III

ÎN FAŢA TRIBUNALULUI se topea de căldură asfaltul; cei câţiva trecători ocazionali abia se târau, căutau umbră, păreau copleşiţi de zăduf. Iulia Prodan sosi la unu şi un sfert, tocmai în clipa când apăru şi duba în faţa intrării principale. Din maşină coborî un comisar gras, îmbrăcat în uniformă neagră, pătată de mâncare, şi un civil slab, osos, cu o pălărie cu boruri mari. Acesta din urmă scoase din buzunar o legătură de chei şi deschise uşa din spate, apoi se rezemă de maşină. Ţinea între buzele subţiri un muc stins, pe care îl muta dintr-un colţ al gurii în celălalt. Părea nervos. Profesoara se postă cu spatele spre ei, mimând un interes deosebit unor ordonanţe lipite pe zid. Cu coada ochiului îi ţinea pe cei doi comisari sub observaţie.

Mai târziu apăru încă un comisar spilcuit, învăluit în aromă de parfum franţuzesc.

Fix la unu şi jumătate, doi poliţişti deschiseră uşile mari de stejar ale instituţiei şi, la capătul scărilor, apăru Andrei: purta o haină cenuşie, puţin prea largă pentru el. Mâinile le ţinea în faţă, prinse în nişte cătuşe lucioase de oţel. În stânga şi în dreapta, doi agenţi civili călcau în acelaşi ritm cu el. Iulia Prodan căută privirile lui Andrei dar acesta se uita cu încăpăţânare în jos. Probabil – îşi spuse – el ştie mai bine ce are de făcut. Aşteptă până ce Andrei fu împins în dubă, în care îl urmară comisarul gras, cu hainele pătate, civilul cu mucul de ţigară între buze şi unul din agenţii care îl însoţiseră pe Andrei în sala tribunalului. Uşa dubei, care nu avea clanţă decât pe dinafară, fu închisă de cel de al doilea agent. La un semn al comisarului dichisit, maşina porni. Iulia aşteptă o clipă, apoi, ca un om care e străin de tot ce se întâmplă în jurul lui, traversă strada şi se aruncă în taxiul cu care venise. Şoferul clătină din cap în semn că ştie tot ceea ce avea de făcut şi apăsă pe accelerator.

În dubă, Andrei Bogdan era aşezat între agentul îmbrăcat în civil, cu ţigara stinsă între buze, şi comisarul gras. Pe cel cu ţigara stinsă între buze îl văzuse în toate cele şapte zile ale procesului. Stătuse tot timpul în apropierea boxei, cu o mină în buzunar, probabil să poată scoate, la nevoie, cât mai repede, pistolul. Andrei ştia că paza se înăsprise, cu scopul să-l ţină cât mai izolat, să nu poată avea legătură cu cei de afară. Ei nu ştiau că în fiecare zi primea un raport de la tovarăşi, care îl înştiinţau de felul cum decurg pregătirile de evadare. În ultima bancă din sală, stătea Gabi, contabila de la fabrica de pastă de dinţi. Purtând pălărie, însemna că pregătirile decurg normal, că nu intervenise nimic neprevăzut. Dacă ar fi apărut o singură zi fără pălărie, atunci Andrei ar fi trebuit să încurce procesul, să-l prelungească până când tovarăşii i-ar fi dat de veste că lucrurile s-au aranjat din nou. Sarcina celor de afară era precisă: trebuiau să afla ce se va întâmpla imediat după proces, unde şi cum îl vor transporta, să analizeze traseul, să se găsească locul cel mai vulnerabil şi acolo să se organizeze evadarea. Acum, stând cu genunchii strânşi, era concentrat, încerca să audă tot ce se petrecea dincolo de pereţii dubei. Când comisarul îl lovi cu cotul, tresări:

— Ştii că ăsta e ultimul tău drum?.

— Ştiu, îi răspunse Andrei fără să se întoarcă spre el.

Comisarul insistă:

— La ce s-o fi gândind un om care ştie că face ultimul său drum?

— Uite, la asta nu m-am gândit, îi răspunse Andrei liniştit.

După zgomotele de afară, ştia că se aflau pe podul de la gara triaj.

— Ai umor, constată comisarul.

— Am.

Când Lepădatu sosi în faţa fabricii de hârtie, căruţa cu fân era de mult acolo. O străjuiau doi oameni: unul îmbrăcat în straie ţărăneşti, iar cel de al doilea purta pantaloni unsuroşi şi un pulover de lână. Lepădatu le făcu un semn abia perceptibil cu capul.