui Petru”, iar cele două statui de lângă mormânt sunt cele „două babe”.

— Ce fel de babe?

— Legenda spune că două femei, o unguroaică şi o româncă, s-au luat la ceartă, fiecare zicând că mormântul sfântului Petru ţine de ţara ei. Apostolul, nemaiputând să doarmă în groapă de gura lor, s-a supărat şi le-a prefăcut în stane de piatră.

Timda nu râse auzind legenda aceasta hazlie. Ea nu ştia încă să guste farmecul ironiei.

— Dar de unde se ştie că acela-i mormântul unui apostol? Întrebă fata.

— Pentru că pe stânca aia cresc nenumărate ierburi de leac, tămăduitoare de felurite boli, ierburi ce sunt culese şi duse până hăt-departe, în ţări străine.

— Deci apostolul e cel ce face bine oamenilor chiar şi după moarte? Întrebă Timea.

— Timea, răzbătu din cabină vocea poruncitoare a lui Euthym.

Auzindu-se strigată, fata îşi trase grăbită capul înăuntrul cabinei şi închise ferestruica rotundă. Când Timar se întoarse din nou spre locul unde fusese fata. Nu mai văzu decât icoana sfintei Barbara.

Corabia îşi vedea de drum, înfruntând furtuna.

Şi, deodată, mormântul acela întunecos de piatră se deschise. În clipa în care cele două ziduri de cremene se depărtară, dispăru şi zăbranicul întunecat ce acoperise culmile. Pe cât de repede îl aşternuse, pe-atât de repede bora îl sfârtecase, biciuind negura furtunii; în faţa călătorilor se deschise deodată minunata vale a, Cernei, cu malurile deluroase acoperite de la poale până către piscuri de vii şi livezi; în depărtarea verzuie, scăldate de razele calde ale soarelui ce asfinţea, se zăreau case albe şi turnuri zvelte, cu acoperişuri vopsite în roşu; printre picăturile de cleştar ale ploii se ivi curcubeul.

Dunărea nu mai îngrozea privirile nimănui: uriaşul fluviu se întinsese cu demnitate, reocupându-şi albia, ce i se cuvenea; în limpezimea apei albastre ca safirul, călătorii putură desluşi oraşul Orşova, clădit pe o insulă.

Cea de-a patra şi cea mai mare primejdie!

Soarele apusese când „Sfânta Barbara” ajunse în dreptul Orşovei.

— Mâine o să fie un vânt mai îndrăcit decât cel care ne-a blogoslovit azi – murmură cârmaciul, uitându-se spre cerul învăpăiat.

Spre asfinţit, văzduhul părea o mare de lavă în care parcă îşi dăduseră întâlnire toate nuanţele focului şi ale sângelui; perdeaua de nori, desfăcută la mijloc, lăsa să se vadă cerul care, pierzându-şi culoarea albastră, devenise verde ca smaraldul. Munţii şi văile, pădurile şi satele, toate erau învăluite în lumina sângerie a apusului de o strălucire atât de orbitoare, încât nu lăsa umbre; în centrul priveliştii apărea Dunărea ca Phlegetonul1 în flăcări iar undeva, în mijlocul ei, se înălţa o insulă cu turnuri şi clădiri înalte, învăpăiate, ce formau parcă un imens cuptor prin care, ca prin Purgatoriu, trebuia să păşească orice muritor ce voia să treacă hotarul dintre răsăritul ciumat şi apusul fără prihană.

Ceea ce apăsa asupra nervilor mai mult decât priveliştea învăluită în lumina aceea de foc prevestitoare de furtună era însă o mică luntre vopsită în galben şi negru, care se apropia de corabie, venind dinspre Schelă.

„Schelă” li se spunea zăbrelelor duble printre care puteau să stea de vorbă, să se tocmească şi să facă tranzacţii locuitorii ţărilor de pe cele două maluri ale Dunării.

„Sfânta Barbara” ancorase în faţa insulei şi aştepta luntrea care se apropia, în luntre se zăreau trei oameni înarmaţi – doi luntraşi şi cârmaciul; doi dintre ei aveau puşti cu baionetă. Euthym se plimba neliniştit în sus şi în jos prin faţa cabinei sale. Timar veni lângă el şi-i şopti:

— S-apropie patrula de control.

Euthym vârî mâna în punga de mătase pe care o ţinea în chimirul de piele, scoase două fişicuri şi le întinse lui Timar.

Fiecare fişic conţinea o sută de galbeni.

Peste câteva clipe luntrea ajunse lângă corabie şi cei trei oameni înarmaţi urcară pe bord.

Unul dintre ei, inspectorul vamal, avea sarcina să controleze dacă în cală nu se găsesc cumva mărfuri de contrabandă sau arme; ceilalţi doi zapcii, erau ajutoarele înarmate ale acestuia, puşi totodată să vegheze inspectorul să-şi facă datoria conştiincios; „curăţitorul”, spion semioficial, avea rolul să-i pândească pe cei doi zapcii, dacă îl supraveghează aşa cum trebuie pe inspector. La rândul lor, cei trei – inspectorul şi zapcii – alcătuiau un fel de tribunal oficial, care-l supunea pe „curaţilor” la un aspru interogatoriu, căutând să afle dacă nu cumva vreunul din călători venise în contact cu ciumaţii.

Totul era sistematic organizat: fiecare funcţionar îşi supraveghea colegul şi toţi la un loc pe fiecare în parte.

Pentru îndeplinirea formalităţilor de control, inspiciens-ului i se plătea în mod obişnuit o sută de creiţari, celor doi zapcii – câte douăzeci şi cinci, iar „curăţitorului” – cincizeci, ceea ce, desigur, era destul de puţin.

Când inspectorul puse piciorul pe bordul „Sfintei Barbara”, „curăţitorul” se grăbi să-l întâmpine. Inspectorul se scarpină după ureche, iar „curăţitorul” se scarpină sub nas: la atât se rezumară cei doi. Apoi inspectorul se întoarse spre Timar, în timp ce zapciii îşi puseră baionetele la armă. Deocamdată stăteau la trei paşi de căpitan, căci nu ştiau dacă Timar era sau nu contaminat de ciumă.

Începu interogatoriul:

— De unde?

— De la Galaţi.

— Proprietarul corăbiei?

— Brazovics Athanaz.

— Proprietarul încărcăturii?

— Trikalis Euthym.

— Actele justificative?

Predarea actelor se făcu luându-se mai multe măsuri de precauţie. Se aduse o tigaie cu jăratic peste care se presără pelin şi seminţe de brad; hârtiile fură vânturate mai întâi de câteva ori prin fumul iscat de arderea seminţelor, apoi, cu ajutorul unui cleşte de fier, fură luate de inspector care le citi ţinându-le la distanţă; în sfârşit fură restituite. Deocamdată nu spuse nici un cuvânt referitor la actele corăbiei. Luară după aceea tigaia şi aduseră în locul ei un urcior, de fapt o oală de lut cu gura atât de largă încât oricine şi-ar fi putut vârî pumnul în ea.

Urciorul înlesnea plata controlorilor. Deoarece ciuma se putea lua uşor prin intermediul monedelor, corăbierul sosit din Orient trebuia să pună mai întâi banii în urciorul plin cu apă, de unde vajnicul apărător al Apusului îi scotea curaţi, în acelaşi fel se făceau şi plăţile la Schelă, unde orice ban trebuia pescuit dintr-un bazin cu apă.

Timar vârî pumnul strâns în apa din urcior şi-1 scoase cu degetele larg desfăcute. La rândul său, inspectorul vârî şi el mâna în urcior, scoţând-o cu pumnul strâns, şi o strecură apoi în buzunar.

O! Era de prisos să mai controleze banii la lumina cerului învăpăiat pentru a vedea cât i se dăduse, îşi dădu seama pipăindu-i, simţindu-i, după greutate. Doar de! Şi un orb recunoaşte aurul. Nici un muşchi nu tresări însă pe chipul Iui.

Urmară zapciii care, cu o gravitate oficială, îşi pescuiră şi ei plata de pe fundul urciorului.

La urmă, cu faţa severă, ameninţătoare, îşi făcu apariţia „curăţitorul”. Un singur cuvânt de-al lui ar fi fost de ajuns ca „Sfânta Barbara” cu toţi pasagerii ei să rămână zece sau douăzeci de zile sechestrată în carantină. Şi chipul lui rămase imobil după îndeplinirea ritualului cuvenit.

Toţi aceşti slujbaşi erau oameni cu sânge rece, pe care nu-i interesa decât datoria.

Apoi inspectorul, cu o voce aspră, ceru să i se deschidă uşa pentru a intra în cala vasului. Dorinţa i se îndeplini pe dată. Cei trei intrară în interiorul corăbiei; nimeni din echipaj n-avea voie să-i urmeze. O dată singuri, cei trei bărbaţi începură să rânjească, în timp ce „curăţitorul”, rămas afară, zâmbea sub glugă.

Desfăcură unul din saci. Într-adevăr conţinea grâu.

— E cam cu neghină! Constată inspectorul. Probabil că şi în ceilalţi saci e tot grâu şi desigur că-i tot atât de neghinos.

După acest control începu redactarea protocolului, unul dintre domnii înarmaţi ţinea călimara şi uneltele de scris, iar celălalt caietul de procese-verbale. Inspectorul notă cu exactitate ceea ce constatase. Apoi mâzgăli ceva pe o bucată de hârtie, pe care o împături şi-i puse un sigiliu oficial, dar fără să scrie deasupra nici o adresă.

După ce scotociră în mod amănunţit toate ungherele unde s-ar fi putut ascunde vreun obiect suspect, cei trei controlori ieşiră la lumina zilei. De fapt, la lumina lunii, deoarece între timp soarele scăpătase iar printre norii zdrenţuiţi strălucea o lună strâmbă, când ascunzându-se, când arătându-şi chipul.

Inspectorul îl chemă pe Timar si, pe un ton grav şi oficial, îi aduse la cunoştinţă că pe corabie nu s-a găsit nici o marfă interzisă; cu aceeaşi voce oficială, îl invită pe „curaţilor” să-şi facă declaraţia referitoare la problemele sanitare privind corabia. „Curăţitorul”, amintind jurământul pe care-l depusese, declară că nici o persoană şi nimic din ce se găsea pe corabie nu e contaminat. Apoi fu eliberată o adeverinţă cum că toate actele au fost găsite în regulă şi o dată cu ea chitanţa pentru sumele primite: o sută de creiţari, pentru inspector, de două ori douăzeci şi cinci pentru zapcii şi cincizeci pentru „curăţitor”. Nu lipsea nici un creiţar. După aceea, chitanţele fură trimise proprietarului încărcăturii, care tot timpul controlului nu-şi părăsise cabina. Proprietarul tocmai lua masa. În schimbul chitanţelor, i se ceru să elibereze contrachitanţe, confirmând sumele predate. Din toate aceste chitanţe şi parachitanţe, atât proprietarul încărcăturii cât şi respectivii slujbaşi cu mutre grave se încredinţau că Timar înmânase exact atâţia creiţari câţi i se dăduseră şi că niciunul nu i se lipise de degete.

Da, creiţari, numai că. De aur!

Prin mintea lui Timar fulgeră deodată un gând: dacă în loc de cincizeci de galbeni pe care grănicerul acela murdar trebuia să-i pescuiască din urcior (bani prea mulţi de altfel pentru el), ar fi pus numai patruzeci? Nimeni n-ar fi aflat vreodată că el oprise zece. Ba putea să ascundă chiar jumătate din întreaga sumă; cine să-l controleze? Cei care urmau să primească banii erau destul de bine răsplătiţi şi numai cu jumătate din sumele primite. Dar de undeva, dinăuntrul fiinţei lui, ţâşni un alt gând.

„Ceea ce ai făcut tu se cheamă mituire. Mita n-ai dat-o însă din avutul tău. Punga lui Trikalis s-a uşurat, dar asta pentru că aşa i-au cerut lui afacerile; tu ai dat doar bani şi eşti tot atât de nevinovat de toată treaba asta ca şi bietul urcior, De ce i-a mituit Trikalis pe controlori? N-ai de unde să ştii. O fi încărcată corabia cu marfă de contrabandă? Oare omul ăsta care îşi risipeşte banii pentru a-şi scăpa cât mai repede pielea este un refugiat politic, sau eroul fugărit al unei aventuri romantice? Oricine ar fi, nu-i treaba ta. Dar din clipa în care un singur ban ţi s-ar lipi de degete, ai deveni un părtaş la tot ceea ce apasă, poate, conştiinţa acestuia. Nu lua nimic pentru tine.”

Inspectorul anunţă că vasul poate să-şi continue drumul, iar drept semn arboră pe catargul corăbiei pavilionul alb-roşu, cu vultur negru.

Constatându-se astfel în mod oficial că vasul care sosise dinspre răsărit nu era contaminat, inspectorul dădu mâna cu Timar, fără să-şi mai cufunde mâinile în apă şi-i spuse:

— Dumneata eşti din Komârom. Pesemne că-1 cunoşti pe şeful secţiei de aprovizionare a armatei, domnul Kacsuka. Da? Ei bine, de îndată ce ajungi acasă dă-i această scrisoare. N-am scris adresa, pentru că nu-i nevoie. N-o să-i uiţi numele. Aduce cu numele unui dans spaniol, îndată ce ajungi acasă dă-i scrisoarea. N-o să-ţi pară rău.

Spunând acestea îl bătu prieteneşte pe umăr, ca şi cum Timar i-ar fi datorat recunoştinţă veşnică si, cu asta, toţi se grăbiră s-o şteargă de pe puntea corăbiei şi să se întoarcă la Schelă în luntrea vopsită cu dungi galbene şi negre.

„Sfânta Barbara” putea să pornească mai departe. Chiar dacă de sus şi până jos ar fi fost încărcată cu saci umpluţi cu sare, cafea sau tutun turcesc, chiar dacă fiecare călător ar fi fost plin din cap până-n picioare de holeră şi lepră, acum nimeni nu mai avea dreptul s-o oprească din drumul ei pe Dunăre.

Corabia nu transportă însă nici marfă de contrabandă, nici ciumă, ci. Cu totul altceva.

Timar puse bileţelul. Fără adresă în portmoneu, întrebându-se nedumerit: „Oare ce-ar putea să conţină?” în bilet scria: „Cumetre! Îţi recomand în mod deosebit pe acel care îţi va aduce aceste rânduri. E un om de aur!”