VIII

PE CORIDORUL plin cu portretele domnitorilor şi cu planşe botanice, Pistruiatul se gândi o clipă să se reîntoarcă în clasă, dar se răzgândi repede. Tot a luat un patru, acum de ce să mai asculte şi morala profesoarei? Că ei nu-i ajunge să dea un patru; mai ţine şi predici despre felul cum trebuie învăţat, ce importanţă are istoria în conştiinţa unei naţiuni… Parcă un om nu poate trăi fără istorie. Le ce i-o fi folosind băcanului din colţ că ştie în ce an a murit Vlad Ţepeş? Matematica, da. Trebuie să cunoşti cifrele, trebuie să ştii să calculezi costul unui sfert de kilogram de zahăr, dar istoria? Nici tata n-are nevoie de istorie, acolo, la fabrică. Ştiind câte lupte a avut Ştefan cel Mare, metalul nu se topeşte mai repede şi bronzul nu se transformă în aur.

Coborî scările şi ieşi în stradă tocmai în clipa când se auzi clopoţelul pentru prima pauză. Dacă mai întârzia puţin, nu mai putea să chiulească. Cu paşi repezi traversă strada, să fie cât mai departe de clădirea şcolii. Acum o să aibă timp să caşte ochii la vitrine. Oare s-o fi vândut motorul acela de barcă? Era de mai bine de jumătate de an în vitrină şi, dacă l-ar fi întrebat cineva pe Pistruiat ce ar dori cel mai mult în viaţă, ar fi răspuns fără să se gândească: motorul de barcă. Îşi imaginase de sute de ori cum ar călători pe Mureş, mai repede decât o motocicletă până la vărsarea în Tisa; de acolo, ca un fulger, pe Tisa în jos, până la Dunăre. Şi cât ar mai putea fi pe Dunăre până la Marea Neagră? O nimica toată. Pe hartă doar o palmă. Cu două pâini şi cu nişte cârnaţi din pod, ar putea să vadă marea. Şi motorul e puternic, ar veni şi în susul apei. De ce o fi costând un motor de barcă 50000? La fel ca o motocicletă… Şi dacă ar găsi acum pe stradă un pachet exact cu cincizeci de mii de lei?.

Se duse de-a dreptul la magazinul unde se vindeau automobile şi se opri în faţa vitrinei din colţ. Se linişti. Motorul de barcă era tot acolo. Pe la ora prânzului, porni spre casă. Făcu un mic ocol, să poată să treacă şi pe la fabrica de hârtie. Dacă evadatul mai era acolo, fără îndoială i-a citit misiva, avea să vorbească cu el. Dacă nu-i va răspunde, înseamnă că nu mai e acolo şi va trebui să-şi recupereze actul de proprietate. De ce naiba n-a transcris scrisoarea pe o altă bucată de hârtie? Şi ce dacă ar fi întârziat la cursuri? Poate că ar fi fost chiar mai bine, nu ar mai fi luat acel patru blestemat.

Strada fabricii de hârtie era pustie. În colţul străzii erau doar doi copii, îşi spălau picioarele la cişmea.

Până la poarta fabricii, Pistruiatul merse încet ca într-o doară, ca un om fără treburi importante. Se gândi mult dacă e bine să se strecoare în fabrică, sau să intre normal, să nu dea nimănui de bănuit. Se hotărî la cea de a doua variantă. Intră în curte, fluierând dar imediat după doi paşi se opri. Pe iarbă, în apropierea ferestrei pe unde pătrunsese evadatul, stăteau doi oameni trântiţi pe iarbă. Desigur, agenţi, îi trecu repede prin minte şi se gândi ce o să le răspundă la întrebări. Dar oamenii nu-i dădură nici o importanţă. Mâncau salam de pe nişte ziare şi rupeau cu mâna bucăţi mari dintr-o pâine de casă. Pistruiatul îşi continuă dru mul. Cei doi, după îmbrăcăminte, păreau muncitori. Unul dintre ei, cel cu şapcă, se întoarse spre Pistruiat, dar avea gura plină cu mâncare. Pistruiatul i-o luă înainte:

— N-aţi văzut cumva un câine mare negru, lăţos şi cu capul cât o buturugă? i..

— Nu, îi răspunse în cele din urmă mun „citorul cu şapcă, după ce înghiţi dumicatul din gură. Mă puştiule, nu ştii cât e ceasul?

— Cred că e unu.

— Ţi-am spus eu, se întoarse cel cu şapcă spre celălalt, un om mai în vârstă, cu nişte mustăţi lungi, pleoştite.

— Păi, atunci să mergem! spuse bătrânul şi se ridică. Cel cu şapca strânse ziarul cu resturile de salam şi se ridică şi el în picioare.

— N-am văzut nici un câine, băiatule… În orice caz în jumătatea de oră cât am stat aici, nu l-am văzut… Poate să fie după clădire.

— Mulţumesc, răspunse Pistruiatul şi porni spre fundul curţii. Ar fi fost acum stupid să se întoarcă, să vadă oamenii că de fapt venise pentru altceva. Se uită după fiecare tufă şi striga cât îl ţinea gura:

— Calule!. Unde eşti, Calule!.

Cu coada ochiului privi spre cei doi muncitori. Era convins că oamenii erau agenţi, că au fost special postaţi în curtea fabricii să vadă cine vine pe aici, cine ia legătură cu evadatul. Poate că între timp au şi fost la subsol. Muncitorii însă nu-i dădură nici o importanţă. Porniră spre poartă şi dispărură după zid. Cu paşi de pisică, Pistruiatul porni în urma lor, să vadă dacă se îndepărtează cu adevărat. Când îşi scoase capul de după zid, muncitorii tocmai ajunseseră în colţul străzii şi se opriră lângă cişmea. „Beau apă”, gândi Pistruiatul. Aşteptă până ce muncitorii îşi astâmpărară setea şi porniră mai departe; abia după aaeea intră din nou în curtea fabricii. Nu mai voia săpiardă timpul, Se duse de-a dreptul la fereastră şi sări. Coborî scările şi, abia când ajunse în dreptul porţii şobolanilor, se opri şi se dădu cu un pas îndărăt.

— Alo, eu sunt Pistruiatul…

De dincolo nu se auzi nimic şi tocmai când se convinse că evadatul nu mai e acolo, auzi un mic zgomot ca şi cum cineva şi-ar fi târât un picior.

— Eşti singur?

Vocea evadatului, în loc să-l sperie pe Pistruiat, îl linişti… „În sfârşit”, îşi spuse, şi răspunse cu întârziere. De astă dată cu vocea mai scăzută:

— Da, domnule, ce aş putea face pentru dumneavoastră?

— Ştiu eu… E ora prânzului, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Nu mai îmi spune domnule!

— Da. – domnule!

Până diseară, eu oricum nu pot să ies de aici… De aceea, dacă mi-ai aduce ceva de mmcare, ţi-aş fi recunoscător. Dacă ai putea să aduci şi o ţigară ar fi grozav. Totuşi, cel mai important e să vii diseară să mă ajuţi să ies de aici. Şi acum, du-te!. Să ai grijă să nu te vadă cineva…

— O să am grijă, domnule?

Urcă treptele încet şi, când ajunse lângă fereastră, auzi huruitul unui motor. Zgomotul crescu în intensitate şi atunci Pistruiatul recunoscu maşina poliţiei. Era tot cea de ieri, neagră, cu o stea în trei colţuri pe bot. Se retrase în aşa fel, să nu slăbească maşina din priviri. Maşina se opri. Întâi coborî comisarul Bălan. Pistruiatul îl recunoscu imediat. Comisarul nu mai părea atât de important ca şi ieri. Ocoli maşina şi deschise portiera unui individ în vârstă, cu păr alb, care coborî anevoie din maşină.

— Poftiţi, domnule Comănescu!

Omul în civil îşi îndreptă şalele; purta ochelari negri ca orbii şi o pălărie cenuşie, cu boruri foarte largi.

— Asta e curtea, domnule Comănescu… Dacă ieri n-am fi întârziat un minut, acum puteam fi liniştiţi…

Comănescu îşi plimbă privirile peste zidurile scorojite ale fabricii; părea plictisit. Spuse cu voce tărăgănată:

— Cred că a fost ajutat

— Asta e şi părerea mea, domnule Comănescu, grăbi să-i dea dreptate comisarul. Un om cu cătuşe la mâini nu poate face un pas fără ajutorul cuiva. Şi asta, arătă spre fereastră, e fereastra despre care v-am vorbit.

Pistruiatul se lipi şi mai mult de zid, şi-şi opri răsuflarea.!

Lui Comănescu fereastra nu-i spunea nimic. Mormăi un „da” abia perceptibil şi se îndreptă spre maşină. Comisarul Bălan, politicos, îi deschise portiera şi, după ce Comănescu se instală în maşină, îşi şterse fruntea asudată. Ocoli maşina, apoi urcă şi el alături de Comănescu. Maşina demară. Mult mai liniştit, Pistruiatul urmări cum virează spre poarta cea mare. Când nu mai auzi motorul deloc, abia atunci răsuflă uşurat. Escaladă fereastra şi porni încet spre poartă, dar nu ieşi în stradă decât după ce se convinse că maşina nu mai era acolo.

În dreptul cişmelei se opri şi el, bău apă, apoi îşi continuă ' drumul. Spre casă. Când traversă podul peste Mureş, îi descoperi pe cei doi muncitori care fuseseră în curtea fabricii. Încărcau cu lopata nişte camioane cu pietriş. Alături de ei, o dragă scormonea prundişul.

— Ce-i, puştiule, ţi-ai găsit câinele?

— Nu.

Nu mai lungi conversaţia deşi draga, cu „vedrele” legate de lanţ, îl atrăgea.

Pe Calu îl întâlni imediat după pod. Stătea tolănit la umbră. Când îl văzu pe Pistruiat, se ridică sprinten şi se năpusti asupra lui. Pistruiatul abia avu timp să se ferească, îşi scoase ghiozdanul şi puse hamurile în gura câinelui.

— Ia, du-mi tu asta, meştere!. Dar să ştii că e greu. Am un patru cât podul ăsta de mare.

Calu mârâi, apoi porni după el. În colţul străzii Semaforului, Pistruiatul se auzi strigat. Era Mircea.

— Viiii dduupă masssă la fabrică?

— Nu. Nu ne mai lasă poliţia.

— Şşşi pppentru aaasta eşti supărat?

— Nu pentru asta. Am luat un patru la istorie.

— Şşşi eu am lluat doi…

— Ai luat un doi… Era bucuros că nu era singurul care a luat o notă proastă.

— Nnnu, ddoi de cinci.

— Cu doi de cinci eu aş fi doctor… Du-te!

Mircea nu pricepu unde îl trimite. Îşi schimonosi faţa a mirare şi întrebă mai greoi ca de obicei:

— Uuuuunde să mmmă duc?

— Acasă.

— Tu tu tu nu vii?

— Nu, am treabă…

— Undeee aai tttu treabă?

— La bancă. VreaU/Să vând fabrica… Dacă tot nu ne mai puteri/juca acolo!