Melancolie

Pe tulpina trandafirului alb înflorea boboc după boboc, iar Timar, urmărea din zori până în noapte cum cresc şi se deschid. Şi de îndată ce se deschidea vreunul, îl rupea şi-l presa grijuliu în portofelul său, să se usuce acolo, aproape de inima lui.

Ce tristă îndeletnicire pentru Mihâly!

Gingăşia cu care Noemi îl înconjura nu izbuti să-i vindece rana din suflet. Dimpotrivă, purtarea ei drăgăstoasă era apăsătoare.

Noemi ar fi putut să-l consoleze şi asta ar fi costat-o doar un singur cuvânt. Dar pudoarea o împiedica să rostească acel cuvânt, iar lui Mihâly nu-i dădea în gând s-o întrebe. Simptomul caracteristic melancoliei constă în aceea că omul vede doar trecutul, şi numai trecutul.

Într-o zi, Noemi îi spuse lui Timar:

— Dragul meu, poate că ar fi mai bine pentru tine dacă ai pleca de aici.

— Încotro?

— În lume. Aici te întristează totul. Du-te să-ţi mai uiţi gândurile. Chiar azi o să-ţi strâng lucrurile necesare pentru drum; iar precupeţii de fructe te vor trece dincolo.

Mihâly nu răspunse. Dădu doar din cap a încuviinţare.

Boala istovitoare prin care trecuse îi pusese nervii la grea încercare, iar situaţia în care se găsea şi lovitura pe care o primise exercita asupra nervilor săi o influenţă atât de nefastă încât şi el îşi dădea seama că rămânând acolo ori înnebuneşte ori se sinucide.

Sinuciderea?

Poate că nici nu există mijloc mai simplu pentru a ieşi dintr-o situaţie deznădăjduită. Soarta nemiloasă, năpăstuirea, desperarea, zbuciumul sufletesc, prigoana celor din jur, nedreptatea, deziluziile, speranţele spulberate, durerile inimii, suferinţele trupeşti, chinurile sufleteşti, amintirea pierderilor îndurate şi a chipurilor morţilor dragi ce revin pe aripile aducerii-aminte – toate acestea nu sunt decât un coşmar; o simplă apăsare pe trăgaciul pistolului şi te-ai trezit din vis. Cine rămâne în urmă n-are decât să continue visul!

În ultima seară, după cină, Mihâly, Noemi şi Tereza se aşezară în faţa colibei; stăteau toţi trei pe banca cea mică şi Mihâly nu putea să scape de gândul că până nu de mult aici stătuseră patru.

Globul lunii pline se juca de-a v-aţi-ascunselea printre norii de argint.

Noemi luase mâna lui Timar în palmele sale şi-o ţinea strâns.

— Ce este oare luna? Întrebă fata.

Mâna ce se odihnea în mâinile lui Noemi se crispa, zgârcindu-se. Mihăly răspunse în gând: „E steaua mea blestemată! Ah, de n-aş fi văzut niciodată semiluna aceea roşie!”

Tereza se întoarse spre Noemi:

— E un glob de pământ stins şi răcit, care nu are nici pomi, nici flori, nici fiinţe, nici aer, unde nu se aude nici un sunet şi unde totul e fără culoare.

— Va să zică, nu-i nimic? Murmură Noemi. Păi, cum se poate ca o stea atât de mare să fie fără viaţă? Nu locuieşte nimeni acolo?

— Asta nu se ştie, răspunse Tereza. Când eram la pension, am privit-o de multe ori prin lunetă şi am văzut că-i toată numai scobituri; se zice că-s cratere de vulcani care s-au stins. Nu există lunete atât de mari prin care să se poată vedea dacă sunt şi vietăţi acolo, dar oamenii de ştiinţă ştiu că în lună nu se află nici apă, nici aer; or, fără aceste elemente, vieţuitoarele nu pot trăi şi deci nici omul n-ar putea locui acolo.

— Şi dacă totuşi o fi ceva în lună? Întrebă Noemi.

— La ce te gândeşti?

— O să spun îndată. Mai demult, pe când eram singură, mă urmărea adesea un gând ciudat; mai cu scamă când stăteam pe malul Dunării şi priveam în apă. Parcă apa mă tot îndemna: „Ce bine ar fi acolo jos. În ce linişte te-ai putea odihni!” Ei, nu te speria, Mihâly! Asta s-a întâmplat demult, cu mult mai înainte„. Şi încă de pe vremea aceea m-am întrebat: „Ei bine, trupul tău se va odihni acolo, în fundul Dunării; dar sufletul tău unde va zbura? Că doar undeva trebuie să zboare.” Şi uite aşa, m-am gândit că sufletul care părăseşte vrând sau nevrând trupul acela de lut nu poate să se ducă în altă parte decât în lună. Acum sunt şi mai încredinţată că-i aşa. Dacă în lună nu se află nici pomi, nici flori, nici aer, nici apă, nici sunete, nici culori, înseamnă că totul e anume făcut pentru cei cărora li s-a urât cu întruparea pământească şi găsesc acolo o lume unde nu este nimic, unde nu-i supără nimic, şi unde nu au nici bucurii.

Ca la un semn Tereza şi Mihâly se ridicară deodată înspăimântaţi; Noemi nu înţelegea de ce erau atât de speriau de cuvintele ei; ea nu ştia că tatăl ei fusese un sinucigaş şi că omul a cărei mână o ţinea în mâinile sale era şi el în pragul sinuciderii.

Mihăly spuse că era cam răcoare, aşa că intrară în casă.

De-acum mai avea de îndurat încă un coşmar din cauza lunii. Pe unul îl moştenise de la Timea, pe al doilea de la Noemi.

Cumplită pedeapsă pentru cineva să vadă mereu pe cer un semn luminos care noapte de noapte îi aduce aminte de primul său păcat, de prima greşeală săvârşită în viaţă – greşeală care dezlănţuise atâtea nenorociri!

A doua zi Mihâly părăsi insula.

Trecu pe lângă casa de nuc rămasă neterminată fără a-i arunca măcar o privire.

— Să vii iar la primăvară – îi şopti Noemi, cu gingăşie. Sărmana, i se părea firesc ca Mihâly să nu fie al ei o jumătate de an!

(Dar atunci al cui e? Iată o întrebare pe care nu şi-o punea niciodată.)

Călătoria lungă până la Komârom îl vlăgui şi mai mult pe Mihâly.

Timea se îngrozi de-a binelea când îl văzu. Aproape să nu-l recunoască. Până şi Athalie se sperie. Avea motive.

— Ai fost bolnav? Întrebă Timea lipindu-se de pieptul soţului ei.

— Da, foarte bolnav.

— În timpul călătoriei?

— Da! Răspunse Timar şi întrebările acestea i se părură un fel de interogatoriu. Trebuia să fie atent la fiecare răspuns.

— Ai zăcut mult?

— Câteva săptămâni.

— Dumnezeule! Şi s-a găsit cineva care să te îngrijească acolo, printre străini?

Timar fu gata să spună: „O desigur. M-a îngrijit un înger!” îşi reveni însă pe dată şi răspunse cu totul altceva:

— Pentru bani, găseşti orice.

Chiar de-ar fi vrut, Timea tot n-ar fi izbutit să arate dacă vorbele lui o întristaseră, iar Mihăly nu avea nici un motiv să se mire că faţa ei apatică nu tresărise deloc. Doar şi altădată Timea fusese la fel. Sărutul rece al revederii nu îi apropie deloc.

Athalie îi şopti:

— Pentru Dumnezeu, domnule! Aveţi grijă de viaţa dumneavoastră!

Timar simţi compătimirea ei batjocoritoare. Trebuia să trăiască pentru ca Timea să sufere; dacă soţia rămânea văduvă atunci nimic nu mai stătea în calea fericirii ei. Ceea ce pentru Athalie ar fi însemnat iadul.

Dezgustul lui Timar pentru viaţă spori aşadar şi mai mult, înţelegând că Athalie, demonul casei, care-i ura atât de mult pe amândoi, ajunsese să roage cerul să-i dea viaţă cât mai îndelungată pentru ca suferinţele amândoura să fie cât mai lungi!

Oricine putea să vadă că Timar se schimbase mult din primăvară şi până-n toamnă. Mihâly fusese un om viguros, plin de viaţă, cu privirea veselă; acum însă parcă era o umbră tăcută.

Prima zi după sosirea acasă şi-o petrecu în birou. Dar dupămasă, secretarul său găsi registrul principal deschis la pagina unde fusese deschis de dimineaţă. Deci nici nu-şi aruncase ochii prin el.

Aflând de sosirea lui, agenţii dădură fuga cu teancuri de scrisori; Mihâly răspundea mereu: „E bine” şi iscălea tot ce i se punea în faţă; pe unele le semna acolo unde nu trebuia, pe altele le semna de două ori. În cele din urmă îi dădu afară pe toţi motivând că vrea să se culce, dar toată lumea îl auzi plimbându-se prin cameră ceasuri de-a rândul.

Când se întâlni cu doamnele la masă privirea îi era atât de mohorâtă încât nimeni nu îndrăzni să scoată un cuvânt. Mâncară într-o tăcere de moarte. Mihăly abia gustă câte ceva, iar vin nu bău deloc. O oră mai târziu îl întrebă pe valet dacă nu sosise ora prânzului. Uitase că masa fusese servită, că era după-amiază şi că vasele se şi spălaseră.

O dată cu căderea nopţii se simţi atât de ostenit încât abia îşi mai putea ţine ochii deschişi; când se aşeza jos, adormea pe dată; iar când se dezbrăca şi se culca în pat, îi pierea somnul.

„Ah! Cât de rece e patul ăsta!”

Totul era atât de rece aici – acasă! Fiecare mobilă, fiecare tablou, până şi vechile fresce de pe plafon parcă-i spuneau: „Ce cauţi aici? Aici nu eşti în casa ta. Străinule!”

Când servitoarea veni să-l poftească la masă, îl găsi în pat. Aflând acest lucru, Timea se grăbi să intre în camera lui pentru a-l întreba dacă nu cumva i-e rău.

— N-am nimic – răspunse Mihâly – sunt doar obosit de drum.

— Să chem doctorul!

— Nu-i nevoie. Nu sunt bolnav.

Timea îi ură noapte bună şi plecă fără ca măcar să-i pună mâna pe frunte. Mihâly încercă s-adoarmă, dar nu izbuti; auzea cel mai mic zgomot din casă. Îi auzea pe toţi ai casei şoptind şi furişându-se cu grijă prin faţa uşii sale de teamă ca nu cumva să-l trezească.

Iar el se întreba: oare unde ar putea să fugă un om pentru a scăpa de el însuşi? În împărăţia visurilor. Ce bine ar fi dacă omul ar putea intra acolo tot atât de uşor ca în împărăţia morţii. Dar în lumea visurilor nu se poate intra cu forţa. Opiul? Ăsta-i un leac bun. Sinuciderea prin visare. Mihăly urmări cum se strecura întunericul încetul cu încetul în camera lui, cum umbrele serii învăluiau în ceaţă toate lucrurile şi noaptea se lăsa din ce în ce mai neagră; în sfârşit, întunericul deveni un fel de pâclă cleioasă şi nemişcată, ieşită parcă din adâncurile pământului. Parcă era orb. Se lăsase o beznă cum numai în vis poţi întâlni. Mihâly îşi dădea seama că adormise şi că negura ce i se aşternuse peste ochi era o negură de vis.

Era conştient că visează. Ştia că stă culcat aici în patul său, în locuinţa sa din Komârom; că lângă pat se află noptiera, sfeşnicul cel vechi de bronz – un sfeşnic chinezesc cu abajur de porţelan pictat – că deasupra patului, pe perete, e un ceas mare ce bate orele cu dangăte profunde; că perdelele de mătase sunt lăsate până la pământ. Patul masiv, de modă veche, avea un fel de sertar care se putea trage afară, formând un al doilea pat.

Era o adevărată operă de artă – asemenea pat mai poţi vedea şi azi prin casele bătrâneşti; în el poate dormi o familie întreagă.

Timar ştia că nu încuiase uşa şi că oricine putea să intre la el. Dacă acum, de pildă, s-ar furişa cineva să-l omoare? Dar oare ce deosebire este între somn şi moarte?

Iată ce voia să afle în somn.

Deodată însă visă că uşa se deschide încetişor şi cineva intră înăuntru. Paşi de femeie. Perdelele patului foşnesc abia auzit; o umbră se apleacă asupră-i. E chipul unei femei.

„Tu eşti Noemi? Întrebă Mihâly în vis şi se sperie. Ce cauţi tu aici? Dacă te vede cineva?”

E întuneric şi Mihâly nu vede nimic; aude că cineva se aşează pe marginea patului şi-i ascultă respiraţia. Aşa i-o asculta nopţi de-a rândul şi Noemi, acolo, în micuţa colibă.

„Ai venit să mă îngrijeşti şi aici? Ce frumos din partea ta, Noemi! Când se luminează de ziuă să pleci, să nu te găsească aici răsăritul soarelui.”

Ceasul mare începu să bată; dangătul lui profund, ca de clopot, vesteşte o oră târzie din noapte. Umbra de pe marginea patului se ridică să oprească pendula ca nu cumva să-l trezească pe cel care doarme; dar pentru a opri pendula ea trebuie să se aplece peste pat, aşa că Mihâly îi aude bătăile inimii.

„Cât de încet îţi bate inima acum!” – spuse el în vis. Apoi i se pare că o mână caută pe noptiera lui chibriturile.

„Nu cumva vrei să aprinzi lampa? Ai face un gest nechibzuit. Dacă trece cineva pe coridor poate să se uite pe geam şi te vede aici.”

Iasca de platină deveni incandescentă ca un firicel de foc şi lampa de noapte fu aprinsă, în camera lui se vede silueta unei femei.

Mihâly nu poate să-i vadă faţa, dar ştie că nu poate fi decât Noemi. Cine altcineva ar putea fi lângă el?

Silueta aceea întoarce cu grijă abajurul pentru ca lumina să nu-i cadă drept în faţă.

„O! Ce vrei să faci, Noemi? Vrei din nou să veghezi toată noaptea? Dar tu când te mai odihneşti?”

Ca şi când ar vrea să-i răspundă la întrebare, silueta îngenunchează lângă el şi trage lada patului. Mihâly se simte copleşit de plăcere dar şi de spaimă.

„Cum? Vrei să te culci aici, lângă patul meu? Ah! Cât te iubesc! Şi ce frică mi-e!”

Şi-apoi umbra aceea îşi face patul în lada trasă în afară şi se culcă acolo. Plăcerea şi teama continuă să se lupte în sufletul omului care visează.

Ar vrea să se aplece spre dânsa, s-o îmbrăţişeze, s-o sărute; ar vrea să-i strige: „Pleacă, te poate vedea cineva!” Dar mâinile, picioarele şi limba îi sunt ca de plumb.

Apoi adoarme şi ea.

Somnul lui Mihâly devine şi mai adânc. Vedeniile din vis alergară în trecut, în viitor, în lumea imposibilului şi apoi revin la femeia care doarme alături. Visează de câteva ori că s-a trezit şi că fantoma aceea se află tot acolo.

Începe să se crape de ziuă şi razele soarelui bat în geamuri. În odaie se revarsă o lumină din ce în ce mai vie.

„Trezeşte-te, trezeşte-te! Şopteşte în vis Mihâly. E timpul să pleci. Să nu te găsească zorile aici. Pleacă, lasă-mă!”

Se lupta cu visul.

„Nu-i adevărat că eşti aici! E doar un vis!”

Şi zbătându-se, rupe cătuşele somnului şi se trezeşte de-a binelea.

S-a luminat într-adevăr şi razele soarelui se strecoară prin perdele; lucirea lămpii mai pâlpâie încă ascunsă de abajurul acela colorat: în lada patului stă culcată o femeie care doarme odihnindu-şi faţa pe braţ.

— Noemi! Ţipă Timar.

Auzind strigătul, femeia se deşteaptă şi priveşte în sus. E Timea.

— Doreşti ceva? Îl întrebă ea ridicându-se grăbită din culcuşul ei.

Se trezise, nu pentru că înţelesese pe cine strigase soţul ei, ci din pricina ţipătului.

Mihăly nu se dezmeticise încă pe deplin. Privi uimit această nemaipomenită transpunere: Noemi devenise Timea.

— Timea! Îngână el ameţit de somn.

— Aici sunt! Spuse ea, punându-şi mâna pe marginea patului.

— Cum se poate? Întrebă Mihâly speriat, trăgându-şi pătura până sub bărbie, înfricoşat parcă de chipul acela ce se ridicase să-l privească.

Timea îi răspunse însă cu un calm desăvârşit:

— M-am temut să le las singur; mi-a fost frică să nu ţi se întâmple ceva peste noapte; am vrut să fiu aici, aproape de dumneata.

Glasul şi privirea Timeii trădau o gingăşie sinceră care nu poate fi simulată. Femeia posedă instinctiv spiritul de sacrificiu. Mihâly îşi veni în fire. Spaima îl părăsise. Acum se simţea copleşit de un sentiment dureros: acela al vinovăţiei sale.

Această biată femeie se culcase aici, lângă patul tău; ea, văduva unui om care trăieşte! Niciodată n-a împărtăşit vreo bucurie cu dânsul; iar acum, când soţul ei suferă, ea vine să împartă cu el suferinţa. Şi-apoi urmează eterna minciună. N-are voie să se lase ademenit de gingăşia ei; trebuie s-o respingă.

Mihâly o privi forţându-se să nu-şi trădeze zbuciumul:

— Tirada, te rog să nu mai faci una ca-asta! Nu te mai apropia de patul meu. Am suferit de o boală molipsitoare; în timpul călătoriei m-a doborât ciuma orientală. Mi-e teamă să nu te molipseşti. Pleacă le rog. Vreau să rămân singur atât ziua cât şi noaptea. Sunt complet vindecat, dar socot că trebuie să mă feresc de cei care ţin la mine. De aceea le rog foarte mult să nu mai faci ce-ai făcut, să nu mai faci.

Timea oftă adânc, îşi plecă privirile, se ridică din pat şi apoi părăsi odaia. Nici măcar nu se dezbrăcase: dormise îmbrăcată, acolo, la picioarele soţului ei. Îndată ce o văzu ieşind din încăpere, Mihâly se sculă şi el şi se îmbrăcă. Sufletul îi era răscolit. Cu cât continua viaţa sa dublă, cu atât simţea mai cumplit povara dublelor sale obligaţii, pline de contradicţii. Se simţea răspunzător pentru soarta a două fiinţe care se sacrificau pentru el. Adusese nefericirea amândoura, zdrobindu-şi şi el inima. Unde să găsească un refugiu?

Dacă măcar una din cele două femei ar fi fost astfel, s-o poată urî, dispreţui sau plăti cu aur! Dar şi una şi cealaltă se întreceau în nobleţe sufletească, iar viaţa lor era ca o cumplită acuzaţie din pricina căreia Timar se simţea cu totul dezarmat.

Cum să-i spună Timeii ce înseamnă pentru el Noemi? Şi cum să-i vorbească Noemiei despre Timea? Ce-ar fi dacă le-ar putea împărţi comorile sale?

Sau dacă Timeii i-ar da comorile, iar celeilalte inima?

Dar dacă nu poate niciuna nici alta?

De ce nu află că una din ele îi este necredincioasă şi demnă de dispreţ pentru a o putea alunga? De ce amândouă au atâta nobleţe şi frumuseţe sufletească?

Zăcutul acasă îl îmbolnăvi de-a binelea.

Cât era ziua de lungă nu ieşea din cameră şi nu vorbea cu nimeni; zi şi noapte lâncezea fără să facă nimic.

Oare nimeni nu putea afla ce durere îl roade?

Dacă cineva încerca să afle cauza tristeţii sale, el răspundea că-i urmarea bolii de care suferise.

În cele din urmă Timea chemă doctorii.

Medicii hotărâră că Timar trebuie să plece undeva la mare pentru ca valurile să-i redea ceea ce îi smulsese uscatul.

Dar Mihâly se împotrivi zicând că nu-i place să vadă oameni.

Atunci fu sfătuit să plece la o staţiune balneară cu climatul mai aspru, de pildă Tatrafured, la Elopatak sau la Balatonfured, unde sezonul de vară se sfârşise şi vizitatorii plecaseră, aşa că acolo putea să fie într-o deplină singurătate. Principalul era să facă băi reci.

Auzind acest sfat, Timar îşi aminti că avea un mic conac de vară într-una din văile de lângă insula Balaton; îl cumpărase cu câţiva ani în urmă, atunci când i se concesionase pescuitul pe lacul Balaton, dar fusese pe-acolo doar de vreo două-trei ori. Hotărî deci să-şi petreacă lunile de toamnă târzie la acel conac.

Doctorii încuviinţară alegerea. Malul dinspre Veszprom-Zala al lacului Balaton este o adevărată regiune Tempe, o înşiruire de grădini ce par fără sfârşit, lungă de paisprezece mile, cu sate înfloritoare ce se ţin lanţ, cu vile boiereşti presărate peste tot locul, iar lacul e de o frumuseţe rară: climatul e ca şi în Italia, oamenii primitori, iar izvoarele au puteri tămăduitoare; într-un asemenea loc un melancolic convalescent poate să-şi petreacă de minune toamna. Nu de alta dar în lunile de toamnă, în afară de câţiva profesori astmatici şi de popi bolnavi de stomac, nu mai erau alţi vizitatori care să poată tulbura dorul de singurătate al unui om mohorât. În loc să dai de vizitatori, ochiul se bucura de măreţia naturii; lângă Balaton, toamna pare o a doua primăvară.

Aşadar, îl trimiseră pe Mihâly la Balaton.

Numai că doctorii uitaseră să se intereseze şi deci nu ştiau că, spre sfârşitul verii, împrejurimile Balatonului fuseseră lovite de grindină.

Şi, ce-i drept, nu există privelişte mai sfâşietoare decât aceea pe care ţi-o oferă o regiune pustiită de o atare năpastă.

Viile, altădată pline de freamătul vesel al culegătorilor, erau paraginile; cârceii noi se înnodau cu fel de fel de plante agăţătoare ce alcătuiau în jurul cramelor închise adevărate desişuri urât mirositoare. Cel de-al doilea frunziş al pomilor fructiferi – de culoare roşie, arămie sau ruginie – îşi lua rămas bun fără să mai aştepte primăvara viitoare. Pe ogoare, în locul spicelor doborâte se iviseră buruieni greu de stăpânit; mărăcinişuri, brusturi, ciulini şi clocotici creşteau pe locurile unde hălăduiseră spicele de aur, şi nimeni nu venea să le taie. Totul era tăcut şi trist; drumeagurile fuseseră năpădite de păpădie pentru că nimeni nu le mai străbătea.

Pe o asemenea vreme veni Mihăly la conacul său de lângă Balaton.

Conacul era o clădire veche.

— Probabil că vreun grof îl construise dintr-un simplu capriciu, plăcându-i pesemne frumoasa privelişte, având fără-ndoială şi bani destui pentru a-şi satisface toate poftele. Clădirea cu ziduri masive fusese înălţată pe o mică ridicătură de pământ, avea o verandă ce dădea spre Balaton, iar sub scară creşteau smochini mari şi mure turceşti; jur-împrejurul verandei se aflau statui de sfinţi.

Primii moştenitori ai grofului vânduseră pe un preţ de nimic acest conac solitar care avea valoare doar în ochii unui om care nitam-nisam se scrânteşte atât de bine la minte încât are curaj să locuiască întrânsul.

Jur-împrejurul conacului, la depărtare de un sfert de ceas, nu se găsea nici urmă de locuinţă omenească.

Dar până şi locuinţele ce se zăreau în depărtare erau pustii.

În acel an pivniţa şi crama erau sortite să stea închise deoarece viile fuseseră pustiite de rod, iar clădirile cele mari din Balatofiircd îşi trăseseră obloanele la ferestre; plecase şi ultimul vizitator; nu se mai zărea nici un vas pe lac; coloana din jurul izvorului de ape minerale nu mai era vizitată de nimeni, iar pe alei frunzele de paltin foşneau sub picioarele trecătorilor – nimeni nu le mai mătura.

În regiune nu se mai aflau nici oameni, nici berze; doar măreţul. Balaton când se înfuria murmura cuvinte pline de taină, pe care însă nu le înţelegea nimeni.

Iar în mijlocul lacului se ridica un deal pleşuv pe care era clădit un schit cu două turle, locuit de şapte călugări. Deasupra şi dedesubt – cripte cu oase crăieşti.

În aceste locuri veni Timar să se vindece.

Mihâly fu însoţit la conacul de lângă Balaton de un servitor dar, după câteva zile, îl trimise acasă, şi pe acesta spunând că poate fi bine înlocuit de pivnicerul care îngrijea de casă. Acesta era însă bătrân şi surd pe deasupra.

Puţin freamăt stârnit de oameni se mai auzea totuşi prin împrejurimile băii din apropiere. Sanatoriul cel mare – de altfel unicul în locurile acelea – mai era încă locuit de familia proprietarului şi de câţiva funcţionari permanenţi; la capelă, în fiecare dimineaţă se trăgeau clopotele pentru slujbă. Dar într-o seară, în timp ce proprietarul sanatoriului făcea un chef straşnic, fiind ziua onomastică a fiicei sale, flăcările de la bucătărie – unde se gătea, nu glumă! Izbucniră pe coş, aşa că sanatoriul luă foc; pălălaia cuprinse apoi băile, locuinţele funcţionarilor şi capela, care arseră din temelii. Până în primăvară totul era sortit să rămână pustiu deoarece oamenii părăsiseră ruinele încă fumegânde.

După întâmplarea asta, prin vasta vale din jurul conacului nu se mai auzea nici glas omenesc, nici dangăt de clopot, ci doar murmurul fermecat al necuprinsului lac.

Timar stătea zile întregi pe mal ascultând glasul tainic al apelor; uneori, în zilele fără pic de vânt, Iacul începea să murmure, culoarea i se schimba devenind verde ca smaraldul până departe în zare, iar pe valurile-i verzi, posomorâte, nu se mai vedea nici o barcă cu vele, nici un vaporaş, ponton sau luntre: lacul părea o mare moartă.

Lacul are două puteri minunate: întăreşte trupul şi întristează sufletul. Răsuflarea ţi se înviorează şi capeţi o poftă de mâncare grozavă; dar, pe de altă parte, sufletul ţi-e cuprins de melancolie şi tristeţe care te predispun Ia visare.

Lanţul pitoresc de dealuri care înconjoară lacul mai este încă încoronat de ruinele cetăţilor din epoca eroică a trecutului nu prea îndepărtat: în grădinile cetăţilor Szigliget şi Csobânc înfloresc salviile şi levănţica sădite de femeile familiilor de mult dispărute, zidurile se surpă însă an de an şi doar ici-colo câte un turn semeţ se mai încumetă să-şi măsoare puterile înfruntând furtuna. Chiar şi clădirile locuite încă se grăbesc parcă să intre în împărăţia trecutului. Până şi malul deluros de la Tihâny a început să se năruie în partea dinspre răsărit; bătrânii îşi amintesc că schitul putea fi ocolit cu căruţele; mai târziu, pe lângă zidul acestuia a rămas doar o cărare; azi schitul se află chiar pe marginea prăpastiei, iar grohotişul curge mereu de sub această masivă ctitorie a regelui Andrei1. Sus, pe creasta dealului, au fost cândva două ochiuri de mare, dar au dispărut, iar lângă drum, o biserică pustie stă gata-gata să se prăvălească; acolo unde a fost satul, acum e păşune. Uriaşul lac plăteşte pentru pietrele ce cad într-însul cu fosile de melci antediluviene; aruncă pe maluri scoici mari cât o copită de capră; şi tot ce se află în adâncurile sale este atât de străin, atât de diferit de locuitorii altor ape încât lacul acesta pare într-adevăr un fiu rătăcit al mării care odinioară şi-a întins stăpânirea până aici, un fiu care şi-acum păstrează cu sfinţenie amintirea mamei sale plecată undeva departe. Peştii, melcii, şerpii, ba chiar şi unii raci care populează lacul sunt de culoare albă; vieţuitoarele Balatonului nu le întâlneşti în alte ape; mâlul său e plin de ace de cristal a căror atingere arde şi vindecă; buretele ce creste în lac îţi provoacă usturimi, dar apa lacului e dulce şi se poate bea. Cunosc mulţi oameni care sunt cu adevărat îndrăgostiţi de Balaton.

Şi Timar era unul dintre ei.

Înota ore întregi spintecând valurile ce se legănau alene, umbla câte o jumătate de zi în sus şi în jos pe malurile lacului, iar când cobora seara, abia se îndura să plece la conac.

Nu încerca să se distreze nici vânând, nici pescuind. O dată îşi luase arma, dar o uitase agăţată într-un copac; altă dată, un şalău prins în cârligul undiţei sale îi luase undiţa cu băţ cu tot.

Nici nu băga de seamă la cele ce se petreceau în jurul său.

Sufletul şi ochii scrutau depărtările.

Toamna cea lungă începea să se apropie de sfârşit; în timpul nopţii se răcea de-a binelea aşa că scăldatul trebuia să dureze mai puţin. Numai că şi nopţile lungi cu cerul înstelat, cu stele căzătoare scăldate în lumina lunii, îşi au farmecul lor melancolic.

Timar îşi adusese un telescop uriaş şi, după miezul nopţii, privea minunăţiile bolţii cereşti: planetele cu sateliţii şi inelele lor, planetele care în timpul iernii se acopereau cu pete albe iar vara cu lumini roşietice; privea mai ales spre marea enigmă a cerului: luna veşnic neschimbată care prin telescop pare un glob de lavă incandescentă, cu creste de munţi răzleţi, cu cratere, cu câmpii strălucitoare alternând cu umbre îngemănate de negură.

O lume întreagă unde nu există nimic. O lume populată doar de sufletele celor care şi-au lepădat cu de-a sila învelişul de lut pentru a deveni libere.

Sufletele zboară acolo, în neant.

Acolo nimic nu le supără, nu mai simt nimic, nu pot să facă nimic, acolo nu-i nici durere, nici bucurie, nici câştig, nici pierdere; nu există nici zgomot, nici aer, nici apă, nici boare de vânt, nici furtuni, flori sau fiinţe, nici zbucium, nici dragoste, nici înfiorarea inimii, nici viaţă, nici moarte; acolo domneşte neantul, neantul şi. Poate aducerea aminte?!

Acest lucru ar fi mai înspăimântător decât chinurile iadului: să trăieşti în lună, suflet fără trup pierdut în neant şi totuşi să-ţi aminteşti de pământ unde există iarba cea verde, unde sângele-i roşu, unde bubuie trăsnetul şi unde-i dragoste, viaţă şi moarte.

Oare cum spusese Noemi?

Şi parcă un gând tainic îl îndemna mereu pe Mihăly să plece acolo printre locuitorii neantului, pentru că viaţa lui nefericită nu se putea curma altfel.

Şi-a făcut-o cu mâna lui. Are două vieţi care se bat cap în cap. Două femei – şi nu poate părăsi, nu poate alunga din inima lui pe niciuna. Abia acum, când se află la egală depărtare de amândouă, când e cu desăvârşire singur, simte uriaşa, înspăimântătoarea povară a vieţii sale.

Căci pe Timea o adoră!

Iar Noemi, e însăşi viaţa lui.

Suferă alături de prima şi se bucură lângă cealaltă.

Timea e o adevărată sfântă, Noemi – o femeie adevărată.

Iar el îşi recapitulează viaţa: unde a greşit?

Când şi-a însuşit comorile Timeii?

Sau când a luat-o de soţie? Sau când, pradă deznădejdii, a părăsit-o cu sufletul sfâşiat şi a întâlnit-o pe Noemi, găsindu-şi astfel fericirea?

Nu simţea povara primei învinuiri.

Timea devenise stăpâna întregii averi pe care Timar o salvase din fundul Dunării. Avea o portiţă de scăpare şi la cea de-a doua învinuire.

Se căsătorise cu Timea din dragoste, iar Timea se măritase cu el nesilită de nimeni; primise propunerea lui strângându-i mâna cu dădură. Mihâly venise s-o ceară ca un bărbat ce merita pe drept cuvânt o femeie ca ea. Nu putea să ştie că Timda e îndrăgostită de altcineva. Nu putea şti că iubirea ei era atât de mare încât nu mai voia să ştie de nimeni.

Dar de a treia învinuire nu putea să scape.

În clipa în care ai aflat că femeia nu te iubeşte din cauza unui alt om care stă între voi, n-ar fi trebuit să devii un laş ci, dimpotrivă, să te duci la omul acela şi să-i spui: „Prietene din tinereţe, tovarăş de necazuri, unul din noi doi este de prisos în lumea asta; îmi eşti drag, lasă-mă să te îmbrăţişez, dar acum vino cu mine undeva pe o insulă frumoasă şi care-i pustie la ceasul ăsta şi-acolo să ne ţintim cu pistoalele până când unul din noi va cădea!”

Aşa ar fi trebuit să faci.

Atunci femeia şi-ar fi dat seama că eşti într-adevăr bărbat.

Celălalt a devenit idolul ei pentru că pare curajos: de ce nu i te-ai înfăţişat şi tu la fel? O sabie ascuţită în mâinile tale ar fi folosit mult mai mult decât tot aurul şi toate diamantele. De obicei, dragostea femeii nu se cerşeşte, ci se cucereşte.

La drept vorbind, puteai să le străduieşti să meriţi, să cucereşti şi, dacă era nevoie, să iei cu forţa această dragoste. Puteai fi despot, să fii întocmai ca un sultan în faţa unei supuse pe care a cumpărat-o, să fi putut s-o baţi până la sânge cu biciul, până se făcea blânda ca un mieluşel, iar azi ai fi stăpânul ei şi ea ar fi a ta, femeia ta. Or, tu, ai făcut-o victima ta şi-acum dânsa e ca o fantomă care mai trăieşte încă, şi care în fiecare zi iese din mormânt să te acuze.

Iar tu, tu nu poţi să te desparţi de dânsa!

Măcar de-ai avea atâta curaj ca acum, în ceasul al doisprezecelea, să te înfăţişezi şi să-i spui: „Timea, eu sunt demonul care ţi-a adus nenorocire; să rupem deci legământul făcut de biserică!”

Dar tu te temi. Te temi să n-o auzi răspunzându-ţi: „Eu nu mă despart de dumneata. Nu sufăr. Am jurat să-ţi rămân credincioasă. Nu-mi iau jurământul înapoi.”

Nopţile de toamnă erau din ce în ce mai lungi, iar zilele se scurtau şi Balatonul începuse încet-încet să se răcească. Lui Timar însă îi plăcea cu atât mai vârtos să se scalde, înotătorul nu simte frigul. Trupul lui Mihâây îşi redobândea elasticitatea şi vigoarea de altădată; urmele bolii dispăruseră iar nervii şi muşchii i se oţeliseră. Şi totuşi era mai bolnav ca oricând.

Se ştie că ipohondria este vindecabilă; dacă durerea trupească dispare, se vindecă şi sufletul. Dar când melancolia pune stăpânire pe sufletul unui bărbat cu trupul sănătos şi călit, ea devine o boală mortală.

Ipohondrul îşi pune un palton călduros, se înfofoleşte din cap până-n picioare, chituieşte geamurile să nu-l tragă curentul, măsoară alimentele cu gramul, mâncând doar atât cât îl sfătuieşte medicul, stă ca un pietroi pe capul doctorilor, iar pe ascuns ia tot felul de leacuri băbeşti, citeşte cărţi de medicină, îşi încălzeşte camera privind mereu termometrul, îşi numără bătăile inimii cu ceasul în mână, tremură de frica morţii. Melancolicul, dimpotrivă, îşi dezgoleşte pieptul în faţa furtunii şi o înfruntă cu capul gol, doarme cu geamurile larg deschise şi nu încearcă să-şi prelungească viaţa.

Nopţile de toamnă erau mereu senine şi cu cerul spuzit de stele. Timar stătea nopţi întregi în faţa geamului deschis din odaia sa şi, cu telescopul, poposea în fiecare ciob de stea pierdut în cosmos. De îndată ce luna asfinţea, el se aşeza în faţa telescopului. Ura luna aşa cum urăşti o regiune cunoscută şi răscunoscută unde ai ajuns să te cerţi cu fiecare localnic, aşa cum un fost candidat urăşte circumscripţia electorală în care n-a fost ales din mii şi mi de motive, dar care ştie că până la urmă tot acolo va trebui să-şi ducă veacul.

În timp ce scruta bolta cerească, avu un noroc neînchipuit fiind martorul unui fenomen ceresc descris de cărţile astronomilor ca fenomen unic; reapăruse una din cometele ce revin la anumite perioade.

Timar îşi spuse: „Asta-i steaua mea. E o stea solitară întocmai ca şi sufletul meu; zborul ei e tot atât de lipsit de scop ca şi al meu, iar existenţa sa e tot atât de iluzorie şi lipsită de sens ca şi existenţa mea.”, Apoi, nopţi de-a rândul, Timar nu conteni să urmărească evoluţia misterioasei apariţii.

În aceeaşi direcţie cu cometa înainta şi Jupiter cu cei patru sateliţi ai săi; drumurile lor trebuiau să se întretaie în curând. Îndată ce cometa ajunse în dreptul uriaşei planete, coada ei luminoasă începu să se desfacă în două: Jupiter îşi exercita asupra ei întreaga sa forţă de atracţie. Uriaşa stea îndrăznea să fure o bucată din steluţa aceea de foc de la stăpânul ei, Soarele.

Şi toate astea se petreceau în văzul pământenilor.

În noaptea următoare, coada luminoasă a cometei apăru despicată în două; fiecare parte pornea în altă direcţie. Deodată, cel mai mare şi mai depărtat dintre sateliţii lui Jupiter se repezi spre cometă.

„Ce se va întâmpla cu steaua mea?” se întreabă Timar.

În cea de-a treia noapte sâmburele de lumină ce alcătuia capul cometei începu să pălească şi să se desfacă. Satelitul lui Jupiter trecea foarte aproape de dânsa. În a patra noapte, cometa fu ruptă în două, aşa că acum avea două cozi distincte şi două capete luminoase; iar cele două comete nou-născute începură goana lor fără ţel şi fără odihnă, lunecând pe două parabole diferite ce formau un unghi ascuţit. Deci „asta” se întâmpla şi pe cer?!

Timar urmări prin telescop cometa aceea miraculoasă până ce se pierdu în depărtări de nepătruns.

Această apariţie îl impresiona nespus de mult.

Acum încheiase toate socotelile cu lumea pământească.

O sinucidere poate avea sute de motive, dar cel mai persistent, cel mai neînvins, este acel care provine din contemplarea îndelungată a cerului. Fiţi cu ochii în patru la cei care, fără scopuri ştiinţifice, uită să-şi mai dezlipească ochii de pe cer şi îşi vâră nasul în tainele naturii; în timpul nopţii, ascundeţi din preajma lor orice obiect tăios sau armă de foc şi cotrobăiţi cutele vesmintelor lor ca nu cumva să dosească otravă într-însele.

Da, Timar era hotărât să se sinucidă. Gândul acesta nu vine dintr-odată în mintea oamenilor cu tărie de caracter, ci se coace încet-încet. Cu ani de zile înainte ei ştiu că se vor sinucide şi, cu multă viclenie, se pregătesc să-şi ducă la îndeplinire hotărârea.

Gândul se copsese în mintea lui Timar.

Aşadar, porni sistematic la îndeplinirea lui.

Îndată ce în regiunea Balatonului vremea se strică, el se întoarse la Komârom. Toţi cunoscuţii care-l întâlneau se minunau cât de mult îşi revenise şi-i admirau culoarea obrajilor.

Iar Timar se prefăcea, arătându-se vesel.

Numai ochii Timeii desluşiră pe faţa sa acea adâncă hotărâre ascunsă, numai Timea îl întreba îngrijorată: „Ce ai, dragul meu?”

După boala aceea grea, soţia lui fu plină de gingăşie cu dânsul. Numai că această gingăşie îl îndemna parcă să-şi facă şi mai repede seama.

Orice sinucidere e o nebunie şi în orice nebunie există indici care o trădează. Mulţi nebuni îşi dau seama de starea lor; sinucigaşul, de asemenea. De aceea caută să-şi ascundă taina de ochii celorlalţi. Or, tocmai prin asta se trădează. Sinucigaşul e decis să spună numai lucruri înţelepte pentru ca nimeni să nu-i bănuiască nebunia, dar vorbele înţelepte pe care le rosteşte sunt nepotrivite în timp şi spaţiu, aşa că trezesc bănuieli. Se arată peste măsură de bine dispus, petrece şi glumeşte, dar veselia lui e atât de îngrijorătoare şi atât de neobişnuită, încât cine îl vede îşi spune înfiorat: „Asta presimte că sfârşitul i-e aproape”.

Timar aranja astfel lucrurile ca „întâmplarea” să nu aibă loc acasă.

Îşi făcu testamentul.

Lăsă întreaga avere Timeii şi săracilor. Cu o gingăşie şi previziune deosebită, institui un fond special care avea drept scop ca după moartea lui, dacă Timea s-ar mărita şi urmaşii ei ar sărăci, aceştia să aibă asigurată o rentă anuală de o mie de forinţi din fundaţia lăsată de el.

Apoi îşi făcu planul: imediat ce vremea va fi favorabilă, va porni la drum zicând că pleacă în Egipt, dar de fapt va pleca spre „Insula nimănui”.

Acolo voia să se sinucidă.

Iar dacă o va convinge şi pe Noemi să moară o dată cu el, atunci vor muri împreună.

Şi fără îndoială că Noemi se va învoi!

Căci ce-ar mai putea face în lumea asta fără el?

Ce preţ ar mai avea pentru ea toată lumea asta?

Mai bine amândoi, acolo, lângă Dodi.

Timar îşi petrecu iarna când la Komârom, când la Gyor, când la Viena, dar peste tot lumea îl enerva.

Cea mai mare nenorocire pentru un melancolic e gândul că oricine îl priveşte îşi spune: „Uită-te la ăsta! E bolnav de melancolie!” După felul cum îl privesc sau îi vorbesc cunoscuţii i se pare că aceştia bănuiesc schimbarea petrecută în el, îi aude şuşotind în spatele său, simte că îşi fac tot felul de semne misterioase atunci când el apare undeva; i se pare că femeile se înfioară văzându-l, că bărbaţii se silesc să-şi păstreze calmul; uneori se întâmplă ca din cauza neatenţiei să facă sau să spună lucruri caraghioase – care dovedesc fără îndoială dezechilibrul său sufletesc – şi grozav se supără că nimeni nu face haz de ele. Cum, le e frică să şi râdă?

De el însă nu trebuie să se teamă nimeni, încă nu-i atât de nebun să sară de la locul său şi să zvârle cu boia în ochii celor aflaţi la masă, cu toate că, din când în când, e năpădit de gânduri atât de ciudate încât, atunci când, de pildă, domnul Fabula Jănos îl vizitează şi, ca vicecurator ecleziastic începe să debiteze lucruri pline de seriozitate, stând ţeapăn ca şi cum ar fi înghiţit un par, Timar e cuprins de o furnicătură stranie şi abia-abia poate să se stăpânească: îi vine să-şi proptească amândouă mâinile pe umerii vicecuratorului şi să sară apoi peste capul acestuia.

Timar avea ceva straniu în priviri, ceva care-ţi provoacă fiori de gheaţă prin tot trupul.

Athalie întâlni şi ea această privire.

Deseori, stând în faţa ei la masă, ochii lui Timar se lipeau flămânzi de chipul şi trupul Athaliei. Privirea melancolicilor ştie atât de bine să exprime dorinţa provocată de farmecele unei femei!

Ce-i drept, Athalie avea o frumuseţe cu totul aparte. Avea într-adevăr un gât şi un piept de Ariadnă. Ochii lui Mihăly nu se puteau dezlipi de gâtul ei frumos, alb ca zăpada, aşa încât Athalie începu să se neliniştească de omagiul mut adus farmecelor sale.

„Da – gândea Mihâly – dacă o singură dată ai putea să fii în mâinile mele, tu gât frumos şi alb ca zăpada, tu piept minunat, neted şi catifelat. Pentru ca strângând pumnii mei de oţel să-ţi ferec respiraţia în gârlej!”

Aceasta era dorinţa lui în timp ce privea trupul minunat de bacantă al Athaliei.

Doar Timea nu se temea de el.

Timea nu se înfricoşa niciodată, şi-apoi n-avea nici un motiv să se teamă de el.

În cele din urmă Timar se plictisi să mai aştepte primăvara care întârzia să sosească. De ce trebuie ca omul care vrea să doarmă sub rădăcina florilor să aştepte ca acestea să-şi deschidă corolele?

În ziua plecării dădu o masă de pomină.

Invită lume multă, chiar şi oameni despre care abia dacă auzise vreodată. Toată casa se umplu de musafiri, înainte de începerea petrecerii, îi spuse lui Fabula Jânos:

— Frate întru Domnul! Să fii mereu în preajma mea şi dacă, spre dimineaţă, o să fiu criţă şi n-o să-mi mai dau seama de nimic, porunceşte să fiu urcat în trăsura mea, să fiu culcat pe bancă şi-apoi daţi bice cailor!

Aşa, fără cunoştinţă voia să dispară din casa lui, din oraşul său natal. Până la ziuă, câţiva musafiri căzură care pe unde se nimeri, însuşi domnul Fabula Jănos sforăia binişor, stând într-un fotoliu, cu capul dat pe spate; doar Timar, el singur, rămăsese treaz.

Când bea vin, melancolicul e întocmai ca Mithridate1 când bea otravă. Nu poate obţine efectul dorit.

Timar fu nevoit să se ducă el însuşi să-şi caute trăsura pentru a pleca la drum.

În capul său visul şi realitatea se-nvălmăşeau, era pradă închipuirii şi ameţit de-a binelea năpădit de amintiri şi de halucinaţii.

I se părea că stă în faţa patului unei sfinte cu chipul alb, o sfântă care doarme. Ba parcă a şi sărutat buzele acestei statui albe; statuia nu s-a mişcat însă.

Poate că toate acestea nu erau decât plăsmuiri ale ameţelii sau ale închipuirii sale înfierbântate.

Prima plăsmuire e înlocuită de alta: parcă din dosul unei uşi ce dă într-un coridor întunecos îl pândeşte un chip frumos de femeie, cu părul ondulat, o făptură voluptuoasă, cu ochii nespus de strălucitori; printre buzele sale roşii, dinţii albi ca un şirag de perle strălucesc într-un fel ciudat atunci când ridică lumânarea deasupra capului şi-l întreabă văzându-l: „încotro porniţi, domnule?”

Drept răspuns, pare-se a şoptit la urechea acelei zâne încântătoare:

— Plec pentru a face din Timea o femeie fericită.

Auzindu-l chipul acela de zână a luat parcă înfăţişarea Meduzei2, iar şuviţele creţe de păr, ah! Parcă s-au preschimbat în şerpi!

Poate că şi asta era tot o halucinaţie!

Timar se dezmetici abia spre prânz când vizitiul schimbă caii. Se aflau departe, departe de Komârom.

Hotărârea sa rămăsese neschimbată.

Se făcuse noapte de-a binelea când sosi la Dunărea de Jos unde, în coliba pescărească, îl aştepta barca de contrabandist comandată cu mult înainte.

Trecu pe insulă, cu toate că era încă întuneric.

Îl încerca un gând.

Dacă între timp Noemi murise?!

De ce n-ar fi fost cu putinţă? O, ce povară i s-ar fi luat de pe suflet! Povara de a o convinge să facă pasul acela împreună!

Când un om îndrăgeşte o idee fixă, apoi cere sorţii să nu-şi vâre nasul; totul trebuie să se întâmple potrivit acestei idei.

Lângă trandafirul alb, sădit de mult, se afla desigur un alt trandafir care în primăvară va face flori roşii; acest trandafir este al Noemiei. Şi acum, un al treilea trandafir va fi sădit lângă cele două: un trandafir cu flori galbene, florile omului de aur.

Cu această imagine în minte, Timar sări pe malul insulei. Era încă noapte şi răsărise luna.

Casa neterminată, lugubră ca un cavou, îl întâmpină năpădită de bălării, cu uşile şi ferestrele acoperite cu rogojini pentru ca zăpada şi ploaia să nu pătrundă înăuntru.

Mihâly grăbi spre coliba aceea mică. Almira sări înaintea lui, îi linse mâna, dar nu latră, ci doar îl apucă de colţul mantalei şi-l conduse până în dreptul ferestrei.

Razele lunii pătrundeau prin ferestruica micii colibe. Mihăly privi înăuntru; odaia era învăpăiată de lumina lunii.

Putu să-şi dea seama că în cameră se afla numai un pat. Celălalt lipsea. Iar în patul acela dormea Tereza.

Totul se potrivea presupunerilor sale: fără-ndoială că Noemi se odihnea sub trandafiri. Era mai bine aşa.

Bătu încetişor în geam:

— Eu sunt, Tereza! Auzindu-l, femeia veni în pridvor.

— Dormi singură, Tereza? O întrebă Timar.

— Singură.

— Noemi s-a dus sus, la Dodi?

— Nu. Dodi a coborât la Noemi.

Timar privi mirat spre Tereza. Atunci, femeia îl luă de mână Şi, cu o seriozitate prefăcută, îi conduse în spatele casei, acolo unde se afla fereastra celeilalte camere care de asemenea era luminată, înăuntru pâlpâia o candelă. Timar privi pe geam şi, pe patul alb, o zări pe Noemi care dormea strângând la pieptul ei căpşorul unui îngeraş cu părul de aur.

— Cine-i acolo? Întrebă Timar, înăbuşindu-şi strigătul, aşa încât se auzi doar o şoaptă şuierată.

Tereza zâmbi blând:

— Păi nu vezi? E Noemi cu micul Dodi. Dodi a vrut să vină îndărăt la noi. A spus că-i mai bine aici decât în rai. I-a spus lui Dumnezeu: „Tu, oricum, ai destui îngeri, dă-mi drumul să mă întorc la cei care au avut doar unul singur”. Şi Dumnezeu l-a lăsat să vină înapoi.

— Cum aşa?

— Hm, hm! Păi. Vechea poveste. O biată contrabandistă a murit tot ca şi cealaltă, iar copilul ei a rămas orfan şi l-am primii la noi. Te supără?

Timar tremura din cap până în picioare de parcă ar fi fost cuprins de febră.

— Să nu-i trezeşti până nu se face ziuă! Îl sfătui Tereza. Nu-i bine să se întrerupă somnul copilului; viaţa unui copilaş are multe taine. O să ai răbdare, nu-i aşa?

Păi ce-ar mai fi putut spune Mihâly?! Zvârli căciula din cap, îşi scoase mantaua şi haina, rămânând în cămaşă îşi suflecă mânecile. Tereza crezu că înnebunise. O, nu! Nu înnebunise! Se năpusti spre casa de lemn de nuc, sfâşie rogojinile care astupau uşile şi ferestrele, se repezi la masa de tâmplărie, strânse între menghini o scândură ce-i trebuia pentru uşa neterminată, ridică rindeaua şi începu sa lucreze.

Se crăpa de ziuă. Noemi tocmai visa că în casa cea nouă cineva dă la rindea, că rindeaua hârşâie muşcând din scândura de lemn tare, iar când cel care lucra se odihnea, în vis îi răzbătea cântecul: „E mai de preţ coliba iubitei, Decât a Budei mândră cetate.”

Dar când deschise ochii, zgomotul rindelei şi cântecul nu conteriră.