„Salto mortale” cu un mamut

Numai că în, clipele acelea nici lui Timar nu-i mai ardea de povesti; n-apucase să răsufle bine după lupta pe viaţă şi pe moarte pe care o dăduse cu moara, că Euthym, întinzându-i ocheanul, îi arătă ceva către pupa, îndemnându-1 să privească într-acolo.

Timar cercetă cu atenţie corabia ce abia se zărea din cauza depărtării şi mormăi ca pentru sine:

— Canonieră, cu douăzeci şi patru de vâsle. Ce scrie pe ea? Parcă „Saloniki”?

Privi cu ocheanul până ce culmile insulei Perigrada ascunseră în întregime corabia cealaltă.

Atunci lăsă brusc ocheanul si, ducând cornul Ia gură, sună mai întâi de trei ori scurt, apoi de şase ori; auzind semnalul, surugiii începură să-şi mâne caii mai repede.

Apele Dunării înconjoară insula stâncoasă a Perigradei cu două braţe uriaşe. Pe cel dinspre malul sârbesc pot pluti în sus corăbii oricât de încărcate. Braţul oferă calea cea mai comodă, mai sigură şi mai ieftină, deoarece de-acolo corăbiile pot să fie trase numai cu jumătate din numărul cailor, în braţul dinspre malul românesc s-a săpat de asemenea un canal de-a lungul stâncilor de pe mal, dar canalul e atât de îngust încât prin el abia poate să se strecoare o corabie si, în afară de asta, tracţiunea se face numai cu boi – câteodată fiind nevoie chiar de 60 de perechi. În partea cealaltă a insulei Perigrada, braţul dinspre malul românesc se îngustează şi mai mult, din cauza unei mici insule aşezată chiar de-a curmezişul canalului. Este insula Reskival. (Azi insula este pe jumătate aruncată în aer; pe vremea când s-au petrecut cele povestite, ea exista în întregime.) Prin strâmtoarea mărginită de cele două insule, apele Dunării năvălesc cu iuţeala săgeţii, pe când mai sus de această strâmtoare fluviul se lăbărţează formând parcă un uriaş lac ce umple golul dintre cei doi pereţi de stâncă.

E ciudat faptul că acest lac n-are luciu; el se află într-o veşnică mişcare, încât nici iarna cea mai aspră nu reuşeşte să-i încremenească apele.

Fundul lacului este presărat cu stânci; uncie stau în întregime ascunse sub apă iar altele, ieşind de câţiva stânjeni deasupra, diforme şi slute, se întrec parcă în a-şi merita sinistra faimă prin sluţenia şi hidoşenia lor.

În acel loc se privesc drept în ochi stâncile Golubacica Mare şi Golubacica Mică care adăpostesc o puzderie de cuiburi de porumbei sălbatici; acolo se vede „Războinicul” care se apleacă ameninţător peste fluviu; „Horanul Mare” îşi scoate doar capul; peste umerii săi, apele se rostogolesc furioase; iar piatra „Climiera” sileşte şuvoaiele care o asaltează să se întoarcă din drum, în timp ce un grup de stânci fără nume, împrăştiate pe sub apă, abia îşi trădează existenţa, ciobind oglinda fluviului.

E locul cel mai periculos pentru orice navigator, oricât de încercat ar fi el. Cei mai căliţi corăbieri englezi, turci sau italieni – corăbieri obişnuiţi cu toate primejdiile mării – tremură şi acum când se apropie de această albie stâncoasă.

În acest loc se scufundă cele mai multe vase. Aici s-a prăpădit „Silistra”, vestitul vas de război al Imperiului Otoman. Vasul primise ordin să se îndrepte spre Belgrad şi problema Orientului ar fi luat poate o altă întorsătură dacă un colţ de stâncă al insulei, Reskival – politician înţelept, iubitor de pace – nu i-ar fi tăiat în bord o spărtură care 1-a trimis în adâncul apelor.

Şi totuşi, prin lacul acesta cu fundul presărat de stânci există un coridor de trecere, pe care însă nu-1 cunosc decât foarte puţini navigatori, iar cei care se încumetă să-l folosească sunt şi mai puţini.

Acest coridor face posibilă trecerea unei corăbii încărcate de pe malul sârbesc, în canalul de piatră de lângă malul românesc.

Canalul acesta din urmă este despărţit de Dunărea cea mare pe toată lungimea lui de nişte stânci care se ţin lanţ, aşa că poţi să pătrunzi în el doar la Sviniţa iar de ieşit poţi să ieşi abia la Schela Cladova.

Astfel, acolo unde Dunărea, mai sus de Piatra Călugăru, formează un cot, navigatorii pricepuţi reuşesc să-şi taie drum oblic chiar cu un vas încărcat trecând din canalul sârbesc în cel românesc.

E un adevărat „salto mortale” cu un mamut plutitor.

Cornul sună de trei ori, apoi de şase ori; edecarii ştiu ce înseamnă acest lucru; descăleca şi surugiul, ştiind ce va urma; apoi, făcând o hărmălaie de nedescris şi pocnind din bice, încep să îndemne caii. Corabia înaintează vertiginos împotriva curentului apei.

Cornul sună de nouă ori.

Edecarii încep să lovească bezmetic spinările cailor; bietele dobitoace, înţelegând de vorbă şi simţind loviturile, gonesc înnebunite. Truda aceasta de cinci minute înseamnă pentru ele mai mult decât chinurile unei zile întregi de muncă.

Cornul sună de douăsprezece ori. Tot ce pot să dea om şi animal dau în această clipă. E un efort, suprem, până la prăbuşire; odgonul gros de mai bine de trei degete se întinde atât de tare, încât ţiuie ca o coardă de arc, iar sulul de fier de pe prova – peste care se derulează odgonul – se înfierbântă de parcă ar fi băgat în foc; căpitanul stă în faţa odgonului, cu securea în mână.

Şi în momentul când corabia prinde cea mai mare viteză, taie cu o singură lovitură funia de la prova. Odgonul întins ca o uriaşă coardă saltă în văzduh şuierând înspăimântător; caii de pe mal cad grămadă; cel din cap îşi frânge gâtul – iată de ce a descălecat din timp călăreţul său; corabia, scăpată de funia care a ţinut-o, îşi schimbă dintr-odată direcţia şi se îndreaptă cu prova spre malul nordic, tăind fluviul de-a curmezişul, împotriva cursului apei.

Marinarii numesc această manevră îndrăzneaţă „trecerea vadului”.

În acele clipe, tocmai când valurile se năpustesc mai avan împotrivă-i, nici o putere nu mai mâână corabia încărcată: nici aburii, nici vâslele; trecerea pe malul celălalt se face numai datorită inerţiei.

Calculul acestei forţe motrice, găsirea raportului potrivit între mărimea ei, distanţa şi forţa curentului potrivnic care-o consumă ar face cinste oricărui mecanic bine pregătit; corăbierul nepriceput în ale tehnicii învaţă totul din practică.

Din clipa în care Timar tăiase odgonul, viaţa celor de pe corabie se găsea în mâinile unuia singur: în mâinile cârmaciului.

Şi iată că Fabula Janos îşi arată priceperea.

— Slavă ţie, Iisuse! Doamne ajută! Murmură el si, fără să piardă vremea, se apucă de lucru.

Corabia se avântase cu atâta repeziciune spre locul format de apele Dunării, încât acum era nevoie de doi oameni la cârmă; doi oameni şi totuşi cu greu izbuteau să strunească monstrul care gonea.

În acest timp Timar, aflat la prova corăbiei, cerceta albia fluviului cu plumbul de măsurat adâncimea; căpitanul ţinea cu o mână sfoara, în timp ce cu cealaltă arăta pe degete, spre cârmaci, câte picioare mai erau între chila corăbiei şi fundul apei.

— Doamne-ajută!

Timonierul cunoaşte atât de bine stâncile care rămân în urma lui încât ar putea socoti cu uşurinţă cu cât au crescut apele Dunării faţă de săptămâna trecută. Mânerul timonei e fără îndoâială în mâini sigure: în aceste clipe, o singură mişcare greşită, o lovitură cât de neînsemnată în prova corăbiei atât de mică încât s-o reţină doar pentru o clipă din goana ei – ar trimite corabia şi toţi pasagerii pe urma morii dispărute, în vârtejul adânc de douăzeci de stânjeni de la Perigrada, aşa încât frumoasa copilă albă ar urma soarta frumoasei şi atât de regretatei pisicuţe albe.

Corabia trece însă cu bine şi peste porţiunea aceea puţin adâncă ce precede cataractele Reskivalului – partea cea mai afurisită de altfel; acum îşi încetineşte mersul atât din cauza curentului ce-o izbeşte în faţă, reducându-i viteza, cât şi din pricină că fundul apei este plin de stânci cu vârfuri ascuţite.

Timea, aplecându-se peste bord, priveşte în limpezimea apei. Refractându-se printre valurile transparente, mormanele de stânci par atât de aproape încât, datorită frumosului lor colorit viu şi pestriţ, verde, galben şi roşu, formează parcă un uriaş mozaic; printre ele se strecoară sprinten câte un peste cu solzi de argint şi aripioare roşii. Priveliştea aceasta de basm a fermecat-o!

Clipele se scurg într-o tăcere adâncă: fiecare îşi da seama că pluteşte pe deasupra mormântului său, că numai mila Celui de Sus care-i are în pază îi fereşte să-şi găsească loc de odihnă acolo, pe fundul apei, printre cei mulţi. Numai copila nu înţelege încă înfricoşătoarea primejdie.

Curând ajung în mijlocul unui cerc de stânci care formează parcă un golf. Navigatorii le-au botezat „stâncile-puşti”, poate fiindcă zgomotul valurilor ce se frâng izbindu-se de ele seamănă cu răpăitul unor puşti care se descarcă una după alta.

În locul acela, apele braţului principal al Dunării se îngrămădesc şi formează un bazin adânc. Stâncile din fundul apei nu sunt primejdioase, deoarece zac în adânc; printre ele, în întunericul verzui, se pot zări nişte matahale uriaşe şi greoaie ce abia se mişcă: sunt morunii, oaspeţi veniţi din îndepărtata mare; din când în când se zăreşte şi ştiuca, lupul apelor, acest peşte care aici atinge câteva zeci de ocale; apariţia ei pune pe goană cetele pestriţe ale peştilor care-şi fac siesta.

Timea nu se mai sătura privind joaca locuitorilor adâncului; părea că vede, din zborul unei păsări, un amfiteatru uriaş.

Deodată se pomeni apucată de braţ: Timar o smulse de lângă bord şi o împinse în cabină, trântind uşa cu un zgomot asurzitor.

— Păzea, hohoo! Se auzi deodată glasul întregului echipaj.

Neştiind ce se întâmplase şi neînţelegând din ce cauză căpitanul se purtase cu ea atât de brutal, fata fugi la gemuleţul cabinei să vadă ce se petrece afară.

Nu se întâmplase încă nimic deosebit, dar, trecuţi cu bine prin golful stâncilor-puşti, vasul se pregătea sa intre în canalul românesc. Aici însă – mai ales când vântul suflă cu tărie – valurile se revarsă din bazinul golfului în canal cu atâta repeziciune încât formează o adevărată cascadă: este clipa cea mai periculoasă a saltului mortal.

Privind prin ferestruică, Timea apucă să-1 vadă pe Timar stând la prova cu o cange în mână. În clipa următoare răbufni un muget asurzitor şi un val înspumat şi înalt cât un munte mătură puntea izbind de geamuri o masă verde şi cristalină care, pentru moment, o orbi. Când redeschise ochii, nu-1 mai văzu pe Timar acolo unde îl zărise adineauri.

Afară se auzeau strigăte; Timea dădu buzna spre uşă, lovindu-se piept în piept cu tatăl ei.

— Ne scufundăm? Întrebă ea.

— Nu. Corabia a scăpat, dar căpitanul a fost luat de val. Timea văzuse totul – doar sub privirile ei valul uriaş îl măturase pe Timar de pe puntea vasului. Auzind însă vestea, inima ei nu bătu mai tare.

Uimitor, nu?

Când văzuse pisica albă pierind în vârtej, fusese deznădăjduită şi nu putuse să-şi stăvilească lacrimile iar acum, când i se aducea vestea că Timar fusese înghiţit de valuri, nu putea spune nici măcar: „Bietul de el!”

Da, fiindcă sărmana pisicuţă albă atât de îngrozită ceruse ajutor de la toţi, pe când omul acela îi înfrunta pe toţi! Apoi pisicuţă albă era un animal mic şi drăguţ, pe când căpitanul, i se părea un bărbat uriaş; şi, în sfârşit, pisicuţă albă nu putea să se salveze, pe când căpitanul vasului, puternic şi isteţ, cu siguranţă că va şti să scape: doar de-aia-i bărbat!

După ultimul salto mortale corabia, scăpată de primejdii, plutea lin în canalul românesc: echipajul dădu buzna spre luntre să-1 caute cu căngile pe cel care dispăruse. Euthym agita o pungă deasupra capului, făgăduind-o ca răsplată celui care-1 va salva pe Timar.

— O sută de galbeni celui care-l va scoate viu din apă!

— Păstraţi-vă suta de galbeni, domnule! Se auzi deodată, din celălalt capăt al vasului, glasul celui căutat. Am venit fără să mă ajute nimeni.

Timar se urcă pe bord, căţărându-se pe parâma ancorei de la pupa.

Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, începu să dea comenzi:

— Aruncaţi ancora!

Ancora grea de trei chintale fu azvârlită în apă şi corabia rămase ţintuită în mijlocul canalului, ascunsă de stânci aşa încât nu putea fi văzută dinspre Dunăre.

— Şi-acum, în barcă, să mergem la mal! Se adresă Timar celor trei oameni de lângă el.

— Ar fi bine să te schimbi, să-ţi pui haine uscate – îl sfătui Euthym.

— Pierdere de vreme! Răspunse Timar. Azi o să mai am parte încă de câteva ori de un asemenea botez. Aşa, cel puţin, n-am de ce să mă mai feresc de apă. Şi-apoi trebuie să ne grăbim.

Ultimele cuvinte le rosti în şoaptă. Ochii celuilalt clipiră a înţelegere.

Timar sări grăbit în luntre. Conducea el însuşi, dornic să ajungă cât mai repede la schela de pe mal unde putea găsi cele necesare pentru remorcaj. Strânse repede optzeci de boi pe care-i legă de odgoanele cele noi întinse între timp de pe corabie; nu trecuse nici o oră şi jumătate şi „Sfânta Barbara” îşi continua drumul prin Porţile de Fier, mergând de-a lungul malului opus aceluia pe lângă care navigase.

Când Timar se înapoie pe vas, hainele i se uscaseră din pricina fierbinţelii produse de oboseală.

Corabia fusese salvată, de două ori salvată şi, o dală cu ca, toată încărcătura, şi Euthym, şi Timea. Îi salvase Timar. Oare de ce-l interesau pe el toate astea? De ce se zbătuse atâta? El era doar un simplu slujbaş pe vas, doar un schrciber1 care primea anual un salariu ca vai de lume, un om căruia ar fi trebuit să-i fie indiferent cu ce era încărcată corabia: cu grâu, cu tutun de contrabandă sau cu mărgăritare, deoarece plata lui rămânea aceeaşi.

Cam asemenea gânduri treceau şi prin mintea „curăţitorului” când, ajungând în canalul românesc, reîncepu conversaţia cu timonierul, după ce împrejurările îl siliseră să tacă o bună bucată de vreme:

— Trebuie să recunoşti că azi, mai dihai decât oricând, am fost gata-gata să ajungem împreună în iad.

— Cei drept, c drept! Mormăi Fabula.

— Şi, mă rog, ce nevoie aveam să încercăm dacă ne putem îneca sau nu de sfântul Mihail?

— Hm, făcu Fabula Janos şi trase o duşcă din ploscă. Cât primeşti pe zi?

— Douăzeci de creiţari î răspunse „curăţitorul”.

— Cine dracu te-a adus aici să mori pentru douăzeci de creiţari? Că eu nu te-am chemat! În ce mă priveşte, eu am un forint pe zi şi de-ale gurii cât mă ţin curelele. Am deci cu patruzeci de creiţari mai mult decât dumneata, aşa că face să-mi primejduiesc viaţa. Ce ţi-a venit?

„Curăţitorul” clătină din cap si, pentru a fi mai uşor auzit, îşi scoase gluga rămânând numai cu şapca.

— Ascultaţi, mi se pare că vasul ăla turcesc care venea în spatele nostru urmărea tocmai corabia dumneavoastră şi tare mă tem că „Sfânta Barbara” se cam fereşte de canoniera aia.

— Hm! Timonierul se porni să tuşească şi, pe dată, răguşi atât de tare încât nu mai putu să zică nimic.

— Oricum, pe mine nu mă priveşte! Urmă „curăţitorul”, ridicând din umeri – eu sunt grănicer austriac; n-am nici în clin nici în mânecă cu turcul; dar ştiu cu ce ştiu.

— Află atunci ceea ce nu ştii! Spuse Fabula Janos. E adevărat că vasul ăla turcesc ne urmăreşte şi tot aşa de-adevărat e că din cauza lui am schimbat drumul, dar facem asta fiindcă, din nenorocire, pe fata aceea palidă de colo voiau s-o ia în haremul sultanului; tată-său n-a vrut s-o lase. Mai degrabă a fugit din Turcia; şi-acum gândul nostru e s-ajungem cât mai repede pe pământ unguresc, unde nu-i mai poate urmări sultanul. Ei, iaca, acuma ştii tot, aşa că nu mă mai iscodi, ci du-te mai bine în faţa slăvitului chip al sfintei Barbara, iar dacă valul o fi stins cumva candela, aprinde-o şi nu uita, rogu-te, să arzi în faţa sfintei trei rămurele sfinţite de mâţişori, dacă zici că eşti catolic drept-credincios.

„Curăţitorul” se sculă anevoie si, scotocind prin buzunare, scoase amnarul şi cremenea apoi, după ce bodogăni ceva ca pentru sine, se întoarse spre timonier:

— Eu, fără doar şi poate, sunt catolic drept-credincios pe când despre dumneata se spune că eşti papistaş doar pe corabie, iar în clipa când simţi uscatul sub picioare, devii calvin. Când eşti pe apă, te rogi, dar de-abia aştepţi să pui piciorul pe mal să poţi începe iarăşi să-njuri. Apoi se mai zice că numele matale este Fabula Janos, iar Fabula pe latineşte înseamnă poveste. Cu toate astea, află de la mine că totuşi cred tot ce mi-ai spus, numai să nu-ţi fie cu bănat.

— Bine, bine. Şi-acum du-te şi să nu te mai văd până nu te-oi chema.

Trei ceasuri i-au trebuit vasului cu 24 de vâsle să ajungă din locul unde fusese văzut de pe „Sfânta Barbara” până la insula Perigrada, acolo unde Dunărea se desparte în două braţe. Mormanele de stânci ale acestei insule ascundeau celor de pe vas întreg colul Dunării. De pe canonieră nu se putea vedea nimic din tot ce se întâmplase în spatele stâncilor.

Vasul turcesc întâlnise mai jos de insulă bucăţi de corabie sfărâmată, aruncate de vârlej la suprafaţă. Erau rămăşiţele morii scufundate. Dar nu se putea spune dacă aparţinuseră unei mori sau unei corăbii.

După ce canonieră lăsă în urmă insula Perigrada, Dunărea se aşternu astfel încât pe o întindere de o milă şi jumătate se putea zări totul ca-n palmă. Nu se vedea însă nici o corabie încărcată, plutind pe fluviu, sau acostată la mal. Vasele care se legănau pe lângă ţărm erau nişte biete bărci pescăreşti.

Canonieră pătrunse şi mai sus pe Dunăre, în unele locuri patrulând până în mijlocul fluviului, apoi se întoarse la mal. Comandantul turc îi întrebă pe cei ce făceau paza ţărmului dacă nu văzuseră o corabie încărcată care, pasămite, trecuse prin faţa lor. Nimeni nu văzuse nimic; pe lângă ei nu trecuse o asemenea corabie.

Înaintând în susul apei, canonieră ajunse din urmă edecarii ce remorcaseră „Sfâma Barbara”. Comandantul îi întrebă şi pe aceştia. Erau nişte sârbi tare cumsecade. Ei îl lămuriră cum nu se poate mai bine pe turc încotro să caute corabia „Sfânta Barbara”.

— A fost înghiţită, biata de ea, de vârtejul de la Perigrada, cu saci, cu oameni, cu tot; iată odgonul rupt.

Canonieră îi lăsă în plata Domnului pe edecarii sârbi care se văicăreau de mama focului că rămăseseră neplătiţi. (Trebuia să se întâlnească cu corabia la Orşova şi s-o remorcheze mai departe.) Vasul turcesc se întoarse si, purtat de curent, începu să plutească în josul apei.

Când urmăritorii ajunseră iar în dreptul insulei Perigrada, observară jucând pe valuri o scândură pe care n-o luase apa. Pescuind-o, văzură că de ea atârna o funie cu un cârlig de fier; scândură nu era altceva decât o bucată de lopată din roata morii scufundate.

Traseră funia si, descoperind ancora de la capătul ei, o scoaseră şi pe aceasta din apă; pe braţul ei se găsea săpat cu litere mari numele „Sfintei Barbara”.

Acum era limpede cum se întâmplase catastrofa. Odgonul cu care fusese remorcată „Sfânta Barbara” se rupsese, iar corabia încercase să ancoreze. Ancora nu rezistase însă din cauza încărcăturii; vasul fusese târât în vârtej şi-acum scândurile lui pluteau la voia întâmplării în timp ce călătorii zăceau fără glas în mormântul adânc de piatră.

Mash Allah! Acolo nu ne putem duce după ei.