VII

IULIA PRODAN îşi pregătea totdeauna orele: recitea notele, făcute în timpul studiului, şi conspecta lucrări de specialitate referitoare la subiect. La facultate avusese un profesor bun şi un conferenţiar excepţional. Conferenţiarul, fiind vorba de istorie, nu preda materia fără să fi analizat întâi epoca, condiţia socială, relaţiile dintre clase. În felul acesta, oricare domnitor român putea fi raportat la domnitorii epocii lui, la relaţiile existente dintre state şi, astfel, domnitorul nu mai era un om izolat într-o ţară izolată, în felul acesta, istoria devenea nu ceva epic, o poveste, ci o ştiinţă. Desigur, nu era cazul să intre în analiza condiţiilor sociale cu elevii din clasele primare dar, pe înţelesul lor, putea să le inspire dorinţa de a se informa şi, totodată, să le sădească în inimi dragostea de patrie. Considera că, predând în felul acesta istoria, îşi făcea datoria cetăţenească. Dar, pentru că era pretenţioasă, elevii o credeau severă, rea. Colegii o considerau carieristă, iar colegele, din lipsa unei preocupări concrete în viaţa ei de toate zilele, şi pentru faptul că rămăsese văduvă, spuneau că singurii bărbaţi cu care avea de-a face erau domnitorii unor vremi apuse. Uneori, în glumă, o întrebau: ce mai face Matei şi, când ea întreba despre care Matei e vorba, ele îi râdeau în faţă:

— Matei Basarab!

Ieri, după evadarea lui Andrei, se întorsese acasă, dar nu avusese curajul să iasă pe stradă, deşi o măcina curiozitatea să afle veşti despre el. Ştia că ar fi fost o prostie să hoinărească în apropierea fabricii de hârtie; ar fi dat de bănuit. Chiar şi aşa era bucuroasă că agentul care oprise taxiul n-o legitimase. Ar fi fost greu să explice ce caută acolo, unde se duce. Urmărise duba de la distanţă, voia să se convingă dacă totul decurge normal. Poate, dacă ar fi fost mai aproape de dubă, ar fi putut să-l ia pe Andrei în maşină, aşa cum se planificase. Nimeni nu se aşteptase însă că, în ciocnirea cu un car cu fân, duba va lua foc. Bine că Lepădatu nu-şi pierduse cumpătul, se repezise la dubă, îi deschisese uşa, apoi după ce Andrei sărise din maşină, o închisese la loc. Lepădatu nu avea altă misiune. Atât. E bine că a reuşit să se îndepărteze încă înainte ca şoferul dubei să deschidă uşa şi să elibereze pe însoţitori. În clipa aceea Andrei se căţărase deja pe zidul de piatră al fabricii şi dispăruse în curtea aceea părăsită. Un agent, în civil, se postase în faţa taxiului şi şoferul fusese nevoit să oprească.

— Întoarce! ordonase agentul.

Şoferul nu-şi pierduse sângele rece.

— Nu se poate, am client.

Agentul se înroşise la faţă, era gata-gata să explodeze.

— Îţi ordon să întorci!.

— Vorbiţi cu cucoana, ea plăteşte, ea porunceşte.

Să nu-şi atragă asupra ei nici cea mai mică bănuială, a intrat în vorbă să nu pară prea dezinteresată.

— Dar ce s-a întâmplat?

Agentul se apropiase de portieră; a văzut-o elegantă, frumoasă, şi şi-a scos pălăria:

— Interese de stat, doamnă, sărut mâinile… Trebuie să dau urgent un telefon. Trebuie să prindem un evadat. Sper că nu aveţi nimic împotrivă?

— Dimpotrivă, spuse ea, şi deschise portiera. Poftim!

Agentul s-a aşezat lângă ea şi a redevenit agent. A răcnit şoferului.

— Întoarce!.

Maşina a manevrat greoi, s-a întors şi s-a oprit la primul telefon public.

Agentul a coborât şi profesoara l-a mai întârziat cu o întrebare:

— Poate aveţi nevoie în continuare de maşină?.

— Nu, sărut mâinile, coniţă, vă mulţumesc!

De acolo, Iulia Prodan s-a dus de-a dreptul acasă şi, cu o voinţă supraomenească, să nu fie nevoită să se gândească la cele întâmplate, şi-a pregătit lecţia pentru a doua zi. Fiica sa, Lucica, a întrebat-o de câteva ori de ce e atât de supărată, şi ea, fără să fi vrut, i-a răspuns iritată că are de lucru.

— S-a întâmplat ceva, mamă?

— Nu, nu s-a întâmplat nimic.

— Atunci, de ce nu eşti ca altădată?

— Dar cum sunt eu altădată?

— Drăguţă… Azi toată ziua mi-ai vorbit urât. Credeam că s-a întâmplat ceva.

— Nu, draga mea, nu s-a întâmplat nimic.

Până seara târziu, nu ieşise din casă: spera s-o sune la telefon Lepădatu, sau măcar Gabi. Dar parcă era un făcut, telefonul rămăsese mut. O dată chiar se temuse că poate nu funcţionează şi ridicase receptorul să controleze dacă are ton.

— Cu cine vrei să vorbeşti, mamă?

— Cu nimeni… Am vrut să verific dacă are ton.

— Şi are?

— Are.

Când, în cele din urmă, vru sa coboare în stradă, auzi sirena maşinii poliţiei. Privi pe fereastră şi descoperi că toată strada era împânzită de patrule. Lucica se apropiase şi ea de fereastră, şi-i spuse de parcă i-ar fi ghicit gândurile;

— Tot oraşul e aşa, mamă! Se spune că vor să prindă pe cineva…

— E treaba lor, Lucica… Hai să ne culcăm!.

— Am avuţ senzaţia că ai vrut să ieşi în oraş?.

— Nu, draga mea, ce să caut în oraş?

Noaptea, nu reuşi să închidă ochii şi, dimineaţa, se trezi obosită de parcă ar fi ţinut lecţii o săptămână întreagă, fără întrerupere.

În cancelarie ajunse cu întârziere, abia a avut timp să se schimbe. Ceea ce înţelese, însă, din discuţiile colegilor, era că toate ziarele erau pline cu ştiri despre evadarea unui comunist pe care poliţia nu reuşise să-l descopere încă. Răsuflă uşurată şi porni spre clasă.

Avea o experienţă formidabilă în depistarea elevilor nepregătiţi. Îi recunoştea după priviri, după felul cum schimbau greutatea corpului de pe un picior pe altul, după cât de insistent priveau podeaua. Încă în drum spre catedră, îl ochi pe Pleşa.

— Ştii lecţia, Pleşa?

— Da, doamnă profesoară.

— O ştii bine?

— Da, doamnă profesoară.

— Atunci, vino la catedră!

Cu paşi înceţi, dar siguri, Pistruiatul porni spre catedră. Ieri seara citise lecţia de câteva ori, n-avea probleme. Profesoara se instală la catedră, răsfoi catalogul, dar gândurile ei zburau departe, la fabrica de hârtie, la Andrei Bogdan.

— Pot să încep? întrebă Pistruiatul, sigur de el.

— Te rog.

— Vlad Ţepeş… începu Pistruiatul cu voce ridicată şi se întrebă de ce or fi zâmbind colegii. Poate le place tonul. Păi dacă e aşa, de ce să nu se distreze. Continuă pe acelaşi ton ridicat: În vara anului 1456, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, a luat tronul Ţării Româneşti Vlad Ţepeş. Clasa zâmbi din nou, dar Pistruiatul nu se lăsă intimidat: Când s-a urcat pe tron, a găsit ţara într-o stare deosebit de grea. Luptele dintre pretendenţi au slăbit autoritatea domnească…

— Asta a fost lecţia trecută, îl întrerupse profesoara cu o voce severă.

„Aa, va să zică de asta au râs colegii!” Dar cum lecţia trecută?. El abia ieri a învăţat-o. Spuse repede, să nu pară pauza prea lungă:

— Da, da, lecţia trecută… Pentru azi avem…

— Ei, ce avem pentru azi, se întoarse profesoara spre el.

— Avem, avem…

— Avem un elev care nu s-a pregătit… Îţi dau un patru, Pleşa.

Tocmai când îi trecuse nota în catalog, se deschise uşa şi apăru directorul şcolii. Rar se întâmpla să vină în timpul orelor de clasă. Elevii se ridicară în picioare. Directorul se apropie de profesoară, îi şopti ceva la ureche. Pleşa, care era în apropiere, nu înţelese decât foarte vag că-şi cerea scuze pentru deranj şi parcă rostise şi numele lui. Se linişti însă repede, era normal să-i pomenească numele, era doar lângă catedră. Profesoara îi căută privirile, apoi spuse cu voce tare:

— Pleşa, te duci cu domnul director în cancelarie.

— Îmi iau şi ghiozdanul?

— Da, poţi să-ţi iei şi ghiozdanul, îl sfătui directorul.

În drum spre cancelarie, directorul îl prinse de umeri:

— Pentru ce te caută poliţia, mă?! Ai făcut ceva?

— N-am făcut nimic, domnule director…

— Pentru nimic nu te caută poliţia. Dacă aud că ai făcut ceva, să ştii că te exmatricu lez… Eu n-am nevoie de derbedei în şcoala…

Pistruiatul fusese de mai multe ori în cancelarie. Cu profesorii adunaţi în jurul mesei, cancelaria aducea cu o sală de tribunal, rece şi neprimitoare. Acum, în afară de director, nu mai era în încăpere decât un comisar tânăr, cu hainele boţite, pline cu pete de mâncare pe rever.

— Vi l-am adus, domnule comisar, spuse directorul, şi-l împinse pe Pistruiat chiar în faţa comisarului. Cu paşi înceţi el se retrase în spatele biroului său şi aştepta să audă despre ce era vorba.

Comisarul îi cercetă faţa Pistruiatului; păru mulţumit.

— Ea treia şcoală unde te caut… Să ştii că am văzut vreo cinci pistruiaţi până acum. Cum te cheamă?

— Mihai Pleşa.

— Şi unde stai?

— Strada Semaforului 2.

— Ai fost ieri în curtea fabricii de hârtie?

— Da.

— Bravo!. Se întoarse spre director. Asta e tot, domnule director. Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj. Bună ziua.

Fără să aştepte răspuns, ieşi din birou. Directorul privi mirat în urma lui, apoi se întoarse spre Pistruiat.

— De ce ţi-a pus aceste întrebări?

— Nu ştiu… Am fost ieri acolo când a fugit evadatul. Poate din cauza asta.

— Da, da, se poate să ai dreptate. Şi l-ai văzut pe evadat?

— Da, domnule director.

— Şi cum arăta? Aşa cum îl descriu ziarele?

— Eu n-am citit ziarele.

— Dar cum arăta?.

— Era înalt, avea nişte haine cenuşii şi ţinea tot timpul mâinile în faţă. Cred că avea un pistol.

— Nu avea pistol. Avea cătuşe la mâini… Bine, Pleşa, du-te!