V

PISTRUIATUL ŞTIA CĂ TAICĂ-SU, înainte de a se duce la culcare, verifică focul în sobă, apoi trece pe la el să vadă dacă nu cumva doarme cu fereastra deschisă sau dezvelit. Uneori, dacă nu adormea înaintea acestui rond, se dezvelea dinadins, apoi aştepta ca taică-su să-l învelească şi, când operaţia se termina, îi râdea în faţă:

— Te-am păcălit, te-am păcălit…

Taică-su îl dojenea tot în joacă şi, când pleca, Pistruiatului îi părea rău că rămânea singur. Ar fi vrut ca taică-su să rămână cu el, să-i povestească peripeţiile din armată sau cele de pe vremea uceniciei. Aceste poveşti îi plăceau cel mai mult şi, uneori, se întreba dacă într-adevăr maistrul la care învăţase meseria avusese curajul să-l pălmuiască. Pentru el, taică-su, chiar pe vremea copilăriei, era mare şi puternic, poate cu faţa mai puţin ridată ca acum.

Gândindu-se la toate astea, Pistruiatul uită să se dezvelească şi taică-su îl surprinse cu lumina aprinsă, privind tavanul.

— Ce-i, Mihai, nu dormi?

— Nu, tată… Te-am aşteptat. Vreau să te întreb ceva, ca între bărbaţi. Ştiu, la masă nu mi-ai putut răspunde, era şi mama de faţă.

Taică-su îl privi mirat, introducerea i se păru prea lungă.

— Spune, meştere, dar să ştii că eu nu ştiu când a murit Vlad Ţepeş…

— Asta ştiu eu, spuse Pistruiatul, şi se ridică în coate. Spune-mi, tată, ce înseamnă deţinut politic?

— Pentru asta nu dormi?

— Da.

Taică-su se aşeză pe marginea patului şi se scotoci în buzunare după o ţigară. Găsi una mototolită, o îndreptă şi o aprinse.

— Păi, cum să-ţi explic?. Pentru asta ar trebui să fii mare, să pricepi nişte lucruri…

— Vezi cum eşti tu… Acum sunt prea mic. Altă dată îmi spui că sunt mare. În fond, sunt mic sau mare?

Taică-su trase din ţigară să nu fie nevoit să zâmbească.

— Ca să faci pipi în pat, eşti mare… Pentru întrebarea pe care mi-ai pus-o, eşti prea mic…

Pistruiatul nu se aştepta îa acest răspuns. Spuse resemnat.

Am înţeles, sunt mic atunci când îţi convine ţie. Dar răspunde-mi la întrebare: deţinutul politic este un fel de hoţ?

— Nu.

— Păi, dacă nu e hoţ, de ce e arestat un om care nu fură?

— La vârsta ta nu e bine să ştii aceste lucruri, îl întrerupse taică-su. Totuşi îşi spun, numai să nu-ţi umble gura. Sunt oameni de care stăpânirea se teme. Şi ca să scape de ei, îi arestează…

— Ce înseamnă stăpânirea?

— Guvernul, primarul, poliţia…

— Şi regele?

— Mai ales el…

Pistruiatul îşi aranjă perna şi-şi strânse picioarele sub el. La lumina palidă a lămpii, pistruii păreau că ard.

— Dar ceva tot trebuie să facă oamenii aceştia, pentru că nu poate să-i aresteze fără motiv.

— Bineînţeles, sunt acuzaţi că fac agitaţie.

— Cum adică, fac agitaţie? întrebă Pistruiatul repede, ca să nu-i dea ocazie lui taică-su să plece.

— Ridică pe muncitori împotriva acelora care au fabrici.

— Şi ei sunt stăpânirea?

— Şi ei, şi încă cei mai răi

— Dar şi printre proprietarii de fabrici sunt oameni buni.

— Nu sunt. Cum să fie bun un om care trăieşte din munca altuia? E un parazit…

— Adică, toţi care au fabrici sunt paraziţi?

— Toţi!

Răspunsul acesta îl descumpăni. Întrebă cu voce scăzută:

— Tu crezi despre mine că aş putea fi un parazit?

— Nu.

— Şi totuşi după teoria ta sunt.

Tata îl privi mirat:

— Nu înţeleg.

— Am şi eu o fabrică. Aia de hârtie, de pe strada Drobeta.

— Cum adică, a ta?

— Am cumpărat-o de la Niţă. I-am dat şaptesprezece bile pe ea şi deşteptătorul pe care l-ai aruncat la gunoi.

De astă dată, tatăl nu-şi mai putu ascunde zâmbetul. Răspunse totuşi foarte serios:

— Înseamnă că ai dreptate. Teoria mea e greşită pe undeva. Sau mai bine-zis, excepţia aceasta confirmă regula. Şi acum, hai, închide ochii şi dormi.

Tocmai când se ridică de pe pat, se auzi prin apropiere sirena unei maşini.

— Poliţia! spuse tata şi stinse repede lumina, apoi se duse la fereastră şi ridică ruloul de camuflaj. Cred că îl caută pe evadat…

— Dacă îl caută cu atâta insistenţă, îi răspunse Pistruiatul, şi se duse şi el la fereastră, înseamnă că e un om foarte important.

— Este, îi răspunse taică-su, fără să se întoarcă spre el. Poate cel mai important om din oraşul nostru. Hai, du-te şi culcă-te!.

Soarele năvălise de mult în cameră când Pistruiatul se trezi: la început privi buimac peretele pe care modelele perdelei, proiectate ca pe un ecran, se mişcau în ritmul unei adieri blânde de dimineaţă. Sări din pat şi goni, pe cât îi îngădui cămaşa de noapte, spre bucătărie. Ar fi vrut să-i mai pună câteva întrebări lui taică-su. În bucătărie mirosea a cafea prăjită şi a lapte afumat. Mama îl întâmpină chiar în prag.

— Ce-i cu tine? încă nu e nici şapte.

— Nu mi-e somn, mamă. Tata a plecat?

— De mult.

— Azi şi eu trebuie să fiu mai devreme la şcoală. Sunt de serviciu pe clasă.

— Atunci îmbrăcarea!.

Mâncă în grabă şi se întreba dacă n-ar fi bine să-i povestească mamei întâlnirea lui cu evadatul. Poate ar fi crescut în ochii ei, dar ea era grăbită; îi cercetă orarul şi verifică dacă şi-a pus toate lucrurile în ghiozdan. Poate nici n-ar fi crezut că l-a văzut pe evadat, iar mai târziu, în drum spre şcoală, chiar îi păru bine că nu i-a pomenit nimic despre aventura sa. În dreptul fabricii de hârtie se uită în jur dacă nu e văzut de cineva şi, când se convinse că nu, traversă într-o doară strada şi intră în curte. Pe pământul gălbui se vedeau încă urmele roţilor maşinilor poliţiei, tipărite adânc în pământ. Se apropie tiptil de fereastră. Ziua, coridorul nu i se mai păru înspăimântător. Văzând scările podului rupte, zâmbi. Îi păru rău că nu urcase comisarul. Pe haina lui neagră mâzga ar fi lăsat urme mai vizibile. Pomi spre trepte. Când ajunse în încăperea de jos, inima începu să-i bată din nou. Dar dacă evadatul ieşise din ascunzătoare şi acum stă undeva rezemat de zid şi aşteaptă să apară cineva? Trase cu coada ochiului spre zidul din stânga, dar acolo nu era nimeni. Răsuflă uşurat. Privi spre poarta şobolanilor. Acolo totul părea la fel ca şi ieri seara. Totuşi, nu se apropie de spărtură: strigă de la distanţă:

— Alo, e cineva aici?.

Vocea i se lovi de zid şi, reverberată, învălui întreaga încăpere. Nici un răspuns. Era convins că omul căruia i-a făcut semn a plecat. Şi era normal aşa. De ce să stea într-o încăpere fără ieşire în aşteptarea unui nou control? O clipă vru să se ducă până la spărtură, dar îi era teamă să se aplece. Dar dacă omul e tot acolo şi-l prinde de braţ? Aici ar striga degeaba după ajutor, nu l-ar auzi nimeni. Când urcă şi ajunse din nou la fereastră, se ruşină că nu avusese curaj să se uite prin spărtură. Dacă l-ar fi văzut prietenii, sigur şi-ar fi bătut joc de el.

Îi veni o idee salvatoare: scoase o hârtie din buzunar şi cu un ciot de creion chimic începu să scrie: „Nu trebuie să vă temeţi, eu sunt băiatul care v-a făcut ieri semn cu mâna să nu vă găsească cei de la poliţie. La prânz, când ies de la cursuri, am să vă caut din nou. Poate aveţi nevoie de ceva”. Abia când se iscăli îşi dădu seama că misiva era scrisă pe actul de proprietate. Nu mai avea ce face, s-o transcrie nu mai avea timp, ar fi însemnat să întârzie de la şcoală. Împături actul, coborî treptele şi, de astă dată, se apropie mai mult de spărtură.

— O scrisoare de la un prieten, spuse şi aruncă hârtia în încăperea alăturată.