IV

DINCOLO DE ZIDURILE GROASE ale fabricii de hârtie, băieţii tocmai terminaseră meciul de fotbal; câştigase echipa Pistruiatului, „Semaforul”, cu patru la unu împotriva echipei lui Guriţă din Strada Veche.

Guriţă susţinea că golul al treilea nu fusese valabil şi hotărâră ca, până la revanşă, să construiască din şipci nişte porţi adevărate, să nu mai fie discuţii. Pe urmă, băieţii se risipiră şi nu mai rămaseră în curte decât Mircea, Ghiţă şi, bineînţeles, Pistruiatul, care hotărâră să facă curăţenie, să adune hârtiile risipite prin curte şi să smulgă bălăriile de lângă poartă. Erau în plină activitate, când Mircea descoperi un om călare pe zid. De emoţie se congestionă la faţă şi abia reuşi să îngaime:

— Uuuitaţi-vă!.

Pistruiatul se întoarse în direcţia indicată şi văzu că omul care escaladase zidul tocmai aterizase printre buruieni. Era un om înalt, îmbrăcat în nişte haine cenuşii. Pistruiatul, instinctiv, se trase după un pom, să nu fie zărit. Omul cu hainele cenuşii se uită în jur, apoi cu paşi mari porni spre clădirea fabricii. Ajuns în apropierea unei ferestre cu ochiurile sparte, îşi mai roti o dată privirea prin curte, să vadă dacă nu e urmărit, apoi cu un singur salt, sări peste pervaz şi se mistui în întuneric. Pistruiatului, care rămase în continuare în spatele pomului, îi era ciudă când vagabonzii, oameni fără căpătâi, îşi petreceau câte o noapte în fabrica lui. De obicei lăsau murdărie în urma lor şi numai el ştia cât trebuia să trudească să măture toate încăperile. Individul care sărise zidul părea urmărit şi, sigur, nu era din partea locului; altminteri ar fi trebuit să ştie că fereastra pe unde pătrunsese dădea în încăperi fără ieşire. În pod oricum nu putea ajunge din cauza scărilor de lemn putrezite de mult, care n-ar fi rezistat sub greutatea unui om. Fără îndoială, o să încerce să se strecoare de-a lungul coridorului, terminat în nişte trepte, şi o să coboare la subsol. Dar acolo încăperea avea toate uşile zidite. Numai la înălţimea podelei era o gaură de scurgere, dar şi prin această deschizătură nu se putea trece decât într-o cameră fără uşi, fără ferestre, folosită pe vremuri de tinichigiu pentru depozitarea plăcilor de aluminiu.

Afară, în stradă, se auziră comenzi şi Pistruiatul se repezi la gard. Văzu o maşină neagră cuprinsă de flăcări, din care coborau câţiva comisari. Un individ înalt, osos, făcu semne disperate unui taxi, care fu nevoit să frâneze să nu-l calce. Intră în vorbă cu şoferul şi Pistruiatul pricepu doar atât că îl obligă să-l ducă în oraş după ajutoare. Ceilalţi, cu pistoalele în mână, se repeziră spre poarta fabricii.

Primul care intră în curte era un comisar gras; se uită în jur, apoi dădu indicaţii. Ceilalţi se risipiră în curte şi cercetară fiecare boschet în parte. Pistruiatului îi păru bine că omul urmărit o să fie scos din fabrică. Observă cu atenţie fiecare mişcare a poliţiştilor, dar n-avu curaj să le spună încotro a luat-o fugarul.

Comisarul îl descoperi pe Mircea şi se apropie de el:

— Băiatule, n-ai văzut pe aici alergând un om îmbrăcat în haine cenuşii?

Mircea, probabil emoţionat de uniformă, de fireturile albe terminate în nişte ţurţuri de metal, bâlbâi mai abitir ca de obicei:

— Bbbba da, dddomnuuule coomisar, dddar aţi aavut ghinion că v-aţi aadreeesat tocmai mie… Dddacă nu m-aţi fi îâântrebbat pppe mine, l-aţi fi ajuns…

Comisarul, nervos, nu pricepu aproape nimic din discursul sacadat al bâlbâitului, îl privi ca pe o ciudăţenie, apoi, supărat că-şi pierdu vremea cu un smintit, se întoarse spre Ghiţă.

— Şi tu l-ai văzut?

— Da, domnule comisar, l-am văzut. Mi l-a arătat Mircea. Tocmai încălecase zidul şi se ţinea cu amândouă manile de ţigle. Mai târziu, când şi-a dat seama că n-a călărit un cal, a sărit în curte.

— Ce fel de cal? întrebă nedumerit comisarul.

— Nici un cal, domnule comisar. Călărea zidul ca pe un cal.

Pentru o clipă comisarul avu senzaţia că puştii îşi bat joc de el, vru să-i prindă de urechi dar, în ultima clipă, se răzgândi; avea o misiune mult prea importantă ca să-şi poată permite o ratare din cauza nervilor. Întrebă voit calm, cu voce sugrumată:

— Ai putea să-mi spui exact pe unde a sărit?

Ghiţă, care nu bănui nimic şi nu sesiză tonul ameninţător al comisarului, răspunse ca şi cum ar fi vorbit cu un prieten la cataramă:

— Desigur. Eu am o memorie grozavă. Puteţi să mă întrebaţi anul naşterii fiecărui domnitor şi vă dau răspunsul exact. Profesoara noastră de istorie…

Comisarul îl prinse de umeri, dar avu destulă prezenţă de spirit să nu dea cu el de pământ.

— Lasă trăncăneala! Pe unde a sărit?

Ghiţă vru să se elibereze din strânsoare, dar comisarul îl ţinea strâns ca într-un cleşte.

— Spune, pe unde a sărit?

Ghiţă indică locul pe unde apăruse omul cu hainele cenuşii.

— Aici, domnule comisar!

Comisarul verifică locul săriturii, găsi urme de paşi care duceau spre fereastra cu ochiurile sparte. Lucrurile i se păreau dâre.

— Dacă a vrut să se ascundă în clădire, ar fi pătruns pe acolo, arătă spre fereastră.

— Nu ştiu, domnule comisar.

— Cum nu ştii? Ai spus că l-ai văzut!.

— L-am văzut când a sărit peste zid, dar n-am văzut încotro a lua-t-o. Noi am stat acolo, arătă spre pomul unde stătea Pistruiatul. Am jucat fotbal. Eu am marcat două goluri. Primul din unsprezece metri… dar văzând faţa congestionată a comisarului, se sperie şi nu mai continuă.

— Dacă voi nu l-aţi văzut, înseamnă că n-a fugit într-acolo, ci a luat-o spre clădire. Se întoarse spre un alt comisar pirpiriu, cu o mustăcioară de culoarea paiului. Să se înconjoare clădirea, Zisule! Şi-ţi atrag atenţia că, dacă o muscă iese din încercuire, o încurci. Ai înţeles?

— Am înţeles, domnule Bălan!

— Executarea!.

Comisarul îşi aprinse o ţigară, părea mulţumit de măsurile pe care le luase. Se întoarse spre Mircea, dar îşi aduse aminte că acesta vorbeşte o limbă necunoscută lui, îl întrebă pe Ghiţă:

— Care dintre voi cunoaşte clădirea pe dinăuntru?

— El, arătă Ghiţă spre Pistruiat. De altfel e şi proprietarul fabricii.

Comisarul tresări: cum de nu i-a trecut prin minte să discute cu ăsta cu faţa inteligentă? Porni cu paşi măsuraţi spre Pistruiat. Puştiul avea părul zburlit şi părea destul de sărăcăcios îmbrăcat pentru un fiu de fabricant. Puloverul vărgat pe care îl purta era rupt, iar pantalonii slinoşi şi parcă prea mari pentru trupul lui firav. „Haine de joacă!” îşi spuse şi întrebă aproape prieteneşte:

— Fabrica e a lui tăticu?

Deşi era vorba de taică-su, Pistruiatului întrebarea i se păru jignitoare. Răspunse de parcă ar fi fost cel puţin Malaxa:

— Nu, domnule comisar! E a mea.

Ghiţă, care îl însoţea pe comisar, se vru atotştiutor:

— Are şi act de proprietate. Am fost de faţă când s-a încheiat târgul. Ceasul n-avea cadran şi nici arătătoare, dar..

— Dacă te mai bagi în vorbă, te plesnesc! i-o reteză scurt comisarul şi se întoarse din nou spre Pistruiat. Ce act ai, mă? Hai, repede, că n-am timp de pierdut.

Cu un gest plin de demnitate, Pistruiatul scoase „Actul de proprietate” şi-l întinse comisarului. Acesta aruncă o singură privire pe foaia de hârtie, apoi, supărat, o mototoli şi o aruncă pe jos. Pistruiatul vru să S6 aplece s-o culeagă, dar comisarul îl prinse de umăr şi-l târî spre clădire.

— Hai, vino şi-mi arată drumul, dacă zici că fabrica e a ta.

Pistruiatul privi cu ură spre comisar. Gândindu-se la „actul de proprietate” mototolit, ar fi vrut ca poliţiştii să nu dea de fugar. De altfel asta i se părea singura modalitate de a se răzbuna.

— Pe unde e intrarea? mai întrebă comisarul.

Pistruiatul deveni solemn şi ridică tonul:

— Fabrica asta n-are nici o intrare!.

Comisarul cşrcetă clădirea cu privirile, în stânga ferestrei descoperi o uşă de stejar roasă de leşia ploilor. Arătă într-aqpip:

— Cum adică n-are intrare?

— Are toate uşile zidite.

— Deci, singura intrare e fereastra pe unde a pătruns fugarul, trase concluzia comisarul.

Lucrurile se păreau clare: urmele care porneau de la locul săriturii duceau până aproape de fereastră: aici, din cauza pietrişului, nu se mai vedeau, dar, prin deducţie, puteau duce spre două locuri, ori în continuare spre fereastră, ori spre altă intrare. Cum altă intrare nu exista, singurul loc pe unde ar fi putut pătrunde în clădire rămânea fereastra. Porni într-acolo. În dreptul ei, comisarul îşi puse mâinile pa pervaz, încercă să se înalţe, dar vrând probabil să-şi cruţe uniforma, renunţă. Făcu semn unui gardian.

— Gruia!

Gardianul, un om gras, cu pântecul revărsat, cu uniforma neîncăpătoare, se apropie gâfâind:

— Ordonaţi, domnule comisar!

Avea faţa caraghioasă, buhăită şi chiar semăna cu grasul din filmele cu Stan şi Bran.

— Te faci treaptă!

Ordinul i se păru stupid, dar învăţase că, în ultimul timp, la poliţie se dădeau ordine stupide. Căută privirile comisarului, ca acesta să se explice: oricum, chiar dacă ordonă un comisar, nu te poţi transforma în stâlp de telegraf sau balcon cu grilaj metalic, încercă un zâmbet să pară că a priceput gluma. Comisarul însă aştepta executarea ordinului. Ducându-şi o mână la ureche, ca să demonstreze că vina e a lui, spuse cu o nuanţă de umilinţă:

— N-am înţeles, domnule comisar!

— Stai în patru labe! ţipă furios comisarul.

— Am înţeles, să trăiţi!

Se lăsă în patru labe şi făcu o treaptă vie în faţa ferestrei. Comisarul, cu pantofii murdari, călcă pe spatele lui şi intră pe fereastră. De acolo se întoarse spre Pistruiat.

— Şi tu!.

Pistruiatul vru să se urce şi el pe spatele poliţistului, xdar acesta îl îmbrânci.

— Măgarule!.

Pistruiatul nu-i răspunse. Se duse la fereastră, 'puse mâinile pe pervaz, se săltă, şi sări în interior. De acolo privi, nu fără răutate, eforturile gardianului de a escalada fereastra. Fără ajutorul a încă doi poliţişti, n-ar fi reuşit niciodată.

Singura sursă de lumină de pe coridor era pătratul mare al ferestrei prin care pătrunseseră în clădire. Comisarul se uita în jur în căutarea unei urme, dar nu găsi nimic. Pardoseala de lemn fusese furată de mult, lespezile de piatră goale, reci, nu trădau nici o urmă.

— Încotro ar fi putut s-o ia un om care a intrat pe fereastra asta? întrebă în cele din urmă comisarul.

Pistruiatul, care nu se gândea decât la răzbunare pentru „actul de proprietate44 aruncat, arătă spre scările de lemn care duceau spre pod.

— Pe aici, domnule comisar.

Comisarul privi scările prăfuite care se terminau sub un chepeng din scânduri nedate la rindea.

— De ce tocmai pe acolo? întrebă neîncrezător.

— Pentru că numai podul are ieşire.

Răspunsul Pistruiatului părea logic.

Comisarul îl ţintui pe Gruia, care prevăzător rămăsese lângă fereastră.

— Gruia!

Poliţistul făcu câţiva paşi spre comisar.

— Am înţeles, domnule comisar, şi îşi bătu călcâile. Când lua poziţie de drepţi, burta părea mal mare decât era în realitate.

— Ce ai înţeles, mă? întrebă comisarul supărat. Niciodată nu bănuise până atunci că are un subaltern atât de tâmpit.

— Păi, ce aţi spus?

Comisarul îl străfulgeră cu privirile. II deranja că-l avea ca martor pe Pistruiat.

— Încă n-am spus nimic.

Senin, Gruia iar luă poziţie de drepţi:

— Atunci, încă n-am înţeles nimic, domnule comisar!

— Du-te până sus şi vezi ce-i acolo!

Gardianul, plin de importanţă în faţa unei asemenea misiuni, îşi scoase pistolul şi se repezi spre scări. Numai după doi paşi, lemnul trosni, se rupse sub greutatea lui şi poliţistul se prăvăli cu faţa înainte. Mai rupse o treaptă putredă, se umplu de praf, apoi se rostogoli la picioarele comisarului.

Pistruiatului îi păru rău că nu urcase acesta.

Comisarul îl prinse pe Pistruiat de braţ:

— Tu ştiai că scările sunt putrede?

Îl zgâlţâi cu putere să-l intimideze, dar Pistruiatul nu se pierdu cu firea. Se dezvinovăţi aproape strigând:

— De unde să fi ştiut?!

Plin de vânătăi pe faţă, Gruia reuşi să se ridice în picioare şi luă poziţie regulamentară.

— Pe aici nu putea să urce, raportă ceremonios.

Comisarul se congestionă din nou la faţă:

— Crezi că eu nu-mi dau seama, dobitocule!.

Nu se mai miră că Andrei Bogdan a reuşit să evadeze. Dacă poliţia are oameni ca acest Gruia, probabil că nici nu-l vor prinde.

— Acolo ce-i? întrebă pe Pistruiat, arătând treptele de piatră care duceau spre subsol.

— E o cămară fără ieşire. Pe acolo cu siguranţă n-a luat-o. Un urmărit nu se ascunde într-o încăpere fără ieşire.

— Vorbeşti cam mult, puştiule! Mă Gruia, adu o lanternă.

— O lanternă, repetă Gruia şi se repezi la fereastră.

Se caţără anevoie şi, imediat ce dispăru prin pătratul luminos, se auzi o bufnitură. Căzuse în curte. Se auzi o înjurătură, apoi se făcu linişte.

Pistruiatul vru să râdă dar, văzând faţa încruntată a comisarului, se reţinu. Se lăsă de pe un picior pe altul şi brusc i se făcu frică: îşi coborî privirile în pământ şi privi cu încăpăţânare lespezile de piatră. „Oare ce o fi făcut omul cu hainele cenuşii de-l urmăresc atâţia? O fi vreun criminal periculos”, şi la acest gând se cutremură.

— Ţi-e frig? întrebă comisarul.

— Da, îi răspunse Pistruiatul speriat şi fu bucuros când auzi paşii poliţistului. Acesta se căţără pe pervazul ferestrei şi mai anevoie ca mai înainte din cauza lanternei pe care o ţinea în mână.

— V-am adus-o, domnule comisar! raportă gâfâind poliţistul.

La lumina jucăuşă a lanternei, galbenă şi palidă, coborâră cele câteva trepte de piatră. Comisarul cercetă până şi pereţii: erau plini de igrasie. Într-adevăr, încăperea nu avea nici o altă ieşire. Numai într-un colţ, o gaură de scurgere dădea într-o cameră alăturată.

— Acolo, ce-i?

— Nimic, răspunse Pistruiatul. Noi numim spărtura aceea „poarta şobolanilor”.

— Şobolani, spuse cu voce tremurată gardianul. Sunt şobolani pe aici?

Chiar la lumina slabă a lanternei se vedea că pălise. Ie fundalul întunecat al peretelui de cărămidă, faţa i se părea dată cu var.

— Da, sări să-i răspundă Pistruiatul. Nejustificat, îi păru bine că poliţistul se speriase. De jumătate de metru, continuă. Dar fiţi liniştit, nu atacă omul decât dacă sunt încolţiţi.

— Aţi auzit, domnule comisar? Sunt şobolani!

— Ce-ai vrea să fie, mă! ţipă comisarul. Privighetori?. Se întoarse spre Pistruiat: Ce-i dincolo de spărtură?

— E o magazie fără ferestre, fără uşi. Acolo depozita tinichigiul plăcile de aluminiu.

Spărtura era strâmtă, cu greu ar fi putut un om să se strecoare prin ea.

— Ia aruncă o privire acolo, ordonă comisarul gardianului.

Acesta se lăsă cu grijă în genunchi, să nu se murdărească. Din cauza umezelii, praful depus se năclăise într-o mâzgă alunecoasă.

— Eu, domnule comisar, cu burta mea mare, nu vă pot fi de folos. Dar puştiul ar putea chiar să intre.

— Scoală-te!. Te pomeneşti că ţi-e frică de şobolani…

— Nu, domnule comisar!

— Scoală-te, că nu eşti bun de nimic. Hai, puştiule!

În încăperea pătrată, boltită, vocile sunau straniu: păreau rostite din rărunchi şi pereţii umezi le reverberau ca într-un cazan.

Împins de comisar, Pistruiatul, atent să nu se murdărească, se lăsă în jos, lângă spărtură. Tocmai când nu se aştepta, comisarul îl îmbrânci cu piciorul. Pistruiatul se întinse pe mâzgă, mormăi un fel de înjurătură, pe urmă, neavând încotro, se apropie de spărtură. Comisarul îi întinse lanterna, apoi aşteptă ca Pistruiatul să lumineze încăperea alăturată.

— Ce vezi?.

— Nimic, spuse încet Pistruiatul, şi se temu ca vocea să nu-l trădeze. În dreptul razelor, descoperi picioarele urmăritului. Cu mâna întinsă prin spărtură, făcu semn omului să se tragă mai la o parte. Acesta se execută.

În liniştea care se lăsă, se auzi desluşit respiraţia astmatică a gardianului şi un ţiuit ca atunci când ai urechea înfundată.

— Ia vezi, la ce se uită băiatul, ordonă comisarul gardianului.

Neavând încotro, gardianul se mai lăsă o dată în genunchi, lumină spărtura cu lanterna.

— Nu-i nimeni acolo, domnule comisar! Se ridică greoi şi-şi privi uniforma plină de noroi. De altfel, dacă ar fi venit cineva pe aici, ar fi lăsat urme. Uitaţi-vă ce noroi e pe jos. Lumină pardoseala. Noroiul era călcat peste tot, iar în apropierea spărturii nu se vedeau decât urmele burţii Pistruiatului.

— Înseamnă că n-a intrat pe fereastră, trase concluzia comisarul, şi urcă în grabă treptele.

Afară, toată clădirea era înconjurată de poliţişti. Comisarul Zisu, care coordona acţiunea de încercuire, îl întâmpină pe Bălan plin de importanţă.

— Am cercetat fiecare ungher, din pivniţă până în pod.

— În pod? Cum aţi ajuns în pod?

— Am potrivit o scară la luminator. Pe dinafară. Să ştiţi, am urcat şi pe acoperiş. Mi-e teamă că evadatul a traversat numai curtea.

— Asta e şi părerea mea, îi răspunse comisarul. Ce e dincolo de clădire?

— Canalul morii.

— Mda… De aceea i-am pierdut urma. Să se bareze toate ieşirile din oraş. Înfiinţaţi posturi de control la gară, la uzina electrică, la aeroport. Zece oameni să verifice toate casele de dincolo de canal. Executarea!.

— Alinierea! urlă Zisu şi poliţiştii se aliniară după mărime.

Primul era un om înalt, cu o cicatrice roşie pe obrazul stâng. Pistruiatul îl mai văzuse în oraş; făcea de post în apropierea podului de lângă piaţa de vechituri.

— Voi trei, continuă comisarul pe un ton mai scăzut, arătând spre primii trei, mergeţi la maşini, iar restul treceţi canalul şi cercetaţi fiecare casă, din pivniţă până în pod!.

Poliţiştii se risipiră şi, când se stinse şi ultimul tropăit, în curtea imensă nu mai rămăsese decât Pistruiatul, murdar din cap până în picioare. Era supărat, ar fi vrut să plângă şi neputinţa îl durea fizic. Dacă ar fi putut deveni invizibil, aşa cum văzuse săptămâna trecută într-un film – şi acum îi părea rău că nu văzuse filmul decât de la pauză – atunci s-ar fi ţinut tot timpul după comisar şi i-ar fi pus piedică. Îşi imagina faţa consternată a comisarului, plină cu vânătăi şi asta îl amuză.

Un vânt de amurg mătură curtea şi-l trezi pe Pistruiat din visuri; căută din priviri actul de proprietate. Era tot în acelaşi loc unde îl călcase în picioare comisarul. Cu paşi înceţi, trişti, porni într-acolo, îl culese şi, după ce îi netezi, îl vârî în buzunar. Ar fi vrut foarte mult ca poliţiştii să nti-l prindă pe edavat. De altfel, asta ar fi fost singura posibilitate de a se răzbuna pe ei. Se uită în jur şi-i veni un gând năstruşnic: ce ar fi dacă s-ar duce până la poarta şobolanilor să vorbească cu şvadatul, să-l înştiinţeze încotro au luat-o poliţiştii? Bineînţeles, con-' tinuă el şirul gândurilor, discuţia nu putea avea loc decât prin spărtură; aşa, să stea faţă în faţă cu el, n-ar fi avut curaj. Cine ştie ce o fi făcut de-l urmăresc? Poate fi chiar un criminal, mai auzise el asemenea poveşti despre nişte oameni care răpeau copii şi le sugeau sângele. Dar dacă ăsta din pivniţă era unul dintre aceia? La acest gând se cutremură, dar ura împotriva poliţiştilor îi învinse teama şi, cu paşi de pisică, se apropie de fereastră. Ajuns acolo, se mai uită o dată în jur, să vadă dacă nu e urmărit. Deşi nu i se păru nimic suspect, luă o piatră şi o azvârli spre poartă. Piatra se rostogoli zgomotos până în apropierea zidului, se lovi de ceva, pocni sec, apoi se aşternu din nou liniştea. Dacă ar fi fost cineva acolo, ar fi trebuit să se trădeze. Totuşi Pistruiatul mai rămase câteva clipe nemişcat. Din stradă se auzea trecerea zgomotoasă a unei birje. Acum era momentul potrivit: îşi făcu vânt, sări pe pervazul ferestrei, apoi, cu o precauţie exagerată, se lăsă jos pe pardoseala de lespezi a coridorului. Trecut de primul obstacol, rămase mult timp nemişcat ca, la primul zgomot suspect, să sară din nou în curte. Era linişte: nu se auzea decât un ţiuit, ca atunci când ţii la ureche o scoică şi, de departe, de la Canalul morii, concertul broaştelor. Pe coridor, din cauza umbrelor grele ale zidurilor, era întuneric beznă şi nici măcar pătratul geamului nu se mai proiecta cu contururi precise pe peretele din faţă. Acum parcă şi răcoarea se înăsprise, pereţii muceziţi, umezi îl priveau duşmănos. Foarte atent, să nu facă zgomot, porni spre încăperea de jos. Ajuns la trepte îşi opri răsuflarea, să nu se trădeze. Trase cu urechea: nu se auzea nici un zgomot, doar bătăile venelor de la tâmple i se păreau dăngănit de clopot.

Cu inima cât un purice, Pistruiatul coborî treptele şi, când simţi sub tălpi umezeala noroiului, se cutremură. Pe neaşteptate îl cuprinse frica mai ales că, în încăpere, nu putu desluşi, nimic, nici măcar pereţii şi, ca şi cum ar fi fost un făcut, îşi pierdu şi simţul orientării. Îngrijorat, întinse mâna să dea de un perete, dar nu pipăi decât aerul. Atunci, căută cu piciorul prima treaptă, ca oricând să se poată retrage. Găsi treapta şi se linişti puţin. Totuşi, îi păru rău că se aventurase până aici, seara, pe întuneric. Dacă omul căutat de poliţie, între timp se strecurase prin spărtură şi acum e aici, undeva lângă el, gata oricând să-l înhaţe? îşi reţinu respiraţia încercând să audă vreun zgomot. Aici, la subsol, nu se auzeau broaştele, în schimb ţiuitul părea mai insistent decât pe coridor. Simţi cum îl năpădesc sudorile şi-şi pipăi faţa: era udă de parcă ar fi făcut baie şi ar fi uitat să se şteargă cu prosopul. Da, în primul rând va trebui să verifice dacă fugarul mai este aici.

— Alo!.

Când îşi auzi vocea zbătându-se printre pereţii încăperii se cutremură: i se păru că strigase din toate puterile, că vocea i se aude până în stradă. Încordat aşteptă să se stingă şi ultimul ecou, apoi trase din nou cu urechea. O linişte ciudată, plină de aşteptări îl apăsă ca o povară. Mai strigă o dată:

— Alo!.

Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Într-un fel îi păru chiar bine. Nu ştia ce ar fi trebuit să facă dacă ar fi primit răspuns. Şi cine era omul urmărit?. Putea fi un borfaş ordinar sau, chiar mai rău, un ucigaş. La acest gând se cutremură din nou şi-şi auzi bătăile repezi ale tâmplelor; că doar poliţia nu urmăreşte pe cineva degeaba.

Urcă în grabă treptele şi, când ajunse sus pe coridor, în dreptul ferestrei, răsuflă uşurat. Avu senzaţia că scăpase de o mare primejdie.

Afară se întunecase de-a binelea. Tufele prinseseră o culoare neagră şi, numai departe, zidul alburiu, dat cu var, îi sugeră dimensiunile curţii. Sări repede pe fereastră şi, când se ghemui lângă zid, i se tăie răsuflarea: în imediata lui apropiere auzi un zgomot ciudat de paşi mărunţi şi repezi. Privi cu spaimă în direcţia de unde se apropiau paşii şi, în clipa aceea, Pistruiatul recunoscu câinele; era Calu, prietenul lui din strada Semaforului, un dulău imens, lăţos, cu botul lat şi urechi clăpăuge. Se linişti, dar inima îi mai bătea în gâtlej.

— Calule!. îşi strigă prietenul, dar vocea îi tremura încă. Ce cauţi tu aici?.

Clinele se gudură la picioarele lui şi cu limba-i trandafirie îi căută faţa, dar Pistruiatul se feri la timp.

— Ţi-am spus că nu-mi place când mă săruţi… Hai, du-te acasă că se supără băcanul şi o să spună că iar ai fost cu mine… Unde ai fost toată ziua?

Calu lătră, îi plăcea când îi vorbea Pistruiatul.

— Azi, când am avut nevoie de tine, n-ai fost aici!. Şi puteai să rupi pantalonii unui comisar… Hai, du-te!.

Neavând încotro, Calu îşi lăsă capul în pământ şi porni spre poarta mare a fabricii.

ÎN DRUM SPRE CASĂ, Pistruiatul se căzni din răsputeri să-şi cureţe hainele; în mare parte chiar reuşi; numai acolo unde nămolul se infiltrase în ţesătura fină a tricoului, desenând hărţi ale unor ţări necunoscute, rămăseseră pete cenuşii. Din cauza asta se bucură că se lăsase întunericul deşi, o lege nescrisă a familiei Pleşa îi permitea rămânerea la joacă până la aprinderea primului bec. Dar cum în jurul fabricii de hârtie becurile arse n-au fost înlocuite de mult – şi asta ştiau şi părinţii – avea o justificare nepusă la îndoială. Şi dacă ar fi avut puţin noroc (şi norocul însemna ca tata să nu se fi întors încă de la fabrică), ar fi putut chiar să se schimbe. Observaţiile mamei erau mai uşor de suportat; ea, chiar când îl certa, o făcea cu voce caldă, de parcă l-ar fi alintat. E drept, mama nici nu prea avea timp de aşa ceva, mai tot timpul stătea aplecată asupra maşinii de cusut; avea de lucru, nu-şi putea permite să-şi piardă vremea cu fleacuri. Cu toate astea, în faţa casei, Pistruiatui îşi mai controlă o dată ţinuta şi, mulţumit, intră în bucătărie, rostind un „sărut mâna” ostentativ. Pe urmă, imediat atacă un măr din farfuria de pe masă.

Cu mâinile ocupate se simţea mai în largul lui. Maică-sa, aşa cum îşi imaginase, era aplecată asupra maşinii de cusut; maşina ţăcănea puternic şi, dacă asculta acest ţăcănit din camera lui, cu capul înfundat în p: me aducea cu zgomotul unui tren de marfă care traversa macazurile în faţa unui canton. Muşcă din măr şi întrebă într-o doară ca un cunoscător al problemelor de-acasă:

— Mamă, câte rochii îşi face doamna Preda pe săptămână?

De fapt nici nu aştepta un răspuns concret. Nici doamna Preda, nici rochiile ei nu-l interesau; pusese întrebarea doar aşa, să se afle în treabă.

Maică-sa îi răspunse fără să se întoarcă spre el:

— Asta nu te priveşte pe tine!

În bucătărie, aburii supei de cartofi, care fierbeau pe plită, învălui toată bucătăria cu un miros plăcut de rântaş. Maică-sa se opri din cusut şi se întoarse spre Pistruiat. Abia acum îl văzu rit e de murdar. Se încruntă:

— Ce-i cu tine? Ţi-ai murdărit hainele!.

— Da.

N-avea nici un rost să nu recunoască un lucru evident.

— Cum adică, da? Unde ai fost? Te pomeneşti că iar ai fost la fabrica de hârtie?

— Da.

— Ai noroc că taică-tu nu-i acasă!. Ţi-ar da el ţie fabrică!. Du-te şi schimbă-te să nu te vadă aşa… Ştii cum e el!.

Pistruiatul intră în camera lui şi observă că nu era tras ruloul de camuflaj. Trase pânza neagră până/jos şi legă şnurul de un cârlig. Odată au trebuit să plătească o amendă pentru că s-a văzut lumina din stradă. Ştia că tonul ridicat al mamei se datora mai mult întrebării în legătură cu rochiile doamnei Preda decât faptului că era murdar.

Doamna Preda avea un magazin de coloniale pe strada Independenţei; era grasă ca un tanc, după doi paşi transpira şi răsufla greoi ca o gâscă. Îşi făcea două-trei rochii pe lună şi toate i le cosea mama. Pistruiatul înţelesese că îi era ruşine să se dezbrace în faţa altor croitorese. Era pretenţioasă, era convinsă că numai din cauza croielii pare atât de grasă. Mama îi cususe după toate jurnalele de modă: cu talia sus, cu talia jos, în valuri, strânsă pe corp, largă, cu nasturi în faţă, cu nasturi în spate, din materiale în dungi şi fără dungi, uni şi cu picăţele. Degeaba. Ea însă insista, voia să fie în pas cu moda şi avea şi bani pentru asta.

Pistruiatul se dezbrăcă şi se spălă în lighean. Mama îi controlă urechile apoi îl şterse cu un prosop de în cu ciucuri, prosop pe care ea, şi vorbea des despre asta, îl adusese ca zestre. Prosopul era aspru, punea sângele în mişcare, dar Pistruiatul nu-l iubea; nu sugea apa; avea tot timpul senzaţia că se şterge cu un prosop ud.

Mama îi pregăti un tricou curat, pe care~l îmbrăcă cu luare-aminte; nu voia să-şi strice cărarea, dreaptă, parcă trasă cu liniarul. Îi plăcea să-şi facă lecţiile seara, la lumina lămpii; ţăcănitul maşinii de cusut îi era atât de familiar încât, fără acest zgomot, parcă ar fi fost mai greu să reţină anul naşterii domnitorilor sau teorema lui Pitagora. De obicei, după ce termina lecţiile, care trebuiau învăţate pe de rost, făcea conversaţie cu mama; asta ca să-i dea de ştire că lecţiile sunt pe sfârşite.

— Mamă, tu ştii să desenezi o barză?

— Nu, eu ştiu să cos.

— Spune, mamă, de unde are doamna Preda atâţia bani? în fiecare săptămână îşi face o rochie nouă.

— Nu ştiu…

— Într-adevăr nu ştii, sau nu vrei să-mi spui?

— Nu ştiu…

— Tu nu ştii nimic… Şi pentru că ea nu-i ră-punse, continuă: Nu vrei să mă ajuţi să desenez o barză?

— Nu. Ţi-am mai spus că nu ştiu să desenez.

— Şi, atunci, ce note ai avut la desen?

— Noi n-am avut desen la şcoală. La ora de desen săpam grădina profesorului.

— Aia zic şi eu şcoală! La săpat aş avea zece. /

— După cât mă ajuţi în casă, ar trebui să rămâi repetent în fiecare an.

Mama se ridică de lângă maşină şi se duse în dormitor. Pistruiatul se uită lung după ea, apoi încercă să termine de desenat barza. N-avea talent la desen, dacă barza n-ar fi avut cioc lung şi picioare lungi, ar fi putut fi orice fel de pasăre, chiar şi o găină.

În clipa aceea se deschise uşa şi în prag apăru tata. Atât de multe ori îl văzuse Pistruiatul sosind aşa, cu haina de piele aruncată pe umăr, cu faţa mânjită uşor de funingine, încât imaginea asta îi era foarte dragă.

Cu tata se înţelege mai bine decât cu mama. Cu el era prieten şi, faţă de colegi, se lăuda cu asta. Dar de taică-su era mândru şi pentru alte lucruri: puternic ca un urs, uneori, duminica, dacă mergeau la ştrand, Pistruiatul admira spatele lat al tatălui şi, dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi strigat în gura mare: „Uitaţi-vă, omul acesta cu spatele lat e tatăl meu!” Neputând însă striga, se ţinea după el, îl lua de mână, ca oamenii să vadă că sunt împreună.

— Sărut mâna, tată!.

Tata se apropie de el:

— Mă, dar harnic mai eşti! Parcă te-ai pregăti să te faci popă… În clipa aceea descoperi şi desenul de pe hârtia din faţa lui. Dar orătania asta ce e?

— Barză, tată!.

— Păi, n-ai face rău dacă ai scrie asta şi cu litere, să nu-ţi confunde barza cu o cioară. Mama unde e?

Pistruiatul nu mai avu timp să-i răspundă. Mama apăru în pragul dormitorului, sau era chiar mai de mult acolo; îi plăcea să-i vadă pe cei doi împreună.

— Bine că mai vii şi tu pe acasă… Şi fără să aştepte răspuns, se duse la plită şi turnă apă caldă în lighean.

Tata îşi scoase cămaşa, privi apa din lighean, apoi se întoarse zâmbitor spre mama:

— Sper că nu-i atât de fierbinte ca să mă opăresc. Brusc se aplecă spre ea şi o sărută pe obraz.

— Mă săruţi numai ca să mă murdăreşti, spuse mama dojenitoare, dar cuvintele nu sunau a dojană, ci mai mult a dragoste.

La masă, ca de obicei, tata glumea, critica tot ceea ce făcuse mama în timpul zilei, dar mama nu se supăra; dimpotrivă, acest ritual, împământenit de ani de zile, îi făcea plăcere.

Tata abia acum descoperi cât de frumos era pieptănat fiul său. Ascunse un zâmbet sub mustăţi şi întrebă cu o mirare prefăcută:

— Ce-i cu tine de te-ai făcut atât de frumos? Te duci la bal?

— Nu, tatjî!.

— Atunci de ce te-ai gătit aşa?! Pentru culcare?

— Da.

— Foarte bine!. Numai să ai grijă cum dormi pe pernă, să nu ţi se strice cărarea. Ar fi păcat ca mâine dimineaţă să fii obligat să te piepteni din nou… Cu şcoala cum stai?

— Bine, tată! Şi se feri, ca să facă loc mamei să pună cratiţa pe masă. Dar ieri am învăţat degeaba la geografie… Nu m-a ascultat…

— Vezi, Mihai, asta n-ai înţeles-o tu încă… Nu se învaţă pentru note ci pentru tine… Degeaba ai avea zece la geografie, dacă nu ştii care e capitala Suediei…

Intre timp mama puse farfuriile: supa era caldă, aburii se ridicau până la tavan. Tata se întoarse spre mama.

— La noi în fabrică au întărit paza. Se vorbeşte că ar fi evadat cineva în drum spre închisoare.

— Cine? întrebă mama fără prea mare interes, punând în faţa fiecăruia o felie mare de pâine.

— De unde să ştiu? îi răspunse tata. Un deţinut politic. Se spune că, în timpul transportului spre închisoare, a reuşit să sară din dubă. Îşi lărgi buzele într-un zâmbet şăgalnic; plutonul de execuţie împuşcă păsări…

Pistruiatul era numai ochi şi urechi. Întrebă:

— Tată, ce înseamnă deţinut politic?

Tata gustă din supă, dar o găsi încă prea fierbinte.

— Deţinut politic?. E un… dar nu continuă… Chestiile astea pe tine nu trebuie să te intereseze.

— E un fel de hoţ? insistă Pistruiatul.

— Ţi-am spus că nu te priveşte!. Vârî lingura în supă. Iar supă de cartofi?

— Carne nu se găseşte de două săptămâni… Ce vrei să gătesc?.

Mirat, tata o privi drept în ochi.

— De ce te burzuluieşti aşa? Am întrebat doar… Sau nu mai pot pune nici întrebări?. Ştii foarte bine că îmi place supa de cartofi… Şi n-am mai mâncat de nu mai ştiu când… După câte îmi aduc aminte, ultima oară… ieri…