X

PISTRUIATUL NU REUŞI să Njasă în stradă decât după vreo jumătate de oră: trebui să-şi facă de lucru prin curte, să scape de sub supravegherea maică-sii, să poată lua cârnatul din stiva de lemne.

— Ce tot te învârţi prin curte? Dacă nu ai de gând să te duci, mai bine ajută-mă!.

— Mă duc, mamă, mă duc, dar nu văd găina albă… N-am văzut-o nici când m-am întors, cine ştie, poate a sărit gardul la vecini în timpul percheziţiei…

— Lasă tu găinile… Te duci?.

— Mă duc, mamă!.

În cele din urmă, cu pachetul de mâncare sub braţ, Pistruiatul porni agale pe strada Semaforului. Lângă cişmea îl aştepta Calu.

— Ce-i cu tine, potaie?. De ce nu te duci acasă? Dacă află băcanul că iar eşti cu mine”, îţi face de petrecanie…

Câinele se gudură la' picioarele lui; avea ochi mari, umezi.

— Bine, bine, te iau şi pe tine, numai să nu mă încurci.

Câinele, ca şi cum ar fi înţeles cele spuse, o luă înainte. Ştia drumul de mult.

Acolo, în curtea fabricii de hârtie s-au împrietenit. Băcanul închiriase mai demult o încăpere chiar în incinta fabricii, unde îşi depozitase mărfurile nealterabile, să nu le descopere fiscul în timpul unui control la băcănie. Era război, aprovizionarea se făcea cu greu şi nu rezistau decât descurcăreţii. Băcanul era unul dintre aceştia. Era cea mai bine aprovizionată băcănie din cartier. Depozitul din fabrica de hârtie fusese pus în paza câinelui. Nu era zi ca Pistruiatul să nu-i aducă ceva de mâncare, uneori îşi sacrifica sandvişurile pe care şi le lua pentru pauza mare, alteori îl hrănea cu caramele. Asta bineînţeles numai atunci când reuşea să dea câte un şut mai puternic automatului instalat în sala de aşteptare a gării. Automatul era vechi, la fel ca şi caramelele.

Abia când au ajuns la fabrică, îi păru rău Pistruiatului că a luat câinele cu el. Poate o să-l încurce în timp ce-l va ajuta pe evadat să părăsească fabrica. De aceea, în apropierea porţii îi porunci să se aşeze la umbra unui tufiş.

— Tu, Calule, rămâi aici!. Dacă te iei după mine, mă supăr! Acum n-ai cu ce să mă ajuţi. Ai înţeles?.

Câinele lătră de două ori.

— Păi dacă latri, mă încurci, potaie! Şi dacă vii după mine, stricăm prietenia.

Porni încet spre fereastra care dădea în coridorul cu lespezi şi trase de câteva ori cu coada ochiului să vadă dacă îl ascuită-'sâu nu Calu. Câinele stătea sub tufiş cu limba scoasă de un cot. Era cald, abia respira.

În faţa porţii şobolanilor, Pistruiatul îl strigă pe evadat:

— Domnule!.

Trecu o bună bucată de timp până ce acesta îi răspunse:

— Eşti singur?

— Da, domnule.

— Nu te-a urmărit nimeni?

— Nu, domnule.

— Ţi-am mai spus să nu-mi mai spui domnule!

— Da, domnule, adică, da…

Nu ştiu cum să se corecteze.

Din încăperea alăturată auzi zgomot, apoi pe spărtură apăru întâi capul, pe urmă umărul evadatului. Neras, avea o înfăţişare fioroasă. Pistruiatul se cutremură, pentru o clipă se gândi să şteargă putina, dar simţurile parcă nu i-ar fi dat ascultare. Rămase încremenit. Evadatul se ridică. Pistruiatului se păru că e un alt om, mai înalt decât cel pe care îl văzuse cu o zi în urmă escaladând gardul. Parcă şi umerii îi erau mai laţi, mai puternici. Evadatul încă purta cătuşele la mâini, se uită în jur, apoi îl prinse pe Pistruiat de umeri.

— Cine te-a trimis?

Vocea, poate din cauza ecoului, păru mai sobră, mai răguşită. Pistruiatul nu ştiu ce să răspundă. În orice caz numai la întrebarea asta nu s-a aşteptat. Îngăimă abia perceptibil:

— Nimeni.

Evadatul îi strânse şi mai tare umerii:

— Minţi!.

— Nu mint, domnule… Mă doare…

Evadatul slăbi strânsoarea. Trăsăturile feţei i se destinseră, se linişti.

— Iartă-mă!.

, Brusc, Pistruiatului îi veni să plângă.

— Am crezut că, dacă o să vă ajut, o să-mi mulţumiţi…

Buzele evadatului se strâmbară într-un surâs amar şi Pistruiatul mai mult bănui decât văzu că, omului din faţa lui, îi căzură umerii.

— Desigur… Dar ştii, un om hăituit ca mine, care nu produce decât neplăceri…

— Să ştiţi că am şi avut neplăceri din cauza dumneavoastră…

— Neplăceri?

— Da. A fost poliţia la noi şi a făcut o percheziţie…

Evadatul păli:

— De ce?

— Pentru că am fost în curtea fabricii când dumneavoastră v-aţi strecurat în clădire. Au crezut că v-am ajutat şi v-am ascuns la noi acasă. /

Un timp, evadatul rămase tăcut, privi peretele umed şi spuse mai mult ca pentru ei:

— Acum cea mai bună ascunzătoare ar fi la voi. Ştii, poliţia nu se întoarce curând în acelaşi loc unde a făcut o descindere. Dar nu mai vreau să vă creez neplăceri. Ai adus ceva de mâncare?.

— Da, desigur, am şi uitat să…

Luă pachetul de sub braţ şi în clipa aceea observă că mâna stângă a evadatului e plină de sânge închegat.

— Sunteţi rănit… Aş putea să vă ajut cu ceva?

— Nu.

Încercă să desfacă pachetul, dar nu reuşi. Pistruiatul îl ajută şi evadatul începu să înfulece.

— Spune, de ce mă ajuţi tu pe mine?

— Nu ştiu. A, ba da… Ieri domnul comisar mi-a dat un şut în fund.

— Şi pentru atâta lucru îţi primejduieşti viaţa?

Era convins că evadatul exagerează. Cu toate astea îi păru bine că omul din faţa lui îi dădea importanţă.

— Cum o primejduiesc?

— Prin faptul că nu mă trădezi.

— Dar asta n-aş face niciodată, spuse Pistruiatul, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru fără importanţă. Nici măcar atunci când ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii. Asta e o regulă… Şi aş vrea foarte mult să nu vă prindă… Ştiţi, ieri când au fost poliţiştii aici, uitaţi, aşa am strâns pumnii, să nu vă prindă.

Împinse pumnii strânşi în faţa evadatului.

— Şi asta ajută la ceva?

— Desigur, se grăbi Pistruiatul să-i răspundă. E un semn verificat. Odată n-am ştiut lecţia la română şi am ţinut pumnii să nu mă scoată la tablă. Şi nu m-a scos.

Politicos, evadatul înghiţi dumicatul şi răspunse foarte serios:

— Va trebui să învăţ şi eu figura asta.

Îşi întinse mâinile spre Pistruiat, apoi îşi încleştă degetele în pumni.

— Nu ţineţi bine degetul mare, râse Pistruiatul. Trebuie să-l ascundeţi în palmă. Şi în asta e o regulă.

Evadatul zâmbi din nou: ochii îi deveniră senini, foarte curaţi.

Îşi ascunse degetele mari în palmă, pe urmă, când Pistruiatul se arătă mulţumit, continuă să mănânce.

Pistruiatul, neştiind ce să facă, se aşeză pe treaptă şi în clipa aceea îşi aduse aminte de ţigara furată. O scoase din buzunar şi o întinse evadatului.

— E cam boţită, dar cred că o să vă placă şi aşa…

Evadatul lăsă mâncarea şi puse ţigara între buze. Se vedea de la o poştă că fiecare mişcare îi provoca dureri, se strâmba la faţă, dar încerca să nu se trădeze. Pistruiatul îi aprinse ţigara. Evadatul se transfigura după primul fum.

— Asta e prima ţigară după patru luni…

Trase fumul adine în plămâni şi-l suflă chiar în faţă, să-l poată privi cât mai mult. Aerul stătut făcu ca fumul să plutească în faţa lor compact ca şi cum ar fi fost atârnat de tavan.

Pistruiatul îşi dădu seama că era un moment excepţional şi nu voia să-l scurteze. Se întoarse spre perete şi cercetă cărămizile.

— Ştii, când fumez, spuse evadatul într-un târziu, îmi vin idei năstruşnice. Nu ştii cumva cum s-ar putea scoate cătuşele astea?

— Dacă ştiam că aveţi cătuşe, aduceam o daltă sau un bomfaier…

— Vorbeşti ca un adevărat lăcătuş. Cunoşti fabrica asta?

— Fiecare ungher, se grăbi să răspundă Pistruiatul.

Socoti că nu era momentul să-i spună că-i a lui. Ar fi sunat a îngâmfare.

— Atunci ar trebui să găsim locul unde a fost atelierul mecanic. Acolo am putea găsi o unealtă…

— Eu o iau înainte şi dumneavoastră mă urmaţi la câţiva paşi. Să nu vină cineva…

— Există această posibilitate?

— Desigur… Dar dacă vreţi, puteţi să rămâneţi şi aici… Găsesc eu ceva şi singur…

— Nu, mergem împreună.

Fostul atelier mecanic era în partea cealaltă a clădirii. Ca să pătrundă, trebuiră să desfacă nişte scânduri de la o uşă baricadată. Intraţi în atelier, puseră scândurile la loc dar imediat fură nevoiţi să le scoată din nou. Cu scândurile fixate nu se vedea nimic.

Afară, soarele mare şi roşu se ascunsese pe jumătate în spatele clădirilor de pe partea cealaltă a Canalului morii. Aerul rarefiat şi cald părea trandafiriu.

Evadatul resimţi efortul ieşirii pe poarta şobolanilor şi al escaladării ferestrei. Îşi ţinea braţul stâng lipit de corp. Sângele infiltrat în mâneca hainei desena o pată roşie în dreptul umărului. Pistruiatul, preocupat de găsirea unei unelte, nu observă imediat acest. Lucru; abia după. Ce găsi aruncat într-un colţ un baros imens. Il ridică cu greu şi se duse lângă evadat.

— Ce ziceţi de ciocanul ăsta?

Evadatul, surprins de VOCfia băiatului, tresări, apoi începu să zâmbească.

— Ca să foloseşti ciocanul ăsta mai trebuie să creşti cel puţin' un metru.

— Vreţi să spuneţi că sunt mic?

— Nu, n-am vrut să spun asta, se dezvinovăţi evadatul. Eşti un bărbat în toată regula În clipa aceea descoperi un polizor plin de praf folosit pentru ascuţirea dălţilor.

— Vrei să învârţi puţin manivela asta?

Pistruiatul înţelese imediat intenţia evadatului. Aşteptă ca acesta să fixeze cătuşele pe gresie, apoi începu să învârtă manivela. Cătuşele de oţel scoaseră scântei lungi ca nişte cozi de cometă. Nemaiputând apăsa mâinile pe piatra de polizor, evadatul se retrase cu un pas şi se strâmbă de durere. Pistruiatul văzu din nou pata de sânge pe haina evadatului.

— N-ar fi bine să vă bandajaţi întâi?

— Cu ce?

— Cu o cârpă, cu ceva. Am văzut dincolo de Canalul morii nişte rufe agăţate la uscat.

— Vrei să furi?

— Nuuu… lungi Pistruiatul vocala, l'au cu împrumut. Privi fix spre evadat să descopere efectul pe faţa acestuia. Evadatul însă părea preocupat de cu totul altceva.

— Nu se poate. Dacă te vede cineva?

— N-aveţi nici o grijă. În nici într-pn caz eu nu mă expun. Am un prieten foarte priceput pentru asemenea lucruri… 1

Porni spre uşă, dar vocea evadatului îl ţintui locului.

— Stai aici!. Nu e bine să mai afle cineva de existenţa mea…

— N-aveţi nici o grijă, încercă să-l liniştească Pistruiatul. Prietenul meu e om de încredere. Vârî două degete între buze şi fluieră de două ori scurt, apoi se postă în deschizătura uşii.

Evadatul, vădit intrigat, se retrase până la zid. N-avea forţă să riposteze. Era convins că fusese tras în cursă.

În spărtura uşii apăru Calu.

— Uitaţi, domnule, ăsta e prietenul meu!

Evadatul răsuflă uşurat. Dar Pistruiatul nu-i mai dădu nici o atenţie. Ieşi în curtea fabricii. Calul se luă după el. Ajunşi în apropierea Canalului, Pistruiatul se lăsă pe vine şi îmbrăţişă capul lăţos al câinelui.

— Uită-te, Calule, acum poţi să mă ajuţi… Am nevoie de o bucată de pânză. Albă… Vezi rufele acelea agăţate pe frânghie?. Te duci şi-mi aduci o cămaşă… Neapărat albă, înţelegi?. Du-te!.

Câinele ţâşni din strânsoarea Pistruiatului şi se repezi spre albia plină de pietriş a Canalului. Ajuns la apă, îşi întoarse capul şi privi spre Pistruiat; acesta îl mai îndemnă dată şi câinele nu se mai lăsă rugat: urcă malul, cercetă rufele şi-şi înfipse colţii în mâneca unei cămăşi. Cârligele cedară şi Calu cu cămaşa în gură goni spre Pistruiat. Bineînţeles cămaşa se murdări de parcă n-ar fi fost niciodată spălată. Totuşi Pistruiatul descoperi o mânecă nepătată şi intră în atelierul mecanic.

— S-a făcut, domnule… Am un prieten foarte isteţ… Scoateţi-vă haina!.

Evadatul îi întinse mâinile ca să i se vadă cât mai bine cătuşele.

— Operaţia asta n-o vom putea-o face decât după ce m-am eliberat de brăţările astea.

Se reîntoarseră amândoi la polizor.

În mai puţin de jumătate de oră căzură cătuşele. Bucuros, evadatul vru să-şi mişte mâinile, dar imediat se schimonosi de durere; rana de la umăr îi străfulgera tot braţul. Ajutat de Pistruiat, îşi scoase haina. Glonţul îi sfâşiase umărul, stofa se năclăise în rană.

— O smulgem, meştere.

Un nod crescu brusc în gâtul Pistruiatului şi-i venea să vomite. Abia bolborosi:

— O să vă doară.

— Ştiu. Dar prefer să mă doară acum, decât să fac o infecţie. Dar dacă nu poţi su porta sângele, du-te după apă, fac eu operaţia asta.

Când Pistruiatul se întoarse cu apă, rana era curăţată. Cu o bucată de pânză ruptă din cămaşă şi înmuiată în apă reuşiră să oprească hemoragia. Evadatul avea faţa transpirată, dar nu scoase nici un geamăt, deşi Pistruiatul, neîndemânatic, trebui să refacă de trei ori legătura: ba nu strânsese destul de tare şi bandajul alunecă spre cot, ba greşi nodul şi legătura se desfăcu.

— Nu-i nimic, meştere, aşa se învaţă o meserie. Am cunoscut odată pe unul care voia să se facă croitor şi nici după şase luni nu învăţase să bage aţa în ac.

„Mă consideri prost”, îşi spuse Pistruiatul şi-i păru rău că nu reuşise să lege rana din prima încercare.

Când, în cele din urmă, evadatul îmbrăcă şi haina, se lăsa întunericul. Pistruiatul, obosit şi trist, spuse fără convingere:

— Eu acum, domnule, mă duc… O să mă certe părinţii că am întârziat.

— Nu mi-ai promis că mă scoţi de aici?

— Ba da. Vă scot şi vă arăt şi drumul… încotro vreţi să vă duceţi?

— Vezi, asta e. Încă nu m-am hotărât. În orice caz aş vrea s-o luăm spre Canalul morii, nu spre strada de la poarta principală… Acolo, cred, circulaţia e mai redusă.

— Cum vreţi dumneavoastră. Eu o iau înainte.

— Ce-i cu tine, meştere? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, minţi Pistruiatul.

— Ba da, s-a întâmplat ceva. Pari supărat.

— Credeţi că dacă m-aş face croitor, n-aş învăţa în jumătate de an să bag aţa în ac?

— Va să zică asta el… Nu fi prost, meştere. N-am vrut să te jignesc. Tu, sunt convins că, după trei luni, ai putea face un costum întreg. Hai să mergem!

Neconvins, Pistruiatul porni spre uşă şi ieşi în curte. Când se dumiri că nu e nimeni prin apropiere, îl strigă pe evadat.

— Poftiţi, domnule…

Evadatul ieşi şi el din atelierul mecanic, cercetă curtea, apoi, cu paşi de pisică, se luă după Pistruiat. Acesta se grăbi: coborî în fugă spre vad şi nu-şi întoarse privirile decât când ajunse pe malul celălalt. Spre mirarea lui, evadatul era lângă el. Se întrebă cum de nu i-a auzit paşii, cum de nu i-a simţit răsuflarea dacă tot timpul a fost în spatele lui. Acum, în întuneric, nu-i mai putea distinge trăsăturile feţei, dar ochii îşi păstraseră licăririle acelea ciudate.

În jur, casele mici, de paiantă, aveau obloanele trase, nu era nici o lumină prin apropiere.

— Acum încotro o luăm?

Evadatul rămase o clipă pe gânduri, apoi sehotărî:

— Tu o iei înainte. Eu am să te urmez de la vreo douăzeci de paşi. Să nu-ţi întorci niciodată privirile înapoi. Mergi tot timpul înainte ca un om care ştie unde se duce. Înţelegi?

— Da, domnule.

— Dacă ţi se pare că te urmăreşte cineva, sau dacă ţi se pare că ceva nu este în regulă te opreşti şi te prefaci că strănuţi. Dacă strănuţi, eu am să dispar. Ştii unde e zidul cetăţii?

— Ştiu!

— Foarte bine. Dacă eu dispar, peste o oră, dar exact peste o oră, ne întâlnim la zidul cetăţii.

— Şi ce fac eu o oră în oraş?

— Te plimbi… Acum e totuna… Chiar dacă iei bătaie de la ai tăi că ai întârziat… Mi-ai promis că mă ajuţi, nu?

— V-am promis… Dar daţi-mi înapoi actul de proprietate… Pe spatele lui am scris misiva către dumneavoastră.

Evadatul zâmbi din nou.

— L-am citit şi eu. Felicitări pentru fabrică. Să ştii că eşti acum capitalist. În orice caz, singurul capitalist simpatic.

Conform înţelegerii, Pistruiatul o luă înainte: în faţa pasarelei de peste liniile ferate vru să se întoarcă să vadă dacă evadatul îl însoţeşte sau nu, dar se ţinu de promisiune şi nu-şi întoarse privirile. În timp ce urca scările îi treqji prin minte că evadatul de mult nu mai e pe urmele lui. De aceea i-a şi spus să nu se uite spre el, să nu vadă încotro a luat-o. Nemaiputând răbda, trase cu coada ochiului înapoi. Evadatul tocmai apăru la capătul scării. Pistruiatului începu să-i placă aventura. Mai văzuse el undeva într-un film o urmărire din asta, dar acolo urmăritul era urmărit cu adevărat.

Dinspre depou, un vânt rece aducea miros de cărbune şi fum. Praful de cărbune îi pătrunse în nări şi, brusc, strănută. Repede îşi întoarse privirile spre evadat: acesta tocmai cobora scările şi se pierdu printre trecători. Pistruiatul porni după el, dar nu-l mai găsi. Supărat că va trebui să piardă o oră prin oraş, porni spre cetate. Mai demult, până nu intraseră nemţii în oraş, aveau voie să se joace şi printre ruinele cetăţii. Acum accesul era interzis; la poarta mare erau santinele şi se vorbea că nemţii au făcut acolo un depozit de muniţie care, dacă ar exploda, ar arunca tot oraşul în aer.

Mergând încet, fără ţintă, descoperi că tot oraşul era împânzit de patrule. Se întrebă cum de nu le-a văzut până la pasarelă. Să fi fost cufundat în misiunea pe care o îndeplinea sau, pur şi simplu, nu i s-a părut ciudat că treceau patrulele pe lângă el. Se uită spre turnul bisericii: ceasul arăta nouă şi un sfert. Acasă tata probabil îşi pregăteşte cureaua pentru o „discuţie14; aşa spunea el programului de bătaie: discuţie.

Fix la zece şi un sfert îl găsi pe evadat. A apărut din spatele unui crenel şi Pistruiatul se miră că nu-l văzuse venind; era convins că evadatul a venit la cetate imediat după ce s-au despărţit. Dar atunci de ce i-a spus să se întâlnească numai peste o oră? Hotărî să-l întrebe acest lucru. Evadatul se opri lângă el şi-l trase în umbra unei adâncituri.

— Ce s-a întâmplat?

— Vă rog să mă scuzaţi, dar am strănutat cu adevăratelea… Dar n-am să mai strănut. Vă promit…

— Ba da. Dar numai conform înţelegerii noastre; când este cazul.

— De ce aţi spus că ne întâlnim numai după o oră? De la pasarelă până aici nu faci nici treizeci de minute.

— Da, dar tu ai fi putut să strănuţi şi la gara triaj. De acolo cum ai fi ajuns până aici…

— Aveţi dreptate, la asta nu m-am gândit… încotro mergem?

— Încă nu ştiu… Poate la gara triaj… Ştii unde e Foişorul de foc?

— Ştiu.

— O luăm într-acolo. Pe urmă mă descurc eu…

— N-aţi vrea totuşi să veniţi până mâine la noi acasă…

— Cum adică? Ai vorbit cuiva despre asta?

— Nu, dar dumneavoastră mi-aţi spus că acum la noi ar fi cea mai bună ascunzătoare, că poliţia niciodată nu se întoarce imediat în acelaşi loc…

— Şi unde să stau? Ce o să spună ai tăi?

— N-or să afle. Vă ascund în pod. O noapte, şi pe urmă, dacă nu vă place, plecaţi… N-aţi văzut, tot oraşul e plin de patrule…

Evadatul rămase tăcut, calculă în gând şansele de reuşită. Se vedea pe el că acceptase propunerea Pistruiatului. Spuse:

— Dar pentru asta ar trebui să fim prieteni… Ai vrea să fii prieten cu un puşcăriaş?

— Dumneavoastră nu sunteţi puşcăriaş…

— De unde ştii?.

— Păi asta se vede…

— Îţi mulţumesc, puştiule!. Ştii cum mă cheamă pe mine?

— Nu.

— Andrei. Şi pe tine?

— Pe mine mă cheamă Mihai Piesa, dar prietenii îmi spun Pistruiatul… Nu e un nume chiar atât de frumos, dar eu nu mă supăr când mi se spune aşa… Şi ce-i dacă sunt pistruiat?

— Ai dreptate. E mai bine să ai pistrui pe faţă decât pe suflet. Hai să mergem. Mai ţii minte ce am discutat?

— Da, dacă e ceva suspect sau mă urmăreşte cineva, strănut.

Un timp, Pistruiatul merse tăcut, ocolind locurile mai umblate, prefera să facă mici ocoluri decât să traverseze o stradă mai circulată. Dacă era atent, putea să distingă şi paşii evadatului. Era bucuros pentru această descoperire; mai înainte nu fusese atent la paşii din spatele lui. În apropierea podului se auzi strigat. Vru s-o rupă la fugă, făcu chiar câţiva paşi mai repezi, dar îşi aduse aminte de evadat: nu putea să-l lase baltă în mijlocul oraşului.

— Stai, Piesa!.

Îşi întoarse privirile şi se pomeni faţă în faţă cu profesoara de istorie.

Numai la ea nu se aşteptase şi, o clipă, se întrebă dacă profesoara nu-l urmărise cumva.

— Ce cauţi, noaptea, în oraş?

Nu răspunse decât după ce-l văzu pe Andrei că se retrage în umbra unei porţi:

— Am avut treabă, doamnă profesoară… M-a trimis mama la… Şi acum mă duc acasă…

— Ascultă, Pleşa, nu ştii tu pe unde vine fabrica de hârtie?

— Fabrica de hârtie? Nu, doamnă, nici nu ştiam că hârtia se face la fabrică.

— E pe aici pe undeva. Se spune că e părăsită…

— A, ştiu… E pe strada Drobeta… E clădirea aceea cu un gard de piatră…

— Acolo e intrarea principală… Mi s-a spus că mai are o intrare dinspre Canalul morii…

— Nu ştiu, doamnă, îmi pare rău.

— Bine, Pleşa, du-te!.

Pistruiatul o luă spre podul de fier şi, când auzi în spate paşii lui Andrei, se linişti.

La ora aceea târzie strada Semaforului era pustie. Andrei nu mai păstră distanţa stabilită, se apropie de el şi mergeau tăcuţi unul lângă altul. Ajuns acasă, Pistruiatul se cpri şi făcu semn lui Andrei să nu facă nici un zgomot. Îi arătă scara rezemată de uşa podului.

— Aia e scara, urcaţi sus şi, dacă peste câteva minute veţi auzi ţipete, să ştiţi cătata are curea lată şi ustură grozav… Dar dumneavoastră nu vă faceţi griji… Acum eu o iau înainte.

Intră în curte şi rămase lângă scară până ce Andrei dispăru pe uşa podului. Îi făcu semn cu mâna, apoi îşi luă inima în dinţi şi intră în casă.

Spre mirarea lui, taică-su nu părea supărat; stătea la masă şi repara un întrerupător. În casă era o curăţenie ca într-o farmacie.

— Unde ai fost, meştere? Azi, mâine ai să te întorci acasă numai dimineaţa… Dacă aş fi lipsit eu, să vezi ce mi-ar fi făcut mamă-ta. Aşa-i, mamă?.

— Tu să taci că toată ziua m-ai supărat… Parcă te-ai fi bucurat că au fost poliţiştii la noi…

— Păi dacă tot nu ne vin oaspeţi… Dar în loc să discutăm, mai bine pune de cină. S-a întors şi domnul şi, cine ştie, poate pe unde a fost nu i-au dat de mâncare.

— Nu prea, preluă Pistruiatul tonul glumeţ al lui taică-su.

— Parcă tu nu ştii că n-am pregătit nimic!. Nu acum zece minute am bătut covoarele, pe orbeşte, în întuneric?. Când să fi făcut?!.

— Ai dreptate şi, dacă mă gândesc bine, nu e rău că au fost poliţiştii la noi. Am fi rămas cu covoarele nebătute.

— Vrei să spui că eu nu bat covoarele?

— N-am vrut să spun asta. Dar văd că tu ai chef de ceartă. Eu n-am… Vezi, poate totuşi găseşti ceva în cămară…

— Urcă în pod şi adu nişte cârnaţi!.

Pistruiatul tresări, apoi, roşu la faţă, se încordă ca un arc şi rămase nemişcat de parcă cineva l-ar fi transformat într-o stană de piatră. Limba i se năclăi în gură, nu reuşi să scoată nici un cuvânt. După un timp îşi rezemă coatele de tăblia mesei şi privi buimăcit cum pregăteşte taică-su lămpaşul ca să urce în pod. N-avea nici atâta putere să se împotrivească deşi, odată cu zvâcniturile repezi ale tâmplelor, rostea în sinea lui de zeci de ori, ca o placă de patefon cu rilele stricate: „Nu trebuie să urce, nu trebuie să urce!.”

Emoţiile ultimelor ore abia acum puseseră stăpânire pe el. Li părea rău că nu mărturisise de la început totul părinţilor, că-şi asumase întreaga răspundere pentru viaţa lui Andrei. Maică-sa, întorcându-se spre el, îl văzu nemişcat şi se sperie:

— Ce-i cu tine, Mihai? Nu te simţi bine?

Vocea cunoscută, caldă îl trezi la realitate şi dintr-o dată nu se mai simţi neputincios.

— Ba da.

— Atunci de ce stai de parcă ai fi înghiţit un par?

— Mă gândeam.

— Bravo! Noi nu ne mai vedem capul de treabă şi tu te gândeşti… şi bineînţeles, aiurea! Ajută lui taică-tu…

— Ce să-mi ajute? izbucni nervos tata. Lampa n-are petrol!.

Bombăni ceva în sine care aducea a înjurătură, apoi adăugă cu voce tare:

— Şi de câte ori v-am spus să nu lăsaţi lămpaşul gol! Într-o noapte ne pomenim cu lumina tăiată şi o să bâjbâim prin întuneric ca orbeţii!

— Urc eu în pod, se oferi bucuros Pistruiatul şi, fără să aştepte răspuns, porni spre uşă. Cunosc podul ca palma. Mă descurc acolo şi pe întuneric.

Ieşit în curte îşi simţea încă bătăile repezi ale tâmplelor: „Ar fi fost groaznic să urce tata”. Nu trecură nici zece minute de când îi spusese lui Andrei că podul e cel mai sigur loc din lume, şi acum, printr-o întâmplare nefericită, ar fi fost descoperit. Fără îndoială, ar fi crezut că a fost atras în cursă.

Porni spre scara rezemată de zid şi, când puse piciorul pe prima treaptă, apăru în curte şi taică-su.

— Să te ajut?

— Nu, tată. Mă descurc singur.

— Totuşi, îţi ţin scara.

— Nu e nevoie. E proptită bine.

— Nu mai trăncăni!.

Urcând scările se întrebă dacă Andrei îşi dă seama cine urcă în pod şi ajunse la concluzia că nu. De aceea, vorbi tare să fie recunoscut după voce:

— Ajunge unul, tată?

— Ajunge.

În pod, în afară de dâra de lumină care cădea pieziş, prin deschizătura uşii, totul era înecat în întuneric. Cu mâinile întinse înainte, ca să nu se lovească de ceva, Pistruiatul porni spre leaţurile unde atârnau cârnaţii.

— Eu sunt. Nu vă temeţi, spuse în şoaptă când se convinse că nu poate fi auzit de jos.

— Şi ce cauţi aici? îl întrebă Andrei tot în şoaptă, dar Pistruiatului i se păru că acesta ţipă din toate puterile.

— M-au trimis părinţii după cârnaţi… Nu vă temeţi, totul e în regulă.

— Ce tot bodogăneşti acolo? Se auzi vocea lui taică-su din curte. Spui poezii?

— Nu, tată… Abia acum m-am obişnuit cu întunericul.

Când peste câteva minute se văzu în bucătărie, se linişti definitiv. Era convins că se descurcase bine într-o situaţie extrem de grea şi această convingere îl încălzi ca un cuptor.

Cină tăcut, râse la o glumă spusă de taică-su, deşi gluma nu i se păru deloc grozavă, apoi mulţumi pentru mâncare şi se vârî în pat. Aşternuturile erau proaspete, reci, miroseau a levănţică. Înainte de a adormi, încercă să desluşească paşii care ar fi trebuit să vină de sus, din pod, dar nu auzi nici un zgomot. De bună seamă, Andrei ştia să se poarte într-o ascunzătoare.