VI

ORICINE AR FI INTRAT în biroul comisarului Bălan, a doua zi după evadarea lui Andrei Bogdan, şi-ar fi dat seama că acesta nu dormise toată noaptea: cearcănele adânci îi conturau şi mai mult pungile de sub ochi. Cu barba nerasă, ţepoasă şi neagră, părea mai sever ca de obicei. Comisarul regal, Comănescu, îl chemase în cursul nopţii de două ori la raport: o dată, să expună tot ceea ce ştia despre evadare şi, a doua oară, să asiste la conversaţia acestuia, la telefon, cu ministrul de interne. Nimeni nu se gândise că evadarea va avea un răsunet atât de mare. Cu atât mai mult cu cât, pe tot timpul procesului, lucrurile păreau clare, fără urmări. Era convins că nimeni nu şi-ar fi imaginat că se pregăteşte o evadare, nici măcar cei mai vigilenţi, deoarece traseul, ca de altfel toate instrucţiunile privitoare la deţinut, s-au dat cu menţiunea „strict secret”. Dar chiar dacă în mintea cuiva s-ar fi născut ideea organizării unei evadări, pedeapsa capitală ar fi trebuit să-l înspăimânte.

În ultimul timp toate îi mergeau pe dos comisarului Bălan: veştile de pe front erau proaste, ruşii se apropiaseră la câţiva kilometri de Nistru, trupele române refuzau să lupte alături de nemţi, iar în ţară, acţiunile comuniştilor se intensificaseră. Când l-a văzut pe Bogdan urcat în dubă, fusese convins că cei de la Bucureşti îl vor aprecia. Spera chiar într-o decoraţie şi acum totul se năruise. Comănescu îi vorbea cu bă, ca niciodată până atunci, şi chiar şi subalternii şuşoteau în spatele lui. Primise trei zile răgaz să dea de urma evadatului. Trei zile, şi Comănescu a adăugat şi trei nopţi. Obosit mort, nu ştia ce ar trebui să facă mai întâi. Ascultase rapoartele celor care au percheziţionat casele de dincolo de Canalul morii, dar acolo, ori nu ştiau nimic despre Bogdan, ori nu voiau să vorbească. Bănuia că de la locuitorii oraşului nu putea să se aştepte la nici un sprijin. Dimpotrivă. De aceea hotărî să se rezume la serviciile poliţiei. Continuarea urmăririi trebuia pornită de acolo de unde i s-a pierdut urna. Şi acest loc era fabrica de hârtie. În fond, ultimii care l-au văzut pe evadat erau puştii din fabrică. Cum de nu i-a trecut prin gând să le ia adresele? De unul singur îşi amintea mai precis: unul pistruiat, care l-a însoţit în incinta fabricii. Nu era mult, dar totuşi era o pistă. Băiatul chiar a declarat că e proprietarul fabricii; normal ar fi să locuiască prin apropiere. Da, acesta era drumul pe care va trebui să-l urmeze.

Sună şi ţinu degetul pe butonul soneriei până apăru secretara.

— Să vină Creţu!.

— Da, domnule Bălan.

După câteva clipe apăru Creţu. Era un comisar tânăr, îmbrăcat neglijent, cu hainele mototolite, pătate de mâncare. Dacă ar fi avut timp, Bălan i-ar fi ţinut o predică despre felul cum trebuie să fie echipat un comisar.

Acum însă nu avea timp să-i ţină predici; îi trecu cu vederea neglijenţa şi intră direct în subiect:

— La gară?

— Nimic.

— La aeroport?

— Nimic.

Răspunsurile scurte ale comisarului îl enervau şi mai mult. Acest imbecil nu era agitat, îl durea în cot de situaţia creată de evadat, părea plictisit. Faptul că era obosit şi neras nu însemna că îşi pierduse noaptea în interes de serviciu ci, probabil, chefuise undeva. Bălan îl ţintui cu privirea:

— Măi Creţule, tu ai fost ieri la fabrica de hârtie?

— Da, domnule comisar-şef.

— A fost acolo un băiat pistruiat. Il ţii minte?

— Nu.

— E normal… Ascultă, Creţule!. A fost acolo, în curtea fabricii, un băiat pistruiat, îl aduci aici.

— Îi ştiţi cumva numele?

— Dacă îi ştiam numele şi adresa, nu te chemam pe tine. N-ai date suficiente?. Ieri, curtea fabricii, pistruiat… Câţi pistruiaţi pot locui prin apropiere? Te duci pe la toate şcolile din împrejurime şi-l cauţi… E clar?

— Da, domnule comisar-şef… Mai aveţi să-mi spuneţi ceva?

— Da. Din tine n-o să iasă niciodată un comisar bun. Fără pistruiat să nu te mai prind la poliţie.