Rochia de mireasă

Mai erau doar trei zile până la nuntă. Duminică după-amiază domnişoara Athalie plecă în vizită la prietenele ei din copilărie, înaintea nunţii domnişoarele se bucură de privilegiul de a face vizite fără să fie însoţite de mamele lor; or fi având desigur o mulţime de secrete de împărtăşit pentru ultima oară înainte de măritiş.

Aşa stând lucrurile, doamna Zofia putu să rămână acasă. Ea se bucură cel mai mult, pentru că, în sfârşit, la un an o dată avea o zi în care nu trebuia să meargă în vizite sau să aştepte vizite, să-şi păzească fata, să asculte conversaţii nemţeşti – din care de altfel nu înţelegea nici o boabă – ci putea să stea acasă, să-şi aducă aminte de vremurile acelea fericite când era cameristă şi când în asemenea după-amieze de duminică îşi umplea sorţul cu porumb fiert, se aşeza pe o bancă în faţa casei şi până se însera curăţa ştiuleţii de porumb mâncând bob cu bob şi pălăvrăgind cu prietenele ei, slujnice gureşe.

Zi liberă şi porumb fiert avea şi acum, numai că prietenele, slugile cele vesele, lipseau de pe bancă. Doamna Zofia dăduse voie cameristei cât şi bucătăresei să meargă la plimbare pentru a putea să rămână singură în bucătărie, ştiut fiind faptul că porumbul fiert nu se poate mânca în cameră fiindcă boabele şi cojile mai scapă şi pe jos.

Găsi totuşi o societate potrivită pentru rangul ei. Se ivi Timea. Nici dânsa nu avea nimic de făcut: terminase de brodat rochia de mireasă şi rochia luase drumul spre croitor, care urma s-o aranjeze definitiv şi s-o prezinte în ziua fixată şi la ora fixată.

Timea era o fiinţă cum nu se poate mai potrivită pentru a ţine de urât doamnei Zofia. Ca şi doamna Zofia şi ea era o persoană tolerată în casă. Deosebirea consta doar în aceea că Timea se credea domnişoară pe când toată lumea ştia că-i doar o servitoare, iar despre doamna Zofia lumea ştia că-i o doamnă pe când ea se credea tot servitoare.

Deci Timea se aciua pe bancă lângă doamna Zofia, stând ca dădaca şi bucătăreasa care, după ce rabdă toată săptămâna ocările stăpânilor, răsuflă uşurate duminica şi, aşezându-se alături, încep să clevetească. Mai erau doar trei zile până la nuntă. Timea se uită jur-împrejur cu frică, temându-se să n-o audă cineva şi apoi, şoptit, o întrebă pe doamna Zofia:

— Mamă Zofia, spune-mi: ce-i aia nuntă?

Doamna Zofia îşi vârî capul între umeri, clătinându-l ca atunci când râde pe înfundate şi trase o ocheadă şireată spre copilă. Profitând ca o slujnică bătrână şi răutăcioasă, ea se folosi de stinghereala ridicolă a micuţei slujnice pentru a o amăgi în continuare.

— Ah, Timea – începu ea, cu smerenie, ca şi când ar fi spus o poveste – „e ceva tare frumos: de altfel o să vezi cu ochii tăi cum va fi.

— Am vrut o-dată să pândesc din pragul bisericii – mărturisi fata – şi m-am furişat acolo tocmai când era o nuntă înăuntru; da n-am putut să văd mai mult decât că mirele şi mireasa s-au oprit în faţa unui frumos dulap auriu.

— Ăla-i altarul, fetiţo!

— M-a zărit însă un copil răutăcios şi m-a alungat din biserică strigând: „Pleacă de aici, turcoaico!” Şi-am fugit.

— Ştii – începu să-i explice doamna Zofia, ciugulind porumb fiert şi vârând în gură bob cu bob – după aia apare sfinţia sa preotul care are pe cap un potcap de aur iar pe umeri o pelerină de mătase brodată şi prinsă cu o cataramă de aur; în mâini ţine o carte mare. Citeşte din ea şi cântă ca un înger. Mirele şi mireasa îngenunchează pe treptele altarului. Şi-apoi el îi întreabă dacă se iubesc.

— Şi ei trebuie să răspundă?

— Mai încape vorbă?! Dar nu-i de ajuns să spună că se iubesc! După ce răspund, preotul citeşte dintr-o carte aurită mai întâi în faţa mirelui, apoi în faţa miresei, jurământul: că o să se iubească mereu, că n-o să se despartă niciodată şi că vor rămâne împreună până la moarte; iar ei jură în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, şi-al Sfintei Fecioare, şi-al tuturor sfinţilor că aşa va fi în vecii vecilor, Amin. Şi-atunci tot corul repetă după preot, cântând Amin.

Timea se cutremură.

— Preotul ia apoi de pe o tavă de argint cele două verighete, pune una în inelarul miresei şi pe cealaltă în al mirelui şi le împreună mâinile înfăşurându-le cu o cingătoare de aur. În tot acest timp dascălul şi corul cântă acompaniaţi de orgă: Gospodi pomilui, Gospodi pomilui1.

O! Cât de frumos sunară aceste cuvinte în urechile Timeii. Gospodi pomilui! I se păreau cuvinte vrăjite, aducătoare de noroc.

— Apoi mirele şi mireasa sunt acoperiţi din cap până-n picioare cu un văl de mătase grea, înflorată, şi-n timp ce preotul citeşte binecuvântarea, cei doi naşi ţin două cununii de argint deasupra capetelor lor.

— Ah!

Doamna Zofia profită de interesul şi curiozitatea copilei şi începu să-i aprindă şi mai mult imaginaţia cu ajutorul luminărilor ce ard în altar.

— Iar corul cântă mereu-mereu Gospodi pomilui. Atunci preotul ia în mână o cununie de argint şi o întinde mirelui s-o sărute. După ce a sărutat cununia, i-o aşează pe cap şi-i spune: „Te încoronez pe tine, robul lui Dumnezeu, drept soţ al acestei roabe a lui Dumnezeu”. Apoi ia cealaltă cununie de argint şi o dă miresei s-o sărute.

— Şi-o încoronează şi pe -dânsa?

— Da, şi pe ea.

— Dar ei, ei ce-i spune?

— Îi spune: „Te încoronez pe tine, roaba lui Dumnezeu, drept soţie a acestui rob al lui Dumnezeu”.

— Ce minunat! E atât de minunat!

— Atunci dascălul începe să se roage pentru tânăra pereche în timp ce preotul, luându-i de mână, înconjoară cu ei de trei ori altarul. Sfârşind cu asta, naşii ridică vălul de mătase care-i acoperă pe amândoi mirii. Mulţimea din biserică îi priveşte şi se aud şoapte: „Ţii, ce mireasă frumoasă! Ţii, ce pereche frumoasă!”

Timea dădea din cap visătoare şi naivă vrând parcă să spună că şi cu asta e de acord şi că totul trebuie să fie tare frumos. Pentru a putea continua, doamna Zofia respiră adânc.

— Popa ia apoi un pahar de aur în care e vin. Mirele şi mireasa beau pe rând din paharul ăsta.

— E vin adevărat? Întrebă Timea speriată.

Repulsia faţă de vin, caracteristică tinerelor fete, era mai puternică la Timea, care-şi amintise brusc de preceptul religios ce opreşte pe mahomedani să bea vin.

— Păi, ce crezi? E vin adevărat! Iar cei doi trebuie să-l bea tot. Între timp domnişoarele şi cavalerii de onoare aruncă peste capetele lor boabe de grâu fierte în miere. Ăsta-i simbolul belşugului. Vai, de-ai şti ce frumos e!

În ochii Timeii strălucea focul imaginaţiei sale aprinse, în mintea ei toată această scenă plină de taine era jumătate mister religios, jumătate problemă de dragoste, şi de aceea toată făptura ei se înfiorase. Iar doamna Zofia râdea pe înfundate şi, pentru a nu izbucni în hohote, se îndopa mereu cu porumb fiert.

Ce straşnic mai petrecea!

Păcat însă că fu întreruptă. Răsunară paşi de bărbat ce se apropiau de uşa bucătăriei şi cineva intră. Ce grozăvie!

Acest cineva nu era altul decât însuşi domnul Kacsuka.

Phii, ce se mai sperie doamna Zofia! Nu de alta, dar în picioare avea doar nişte târlici, iar şortul îi era plin de porumb fiert! Nu ştia ce să ascundă mai întâi. Dar şi mai abitir se sperie Timea; se speriase şi ea, deşi n-avea de ce să se ruşineze.

— Iertaţi-mă! Zise domnul Kacsuka cu familiaritatea celui care se ştie de-al casei. Uşile din faţă sunt încuiate şi de aceea voiam să ocolesc prin bucătărie.

— Uite ce e! Ţipă doamna Zofia. Athalia s-a dus în vizită la nişte prietene. Iar slujnicelor le-am dat drumul să meargă la biserică; în toată casa suntem doar noi două. Din cauza asta am zis să stăm aici în bucătărie până ce se întorc servitoarele. Vă cerem iertare, domnule căpitan, că ne-aţi găsit aşa, în neglije!

— Nu face nimic, mamă Zofia, răspunse îngăduitor căpitanul. Dacă aşa stau lucrurile, rămân şi eu aici în bucătărie.

— O! Vă rog, nu pot să vă las să rămâneţi aici în bucătărie! Zău, dacă ştiu unde să vă poftesc să staţi, domnule căpitan.

Doamna Zofia era într-adevăr tare încurcată, în camera de oaspeţi nu putea să-I invite pe căpitan, iar dumneaei era îmbrăcată ca la bucătărie; s-o trimită pe Timea cu căpitanul lăsându-i singuri în timp ce dânsa s-ar fi îmbrăcat, ei bine, nici asta nu se cuvenea; numai că domnul căpitan, militar priceput, putea să se descurce în orice situaţie.

— Nu mai faceţi atâta caz de etichetă, mama Zofia. Uite, o să stau pe butoiaşul ăsta; e loc berechet, Şi se aşeza pe butoiaşul de lemn ce se afla vizavi de Timea.

Nu mai rămânea decât ca doamna Zofia să scape şi de celălalt necaz: porumbul fiert. Căpitanul o scoase pe doamna Zofia şi din această încurcătură.

— Mamă Zofi, nu cumva mâncaţi porumb fiert? Vă rog să nu vă deranjaţi. Porumbul fiert e tocmai ceea ce trebuie într-o duminică după-masă. Puneţi-mi şi mie un pumn de boabe aicea, în şapcă. Mă dau în vânt după porumb fiert, zău aşa.

Coana Zofia fu pe drept cuvânt cucerită de căpitan văzând că într-adevăr acesta se apucă să mănânce porumbul pe care i-l turnase în chipiu, ba îl mânca necurăţat şi vâra în gură câte un pumn de boabe deodată. Toate astea îl apropiară şi mai mult pe căpitan de inima stăpânei casei.

— Tocmai îi povesteam Timeii – începu să spună doamna Zofia – cam cum se-ntâmplă la botez. Asta fiindcă Timea ţinea morţiş să afle.

Timea ar fi fost gata s-o zbughească dacă doamna Zofia ar fi spus adevărul: ei, dar nu degeaba doamna Zofia era mama unei fete de măritat! Se putea oare să nu ştie să schimbe vorba ex tempore1 în faţa unui vizitator picat pe neaşteptate?

— Îi explicam cum e la botez. Şi s-a speriat. Uite cum mai tremură! I-am spus că o s-o înfăşoare şi pe dânsa în scutece, aşa cum se înfăşoară un prunc când e dus la botez, şi că trebuie să plângă. Ei, ei, ea se pierde cu firea mai mult la gândul că în timpul botezului o să i se facă harcea-parcea pieptănătura.

A sosit timpul să spunem câteva cuvinte şi despre pieptănătura Timeii.

Timea avea un păr minunat, lung şi des. Athalie îşi făcuse obiceiul să se distreze cu această podoabă a fetei poruncind coafezei sale să facă din părul Timeii fel de fel de coafuri, care de care mai ciudată. Uneori poruncea să-i ridice tot parol, netezindu-l la tâmple şi adunându-l în creştet aidoma unui turn; alteori coafeza o pieptăna ba cu cărare la mijloc – aşa încât pe creştetul Timei apăreau nişle aripi de liliac – ba îi răsucea părul într-o parte şi în alta ca nişte coarne de berbec – lăsându-l zbârlit la ceafă – ba i-l lăsa tot de urechi. Athalie o silea pe Timea să umble pieptănată cum nu umblase nimeni niciodată, să poarte nişte „construcţii” caraghioase şi ciudate, iar pentru a realiza toate acestea, coafeza folosea din plin fierul bine încins, bigudiuri, moaţe, perii şi uleiuri. Toate astea se făceau din. Dragoste de rudă, iar biata copilă habar n-avea că toate coafurile acelea o sluţeau.

Domnul Kacsuka o lămuri:

— Domnişoară Timea, nu trebuie să vă bateţi prea mult capul din pricina coafurii. V-ar sta mult mai bine dacă aţi purta părul fără atâtea zorzoane. Aveţi un păr atât de frumos încât e păcat să-l ardeţi cu fierul şi să-l îmbâcsiţi cu uleiuri. Nu-l mai lăsaţi pe mâna coafezei. E păcat pentru fiecare fir ce se pierde din acest păr minunat. Din pricina torturii ăsteia pe care dumneavoastră o numiţi coafură, părul suferă, îşi pierde strălucirea, iar firele se despică la vârf, se rup uşor şi încep să cadă de timpuriu. Dumnevoastră n-aveţi nevoie de nici o găteală de-asta, artificială. Aveţi un păr atât de frumos şi de bogat, încât pieptănându-l simplu de tot şi împletindu-l în cozi nu aţi avea nevoie de o podoabă mai frumoasă.

Foarte probabil că domnul Kacsuka spusese toate acestea doar aşa, din simpatie, din milă pentru frumosul ei păr chinuit, şi nu urmărise altceva decât să scape acea minunată podoabă de toate ciudăţeniile ce i se impuneau Timeii; dar ecoul pe care-l produseră cuvintele lui fu mult mai puternic decât ar fi bănuit căpitanul.

De îndată ce-l auzi vorbind astfel, Timea simţi că pieptenele acela vârât în părul ei îi arde creştetul capului, aşa că abia aştepta ca domnul Kacsuka să plece.

De altfel căpitanul nu zăbovi mult. Se îndură de madam Zofia care tot timpul cât căpitanul stătuse acolo se chinuise mereu să rezolve o problemă îngrozitoare; să-şi ascundă într-un fel sar altul picioarele încălţate cu târlicii aceia ponosiţi. Domnu Kacsuka făgădui să mai vină chiar în ziua aceea, apoi îşi Iuă rămas bun şi dădu să plece. Sărută mâna mamei Zofia, iar în faţa Timeii se înclină adânc.

De-abia păşi pragul că Timea îşi smulse pieptenele cel înalt din păr, desfăcu cozile cocoţate în creştet ca un turn, şi, cât ai clipi, îşi ciufuli tot părul; apoi alergă la găleata cu apă şi începu să se spele pe cap.

— Ce faci, fato? Ţipă madam Zofia. Da opreşte-te o dală, bre! Şi lasă-ţi părul cum a fost pieptănat! Că acuş-acuş vine acasă Athalie şi când o să vadă ce-ai făcut o să se supere foc!

— N-are decât să se supere! Răspunse copila cu îndărătnicie, storcându-şi părul clătit; apoi, aşezându-se pe un scăunel în spatele doamnei Zofia, începu să-şi potrivească şuviţele zbârlite împletindu-le într-o coadă.

În inima ei încolţise îndârjirea; începuse să nu-i mai fie teamă. Cuvintele căpitanului îi dăduseră această tărie. Dorinţele lui, gusturile lui erau lege pentru dânsa. Îşi împleti părul cât se poate mai simplu şi-apoi îşi făcu un coc aşa cum o sfătuise el.

Madam Zofia râdea în sinea ei, râdea pe înfundate: „s-a zăpăcit de tot copila asta!” în timp ce Timea îşi împletea părul, madam Zofia se apropie de dânsa şi încercă să-i intre în voie.

— Bine, bine, hai acum să-ţi povestesc până la sfârşit cum e cu nunta. Oare unde m-a întrerupt mucalitul ăsta de Kacsuka? O, dacă ar fi ştiut despre ce vorbeam noi! A, rămăsesem acolo. Unde mirele şi mireasa beau din acelaşi pahar, în vremea asta corul şi diaconul cântă într-una Gospodi pomilui! Pe urmă preotul citeşte Evanghelia în timp ce naşii ţin cununiile deasupra capetelor tinerei perechi. După asta, preotul ia cununiile şi le pune din nou pe tava de argint spunându-i mirelui: „Fii preamărit precum a fost Avraam, binecuvântat ca Isac şi să ai copii precum lacob!” Apoi se întoarce către mireasă şi-i spune: „Fii preamărită cum a fost Sara, binecuvântată ca Rebecca şi să ai copii mulţi precum a avut Rachel!'„ După ce primesc binecuvântarea, mirele şi mireasa se sărută de trei ori în faţa nuntaşilor şi de trei ori în faţa altarului.

Timea închise ochii vrând parcă să alunge această imagine.

Când sosi acasă şi văzu că Timea îşi pieptănase altfel părul. Athalie făcu ochii mari.

— Cine ţi-a dat voie, mă rog, să-ţi desfaci părul? Unde e pieptenele-girafă? Unde ţi-e funda? Pune-o imediat în păr!

Timea îşi strânse buzele şi dădu din cap în semn de protest

— Faci sau nu faci ce ţi-am spus?

— Nu.

Văzând că se încăpăţânează – lucru cu totul neobişnuit – Alhalia holbă şi mai avan ochii. Asta era nemaipomenit! Auzi. Îndrăznea cineva să i se împotrivească? şi cine? Tocmai copila aceea ţinută de milă, atât de supusă totdeauna, care nu de mult îi sărutase picioarele!

— Nu? Zbieră ea şi păşi spre Timea, apropiindu-şi obrazul roşu de furie de chipul alb al acesteia de parcă ar fi vrut s-o ardă cu flacăra ce-i aprinsese obrajii ei.

Madam Zofia stătea într-un colţ şi le privea cu o bucurie răutăcioasă.

— Nu ţi-am spus că Athalia o să te ia la rost când vine acasă? Dar Timea privi în ochii Athaliei care fulgerau de mânie şi repetă răspunsul de adineauri:

— Nu.

— Şi de ce nu? Urlă Athalie. (Acum vocea ei stridentă semăna cu vocea mamei adoptive, iar ochii bulbucaţi, cu ai tatălui.)

— Fiindcă sunt mai frumoasă aşa – răspunse dârz Timea.

— Cine ţi-a spus asta?

— El.

Toate cele zece degete ale mâinilor Alhaliei se îndoiră ca o ghearele unui vultur şi printre buzele ei frumoase scânteiară dinţii încleştaţi. Părea gata-gata s-o sfâşie.

Dar, deodată, izbucni în râs.

Furia cumplită de care fusese cuprinsă se transformase într-un râs batjocoritor. Lăsând-o pe Timea în plata Domnului, Athalie trecu în camera ei.

Domnul Kacsuka reveni de îndată ce se înseră. Fu tăcut la masă. După cină Athalie o copleşi pe Timea ca-drăgălăşenii neobişnuite.

— Ai observat, domnule căpitan, ce frumoasă e Timea acum când nu mai are părul coafat?

— Chiar aşa-i! Întări şi căpitanul.

Athalie zâmbi. Asta însemna că nu o ironie, ci o pedeapsă hărăzise copilei.

Mai rămăseseră doar două zile până la nuntă. Două zile în care Athalie fu plină de atenţii şi de drăgălăşenii faţă de Timea. N-o mai lăsă să meargă la bucătărie între slujnice şi porunci acestora să sărute şi mâna Timeii când intrau în cameră.

Iar doamna Zofia n-o mai scotea pe Timea din „micuţa mireasă”.

În sfârşit croitorul aduse rochia de mireasă. Cât de bucuroasă fu Timea când o văzu! Ce mai dansă, ce mai bătu din palme!

— Hai, încearcă-ţi rochia de mireasă! Zise Athalie, zâmbind crud.

Copila se lăsă îmbrăcată cu acea minunată rochie brodată de propriile-i mâini. Timea nu purta corset; pentru vârsta ei era destul de împlinită şi rochia îi venea de minune.

Cu câtă pudică mulţumire se învârti în faţa oglinzii! Ah, ce frumoasă va fi în rochie de mireasă! Oare îşi închipuia ce priviri de dragoste şi admiraţie va culege? Îi bătea oare mai tare inima? Năvălise oare în inima ei vreun fior fierbinte care o făcea să simtă plăcere sau durere?

O! Sunt întrebări ce nu trecură prin mintea celor care îşi râdeau de dânsa!

Camerista care o îmbrăcase îşi musca buzele să nu pufnească în râs. Iar Athalie, cu o cruzime bine ascunsă, se ocupa de găteala copilei, care nu-şi putea stăpâni bucuria, năpădită de simţăminte noi ce se puteau citi cu uşurinţă pe faţa ei albă ca marmura.

În fine Athalie aduse şi coroana de mireasă, aşezând-o pe creştetul Timeii. Mirtul şi floarea albă de iasomie îi stăteau de minune.

— Ţii! Ce frumoasă o să fii poimâine!

Socotind în sfârşit că se distraseră destul, o rugară pe Timea să-şi scoată rochia de mireasă.

— Stai să o încerc şi eu – spuse Athalie.

— Să văd cum mi-ar veni şi mie ca mireasă.

Athalie fu nevoită să-şi pună corset ca rochia să i se muleze mai bine pe talie şi, pe corpul ei frumos, liniile rochiei se conturară mai evident. O gătiră apoi cu coroana de mireasă şi întocmai ca Timea se învârti şi ea în faţa oglinzii celei mari. Oftând adânc, Timea se apropie de Athalie şi, cu o voce care trăda o sinceră admiraţie, îi şopti:

— Ah! Eşti foarte frumoasă! Eşti tare, tare frumoasă! Poate venise timpul să se termine farsa?

Nu! Timea trebuia să-şi ia plata cu vârf şi îndesat; trebuia să fie pedepsită pentru că era atât de îndrăzneaţă, pentru că era atât de prostuţă.

Amăgirea aceea batjocoritoare fu continuată toată ziua. Copila se zăpăcise cu desăvârşire din pricina aluziilor pe care le auzea, îl pândea pe domnul Kacsuka în uşă, iar când îl zărea venind, o rupea la fugă. Se înfiora auzindu-i numele şi răspundea anapoda când era întrebată ceva. Ce mai tura-vura: toată lumea se distra pe seama ei.

Bănuia oare ceva domnul Kacsuka? Poate că da.

Îl supărau toate acestea? Poate că nu.

Poate că bănuia şi alte lucruri la care nici nu visau cei ce jucau farsa aceea, şi din această pricină aştepta cu sânge rece ziua fatală.

În ajunul nunţii, Athalie îi spuse Timeii:

— Azi trebuie să posteşti. Pentru tine ziua de mâine este o zi sfântă, o sărbătoare neobişnuită. O să fii dusă în faţa altarului: o să fii botezată şi pe urmă cununată. Trebuie deci să posteşti, pentru a putea fi curată când păşeşti în faţa altarului.

Timea se supuse şi rabdă toată ziua de foame.

Asta, cu toate că tinerele fete au o straşnică poftă de mâncare şi organismul lor în plină creştere îşi cere drepturile; satisfacerea acestei trebuinţe este de altfel singura dorinţă conştientă pe care o au. Dar Timea îşi învinse această dorinţă. Asistă şi la masa de prânz şi la cină fără să se atingă de nimic, deşi fuseseră servite înadins bucatele care-i plăceau cel mai mult.

Când trecea prin anticameră, slujnicele şi bucătăreasa o îndemnau să se înfrupte pe-ascuns din bunătăţile pe care i le opriseră, zicând că nu-i cine ştie ce dacă o să calce postul, că şi-aşa n-o să afle nimeni. Timea nu se lăsă însă ademenită, rezistă cu dârzenie. Ajută şi ea la prepararea tartelor şi a piftiei pentru nunta de a doua zi. În fata ei se aflau grămezi de delicatese care te ispiteau şi-ţi stârneau pofta de mâncare, dar copila nici nu gustă măcar, deşi, dacă ar fi fost să urmeze exemplul Athaliei – care lua parte şi ea le pregătirea bucatelor – ar fi înţeles că e voie să guşti câte un pic din toate bunătăţile. Ea trebuia însă să postească; când veni seara se culcă devreme, motivând că i-e frig. Şi nu minţea. Chiar după ce se vârî sub plapumă continuă să dârdâie şi nu putu să adoarmă. Ducându-se la culcare, Athalie o auzi cum tremură şi cum îi clănţăne dinţii, dar mai avu cruzimea să-i şoptească la ureche! „Mâine, pe vremea asta, cine ştie unde o să dormi!”

Sărmana copilă! Cum să poată aţipi, dacă toate simţămintele care la vârsta ei îşi dorm somnul lor de păpuşă fuseseră trezite înainte de vreme în inima-i de copil?

Se zvârcoli ceasuri de-a rândul; teama e vecină cu bucuria şi sumedenie de dorinţe ce se ascundeau sub masca fricii de necunoscut se-nvolburau în sufletul ei. Vru să se roage, dar în disperarea ei nu fu în stare să aleagă din toate acele cărţi sfinte o rugăciune adevărată, deoarece nimeni n-o lămurise în această privinţă (doar şi asta era o glumă), aşa că începu să recite cu voce tare psalmul despre cele zece plăgi abătute asupra Egiptului, psalmul înspăimântător care începe cu „Mai întâi apele se prefăcură în sânge.” şi se termină cu: „. Şi, în sfârşit, muriră toţi noii născuţi.!” Iar Athalie era îndeajuns de crudă pentru a continua să râdă în sinea ei de biata copilă; şi era atât de lipsită de suflet încât nu catadicsea să-i spună măcar: „Nu asta-i rugăciunea, ci cealaltă, care începe cu cuvintele: „Tatăl nostru.„ Hai s-o spunem împreună!” Şi s-o fi spus împreună cu Timea până la versetul „. Şi ne izbăveşte de cel rău.” Asta pentru că, oricum, seara aceea era seara din ajunul nunţii ei şi, în aşteptarea nuntii, nu strică să te rogi chiar dacă eşti mireasă atât de bogată şi frumoasă ca Athalie!

Zorile o găsiră pe Timea cu nervii încordaţi la maximum; nu putu să aţipească toată noaptea; de aceea spre ziuă fu cuprinsă de un somn adânc, profund şi amorţitor din care se trezi. Târziu de tot, cu toate că în dimineaţa aceea nenumărate zgomote tulburau liniştea din juru-i. Nu se trezi, deşi ştia că ziua aceea era ziua nunţii ei!

Athalie porunci servitoarelor să tragă perdelele la geamuri pentru ca-n odaie să fie întuneric şi s-o lase pe Timea să doarmă până ce ea, Athalie, va fi gătită cu rochia de mireasă.

Dar această găteală cerea vreme îndelungată. Athalie voia să apară în toată splendoarea frumuseţii ei. O mulţime de rude şi clienţi din cele mai depărtate judeţe venise să petreacă la nunta unicei fiice a bogătaşului Brazovics, la nunta unei fete atât de frumoase că nu-i găseai pereche în şapte judeţe.

Nuntaşii începuseră să se adune în casa lui Brazovics. Mama miresei, coana Zofia, era şi ea încorsetată într-o rochie nouă şi – ceea ce era şi mai rău – avea şi pantofi noi, din pricina cărora dorea din ce în ce mai mult ca ziua aceea să se sfârşească cât mai repede.

Apăru şi mirele; politicos ca totdeauna şi senin – seninul acela care nu trăda niciodată nimic; politeţea era pentru dânsul un fel de platoşă sub care-şi ascundea simţămintele.

Căpitanul adusese şi buchetul miresei. Pe vremea aceea cameliile erau încă necunoscute; buchetul miresei era alcătuit din trandafiri de diferite culori. Domnul Kacsuka făcu un compliment, spunând că adusese trandafiri unui trandafir; drept răsplată, un surâs mândru înflori pe chipul nespus de strălucitor al Athaliei.

Lipseau doar două persoane: Timea şi domnul Brazovics; toată lumea însă îl aştepta din ce în ce mai neliniştită pe acesta din urmă.

Despre tatăl Athaliei se ştia că plecase cu trăsura încă dis-de-dimineaţă la domnul guvernator, în cetate, şi toţi aşteptau nerăbdători întoarcerea lui. Până şi mireasa se apropiase de câteva ori de fereastră, vrând să vadă dacă nu cumva se zăreşte trăsura tatălui ei. Numai mirele era calm.

Dar unde putea să fie domnul Brazovics?

În ajun, spre seară, fusese foarte bine dispus. Petrecuse cu prietenii şi invitase la nuntă pe toţi cunoscuţii; ba, în puterea nopţii, s-apucase să bată în geamul domnului Kacsuka şi în loc de „bună seara” îi strigase: „Cei o sută de mii de forinţi sunt pregătiţi pentru mâine!”

Şi-avea toate temeiurile să fie bine dispus.

Guvernatorul cetăţii îi făcuse cunoscut că planul fortificaţiilor fusese aprobat în întregime de către consiliul de miniştri şi că se ordonase executarea exproprierilor; ba mai mult, pentru terenurile de la Csallokoz se şi plătiseră banii; că şi celelalte terenuri erau expropriate şi că în noaptea următoare trebuia să sosească ordinele de plată semnate de ministru. Era ca şi cum ai fi avut banii în buzunar.

În zori, domnul Brazovics nu mai avu răbdare să aştepte ora de primire ci se înfiinţa cu mult mai devreme în anticamera guvernatorului ca nu cumva vreun nepoftit să răpească timpul acestuia. Guvernatorul nu-l lăsă să aştepte ci îl pofti imediat înăuntru.

— E un mic bucluc – îl anunţă el pe Brazavics după ce acesta intră.

— Bine că nu-i unul mare.

— Ai auzit vreodată de Staatsrath1?

— Nu, niciodată.

— Nici eu. De cincisprezece ani nimeni n-a mai pomenit despre el. Dar vezi, cu toate acestea Slaatsmth-ul există şi-acum a binevoit să dea semne de viaţă. După cum ţi-am spus, consiliul de miniştri a hotărât construirea tuturor fortificaţiilor şi exproprierile necesare pentru ridicarea acestora. Nu se ştie însă de unde a picat un denunţ care dă în vileag unele afaceri care, cică, ar păgubi statul. Consiliul de miniştri nu putea să se compromită revenind asupra hotărârii. Aşadar a fost convocat Staatsrath-ul, organul despre care de cincisprezece ani nimeni nu ştie altceva decât că membrii săi primesc un salariu anual şi rechizite de birou. Problema respectivă a fost deci trimisă în faţa acestei instanţe. Iar aceasta a rezolvat-o tare înţelept; în principiu a aprobat hotărârea guvernului, practic însă, a retezat-o în două. Terenurile necesare fortificaţiilor de la Csallokoz vor fi expropriate imediat, în timp ce terenurile pentru fortificaţiile de la Monostor vor fi luate de stat abia după ce se vor termina cele de la Csallokoz; or, asta ar putea să dureze optsprezece – douăzeci de ani. Aşadar, proprietarii n-au încotro şi trebuie să aştepte până atunci sosirea ordinelor de plată. La revedere, domnule Brazovics!

Auzind vestea aceasta domnul Brazovics nu fu în stare să scoală nici un cuvânt. Cui i-ar fi trăsnit prin minte că după ce toţi miniştrii fuseseră câştigaţi putea să mai apară şi un Staatsrath şi că tocmai acum când toţi erau interesaţi să ciupească din vistieria statului să se ivească un nebun care să cârtească împotriva propriilor lui interese?

Nu exista nici o scăpare!

Cei o sută de mii de forinţi pe care îi aştepta erau pierduţi dar erau pierduţi şi ceilalţi o sută de mii de forinţi care fuseseră zvârliţi pe nişte terenuri nefolositoare pe care nu le putea vinde şi care din clipa aceea nu mai făceau doi bani. Când această ultimă speranţă se prefăcu în scrum, domnul Brazovics îşi văzu toată citadela dărâmându-se. Casa cu etaj, minunata lui casă boierească, corăbiile pline cu mărfuri, biserica scăldată în lumină şi cu nuntaşii îmbrăcaţi sărbătoreşte – totul dar totul deveni pentru el o fata morgana1 care împreună cu imaginea nebuloasă a cetăţii de la Monostor aştepta doar un vânt s-o împrăştie ca pe un fum, un nor care să întunece soarele şi astfel să nu mai rămână nimic din ea.

Când ieşi din biroul guvernatorului domnul Brazovics avu impresia că soldaţii care stăteau de gardă la uşă aveau câte două căşti pe cap şi două puşti pe umăr, că geamurile clădirii dansau, că întreg coridorul se ridicase ca un povârniş de munte şi că pereţii stăteau gata-gata să se prăbuşească asupră-i.

„Ah! Iat-o pe Tinuea!”

Timea dormise în sfârşit destul; se trezise târziu şi bâjbâind prin semiobscuritatea camerei cu perdelele trase, ameţită încă de somnul adânc care o cuprinsese, îşi îmbrăcă fără prea mult dichis rochia şi, negăsind pe nimeni în camerele alăturate, ieşi clătinându-se în sala unde o îmbrăcau pe Atlialie.

Abia când intră în încăperea strălucitoare plină de glastre cu flori şi daruri de nuntă îşi veni în fire şi-şi dădu seama că era ziua nunţii.

Şi-abia când îl zări pe domnul Kucsuka cu buchetul miresei în mână o străfulgera gândul că omul pe care-l vedea era mirele. Iar când privi spre Athalie, îşi zise: „Uite, asta-i rochia mea de mireasă”. Rămăsese cu gura căscată, cu ochii larg deschişi şi expresia de pe buzele ei n-aducea nici a râs, nici a plâns.

Servitoarele, musafirii şi doamna Zofia nu-şi mai puteau stăpâni hohotele. Iar Athalie se îndreptă spre ea cu aerul unei prinţese care-şi dă ifose şi, luând în mâna ei înmănuşată în alb bărbia fină a copilei, îi spuse zâmbind:

— Azi, micuţa mea, eu voi merge la cununie; tu n-ar fi rău să mai mergi la şcoală, să mai aştepţi vreo cinci ani şi-apoi să vrei să le măriţi. Dacă s-o găsi cine să te ceară.

Auzind aceste cuvinte, femeile nu-şi mai putură stăpâni râsul. Tineri şi bătrâni începură să chicotească, să facă haz de biata copilă care se lăsase păcălită în asemenea hal!

Iar Timea stătea acolo, înţepenită, lăsând să-i atârne mâinile împreunate. Nici nu roşi, nici nu deveni mai albă. Poate că nici nu ştia cum se cheamă senzaţia pe care o încerca în clipa aceea.

Athalie simţi instinctiv că această crudă farsă n-avea darul s-o facă mai frumoasă: vru, aşadar, să uşureze pedeapsa.

— Hai, vino aici, Timea! I se adresă copilei. Uite, te-am aşteptat. Vino şi prinde-mi vălul.

Vălul de mireasă!

Timea apucă vălul cu degetele înţepenite şi se apropie de Athalie. Vălul trebuia prins cu o săgeată de aur ce se înfigea în cocul Athaliei.

Dar mâinile Timeii tremurau, iar săgeata aceea de aur era tare îndărătnică. Nu voia nicidecum să treacă prin coc. La o mişcare de nerăbdare a Athaliei vârful tocit al săgeţii atinse puţin capul frumoasei mirese.

— Ei, nepriceput-o! Strigă Athalie enervată şi se grăbi să-i dea Timeii peste mână.

Sprâncenele Timeii tresăriră. Să fie certată şi lovită tocmai în această zi şi tocmai în faţa căpitanului! Două boabe mari de lacrimi izvorâră din ochii ei. Două lacrimi ce se rostogoliră de-a lungul obrajilor săi albi.

Şi poate că tocmai aceste două lacrimi înclinară balanţa pe care o ţine în mână cel ce împarte dreptatea şi cântăreşte fericirea şi nenorocirea.

Athalie vru să-şi justifice graba dând vina pe tulburarea ei febrilă. Cu câteva clipe înainte de nuntă mireasa are tot dreptul să fie un pic capricioasă, iritată. Poftim naşii, domnişoarele şi cavalerii de onoare sunt aici, iar tatăl miresei ia-l de unde nu-i!

Într-adevăr, toţi erau neliniştiţi; numai mirele nu-şi pierduse răbdarea.

De la biserică li se trimise vorbă că preotul era pregătit şi că aştepta nuntaşii; clopotele bătuseră aşa cum se obişnuieşte când e vorba de un protector bogat. Athalie gâfâia de ciudă că tată-său nu mai venea. Solie după solie plecase în cetate după dânsul.

Dar iată că prin fereastră se zări apropiindu-se trăsura acestuia.

Brazovics sosea, în sfârşit.

Mireasa se duse încă o dată în faţa oglinzii să vadă dacă îi stăteau bine cutele vălului, îşi aranja din nou brăţările şi şiragul de perle ce-i înconjura gâtul de Junona1. Deodată pe scări se auzi un duduit ca şi cum o mulţime de oameni ar fi urcat tropăind. Şi, imediat, de pe sală, răsunară voci înspăimântate şi pline de o groază înăbuşită. Neliniştiţi, invitaţii dădură năvala afară.

Domnişoarele de onoare şi prietenele Athaliei se repeziră şi ele grămadă să vadă ce se întâmplase. Şi, ca un făcut, nimeni nu venea înapoi, nimeni nu se mai întorcea să dea vreo veste.

La un moment dat Athalie o auzi pe doamna Zofia ţipând. Dânsa răcnea însă chiar când vorbea încet!

— Nu vrei să te duci să vezi ce s-a întâmplat? Se adresă Athalie logodnicului ei.

Căpitanul ieşi; mireasa rămase în cameră doar cu Timea.

Şoaptele de groază înăbuşită, şoaptele acelea ciudate creşteau! Athalie simţea că o cuprinde neliniştea.

Dar iată-l pe mire.

Căpitanul apăru în prag si, oprindu-se acolo, îi spuse logodnicei sale:

— Domnul Brazovics a murit!

Înspăimântată, mireasa întinse braţele să se prindă de ceva; o clipă mai târziu se prăbuşi leşinată. Dacă Timea n-ar fi prins-o: în cădere Athalie şi-ar fi zdrobit capul de masa de marmură mozaicată.

Faţa frumoasei şi mândrei mirese se făcuse mai albă decât a Timeii, iar Timea, în timp ce ţinea în poală capul Athaliei, se gândea: „Uite, uite cum zace în praf rochia de mireasă!”

Mirele rămăsese în prag privind îndelung chipul Timeii; apoi se întoarse şi, profitând de învălmăşeală, părăsi casa.

Nu mişcase măcar un deget pentru a-şi ridica mireasa.