IX

AJUNS ÎN STRADA SEMAFORULUI, comisarul Creţu puse mâna pe umărul şoferului.

— Aici.

Maşina frână brusc şi opri chiar în dreptul casei Pistruiatului. La ora aceea a prânzului strada era pustie, vântul iscat de aiurea aducea valuri de praf şi bucăţi de hârtie.

După vizita făcută la şcoală, Creţu se duse repede la comisariat, îl căută pe Bălan, dar acesta era plecat cu Comănescu. Obosit, mai mult de căldură decât de alergări, Creţu se aşeză într-un fotoliu de piele şi-şi întinse picioarele pe covorul persan. Desigur, aici în birou e mult mai uşor să fii comisar decât pe teren. Ştia că e nedrept, prea multă muncă de teren nu făcuse încă, abia cu câteva săptămâni în urmă fusese mutat la secţia politică şi nu pentru că ar fi avut vocaţie pentru această meserie, ci voia pur şi simplu să scape de front. Primise vreo patru sau cinci ordine de încorporare; cei de la Bucureşti i-au respins toate cererile. Singura lui şansă era să se angajeze într-o unitate militarizată. Terminase dreptul de un an, un timp alergase după un post de jurisconsult la fabrica de vagoane, dar un ofiţer din comandamentul militar al uzinei era un vechi duşman al familiei şi îi punea piedici de netrecut. Pe vremea aceea o cunoscuse într-o societate pe Ilinca Comănescu, fiica comisarului regal şi, la insistenţele ei, tăticu îi făcu rost de un post la poliţie. Colegii îl priveau pieziş, ştiau că e protejatul şefului, nu se puteau lega de el, dar îi făceau şicane. De aceea l-au şi repartizat la „Moravuri”. Munca era uşoară, şi-a făcut de cap, scandalurile au ajuns până la urechea lui Comănescu, acesta îi interzise să-i mai calce pragul casei. Invidioşii, în frunte cu Bălan, l-au transferat la „Politic”, să-l pună la muncă. Acum, dacă ar fi reuşit să se evidenţieze într-o acţiune, situaţia lui s-ar fi schimbat, dar Creţu nu era nici ambiţios şi nici destul de deştept ca să mimeze asta. Trântit pe fotoliul de piele din biroul lui Bălan chiar se bucură că până acum n-a dat ochi cu comisarul. Ce ar mai fi putut să-i spună? Că a dus la bun sfârşit misiunea. Că a găsit un puşti pistruiat şi i-a aflat şi adresa? Desigur, prefera chiar o astfel de misiune decât frontul. Aşteptându-l pe Bălan, se întrebă ce mutră ar face acesta dacă i-ar spune că a reuşit să dea de urmele lui Andrei Bogdan. Şi, la urma urmei, de ce n-ar chiar el norocosul care să-l prindă? Poate chiar Pistruiatul ar putea să-l ajute. În fond ce o să facă Bălan după ce-i va da adresa puştiului? O să ordone o percheziţie în casa acestuia. Dacă o să dea acolo de o urmă care să-l apropie de evadat, meritul va fi fără îndoială al lui Bălan. Dar de ce să culeagă el roadele muncii lui? Dintr-o dată misiunea pe care o avusese i se păru importantă şi-l năpădiră sudorile. Se ridică de pe fotoliu, mulţumi destinului că Bălan fusese ocupat şi ieşi repede din încăpere. Coborî în goană scările şi-l căută pe dispecer.

— Nicule, dă-mi o maşină!

— Maşină, de ce?

— Nu pot să-ţi spun.

— Iar eu nu pot să-ţi dau maşină. Ce să scriu aici, arătă spre o condică slinoasă. Maşină, domnului comisar Creţu. Motiv? Plimbare de plăcere…

— Am dat de o urmă care duce spre evadat.

— Vorbeşti de Andrei Bogdan?

— Mai e şi un alt evadat?

— Spune-mi…

— Nu pot să-ţi spun nimic. Şi pereţii au urechi…

— Mă Creţule, începi să ai stofă de poliţist.

În timp ce dispecerul îi întocmi hârtiile pentru maşină, Creţu se felicită pentru ideea pe care o avusese. Acum începu să creadă în ea, era convins că percheziţia din strada Semaforului va da roade. Plin de importanţă coborî în garaj, urmărit de privirile invidioase ale colegilor. În clipa aceea îşi dădu seama că meritele unui comisar se măsoară numai cu aerele pe care şi le dă. Cu o mină de om îngândurat, se aşeză lângă şofer şi, în faţa acestuia, îşi verifică pistolul. Ofiţerul de serviciu, informat de dispecer, îi dădu doi gardieni să-l însoţească. Creţu mulţumi cu o uşoară înclinare a capului, apoi indică şoferului adresa.

În strada Semaforului, n-o găsi decât pe mama Pistruiatului. Părea o femeie obosită, ştearsă, cu doi ochi mari, miraţi. Încă din prag, Creţu, plin de importanţă, îşi scoase pistolul.

— Unde e Bogdan?

Mama Pistruiatului, speriată de arma comisarului, abia reuşi să îngaime:

— Care Bogdan?

— Cel care a evadat ieri. Împinse uşa cu piciorul, apoi se întoarse spre cei doi gardieni: Verificaţi, băieţi, fiecare ungher!

Gardienii, poliţişti de profesie, cutreierară toate încăperile; deschiseră uşa şi la cămară, se uitară în fiecare dulap, pe sub paturi.

Creţu, aşezat pe un scaun de bucătărie, aşteptă rezultatele. Din cauza jenei pe care o simţea faţă de femeia obosită, îi ocolea privirile. Era convins că în clipa aceea toţi cei de la poliţie erau informaţi de acţiunea lui; pentru o clipă devenise erou şi povara acestei idei îl apăsa ca o greutate reală. Unul dintre gardieni şopti abia perceptibil:

— Nimic, domnule comisar!

Supărat, Creţu ordonă o percheziţie totală şi gardienii răvăşiră toată casa. Vecinii de peste drum, curioşi, intraseră în curte şi priveau înspăimântaţi cum poliţiştii răstoarnă toate sertarele, se uită pe după tablouri.

— De ce toate astea? întrebă mama Pistruiatului când îşi mai reveni.

— Fiul dumneavoastră s-a întâlnit ieri cu un evadat. Poate l-a ascuns în casă…

— În sertar?

— Nu în sertar, dar o urmă tot putea să lase. Ce v-a spus fiul dumneavoastră ieri?

— Nu mi-a spus nimic.

— N-a vorbit de evadat?

— Nu.

— Unde e cheia podului?

— Podul nu este închis.

Un agent urcă în pod, dar acolo, în afară de afumături, nu găsi decât nişte mobile vechi, aruncate la reformă, şi câteva lăzi goale. Celălalt agent şi Creţu coborâră şi în pivniţă, dar nu găsiră nici acolo nimic. După două ore de agitaţie, Creţu renunţă.

Urmăriţi de curioşii de pe stradă, se instalară în maşină şi nu rămase în urma lor decât un nor albăstrui de gaz şi miros de benzină arsă.

După vreo jumătate de oră sosi şi Pistruiatul. Primul lucru pe care-l observă fu butoiul cu apă răsturnat: sub un cerc plesnit, câteva doage ca nişte coaste rupte, stăteau sub şuvoiul de apă al pompei. Nu-şi amintea ca vreodată butoiul să fi fost mutat din loc. Mirat, deschise uşa bucătăriei şi rămase pironit locului: masa era mutată din loc, sertarele bufetului trase şi perdelele de la toate ferestrele rupte.. Mama apăru cu ochii plânşi, din. Dormitor.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

— Ce, parcă tu nu vezi!. Razia, şi numai din. Cauza ta! De ce ţi-a umblat gura?

— Nu înţeleg, mamă…

— Nu înţelegi, nu înţelegi… Ai fost ieri la fabrica de hârtie?

— Am fost.

— L-ai văzut pe evadat?

— L-am văzut.

— De ce ai spus asta?

— Trebuia să spun. Poliţiştii m-au găsit acolo, nU puteam să spun că nu l-am văzut. Nu eram singur, era şi Mircea acolo… Ala bâlbâitul, îl ştii tu…

— Trebuia să spui că n-ai văzut nimic… Din cauza ta au răsturnat toată casa. Am trimis pe cineva după taică-tu… Să vezi tu numai… \pa

— Ce să văd, mamă!.

— A, eşti şi obraznic… Du-te în pivniţă, sau în pod, să vezi ce au făcut acolo…

Pistruiatul socoti că e mai bine, dacă iese din casă, să nu fie nevoit să discute cu maică-sa. Aşa nervoasă nu putea fi lămurită acum. Îi păru bine că n-a vorbit acasă nimic despre evadat. Cine ştie, mama, speriată cum a fost în timpul raziei, ar fi putut să pomenească de el. Urcă în pod. Mama probabil îşi imaginase doar ce au făcut poliţiştii în pod; realitatea era că nici nu aveau ce face aici: au mutat câteva lăzi şi au răsturnat bicicleta cea veche. Când dădu cu ochii de cârnaţi, îşi. Aduse aminte că evadatul îl rugase să-i aducă ceva de mâncare. Nu stătu mult pe gânduri, rupse o bucată de cârnat mai acătării şi-o vârî în sân. La uşa podului se uită în jur dacă nu cumva mama e prin curte; nu era acolo. Coborî repede ca şi cum s-ar fi grăbit să arunce o privire şi în pivniţă, ocoli casa. Ascunse câmatul în stiva de lemne, apoi cu paşi înceţi coborî şi în pivniţă. În pivniţă deranjul era mult mai mare decât în pod: aici au mutat din loc până şi butoaiele cu murături şi au răsturnat lada cu cartofi. Urcă repede, ca mama să nu-l pună să facă ordine acolo. Trebuia neapărat să plece după-masă de acasă, evadatul îl aştepta. Când intră în bucătărie, tata era deja acolo: stătea călare pe un scaun, asculta văicărelile mamei şi zâmbea; avea un fel ciudat de a zâmbi, ironic. Cum dădu cu ochii de fiul său, se ridică de pe scaun şi-i făcu semn să-l urmeze. Intrară în camera Pistruiatului. Aici totul era orânduit, mirosea a săpun de spălat. Tata închise uşa după el, apoi se strădui să pară cât mai indiferent. Se aşeză pe un scaun, îşi aprinse o ţigară şi privi mult timp fuiorul de fum care urca destrămându-se spre tavan:

— Ascultă mă, unde l-ai văzut tu pe evadat?

Aşteptând răspunsul continuă să privească fumul. Pistruiatul nu ştia cu ce intenţie îl întreabă taică-su. Deveni precaut.

— L-am văzut când alerga prin curte. Atât. Poliţiştii m-au întrebat unde s-a ascuns. De unde era să ştiu!. /

— Dar chiar dacă ai fi ştiut, nu tyebuia să le spui, nu-i aşa?.

— De ce, tată?

— Uite aşa! se ridică de pe scaun, îl întoarse şi se aşeză din nou călare pe el. Aşa îi plăcea să stea, rezemat cu braţele de spătar.

— Nu e bine ca un răufăcător să fie arestat?

— Un răufăcător, da. Dar ţi-am spus că evadatul e un deţinut politic!

— Eu n-aveam de unde să ştiu, tată! Şi chiar dacă aş fi ştiut, nu pentru asta nu i-aş fi ajutat pe poliţişti, ci pentru că unul dintre ei m-a lovit.

— De ce te-a lovit?

— Nu ştiu. Adică ştiu: erau supăraţi că n-au dat de fugar.

Povesti pe îndelete toate câte s-au întâmplat în curtea fabricii omiţând doar faptul că l-a întâlnit pe evadat, că ştia unde se află.

Observă că taică-su îl ascultă cu mare atenţie, ca niciodată până atunci. Ar fi vrut să pună şi el câteva întrebări, dar mama îi chemă în bucătărie. Tata porni înainte, Pistruiatul se luă după el, dar descoperi că taică-su îşi uitase ţigările pe noptieră şi că mase în urmă. Luă repede o ţigară şi o ascunse în buzunarul de sus al cămăşii.

În bucătărie, înainte ca maică-sa să-l îndemne la lucru, spuse cu voce tare să-l audă şi taică-su:

— Ar trebui să mă apuc de: lecţii. Mâine am matematică şi domnul profesor mi-a promis că m-ascultă.

— Păi cine te opreşte să ţi le faci? întrebă maică-sa supărată. Până la urmă ai să spui că rămâi repetent din cauza noastră.

— Nu, mamă, dar nu ştiu ce trebuie să învăţ. Când a venit azi comisarul la şcoală şi m-a chemat în cancelarie, nu m-am mai dus la cursuri.

— Dar ai colegi de la care să afli.

— Am.

— Şi vrei să-ţi spun eu la care să te duci?

— Nu, mamă. Mă duc la Caragea.

Încă în timp ce vorbea, ochise o felie mare de pâine pe masă.

— Bine, şi să te întorci repede… Va trebui să ne ajuţi şi tu… Ce-i cu pâinea aceea? E mai mare decât tine!. N-ai s-o mănânci!.

— Ba da, mamă, şi ca să fie mai convingător muşcă din ea. O s-o mănânc că mi-e o foame de lup. Ce am mâncat astăzi? Supă de cartofi!.

Taică-su zâmbi pe sub mustăţi şi-şi întoarse privirile să nu-l vadă mama.

— Vorbeşti ca taică-tu, împieliţatule!. Hai, du-te odată!.