XI

PISTRUIATUL ADORMI FOARTE TÂRZIU, după ce geamurile deveniră lăptoase şi cântase şi cocoşul de câteva ori: la început încercă să găsească soluţii să-l scoată a doua zi din casă pe Andrei şi, pe cât era posibil, înainte de a se fi întors taică-su de la fabrică. Din păcate nu era o treabă chiar aşa de uşoară. Maică-sa pleca rar de acasă, va trebui s-o ademenească undeva în fundul curţii, să-i spună ceva grav, că s-au îmbolnăvit orătăniile, sau aşa ceva. Tot gândindu-se îi trecu somnul, închise ochii dar nu reuşi să doarmă. Apoi îşi aduse aminte de ora de matematică şi-l năpădiră sudorile; profesorul îi promisese într-adevăr că-l ascultă. Poate ar fi mai bine să chiulească.

Îl trezi maică-sa: era transpirat de parcă ar fi avut febră.

— Ce-i cu tine? Nu mai auzi nici când sună ceasul?

— Tata?

— Tata a plecat de mult… Grăbeşte-te, mâncarea e pe masă. Vezi să nu întârzii, că trebuie să-ţi corectezi nota la matematică… Ai stat ieri la Caragea destul, sper că ştii lecţia pe de rost…

— Bineînţeles c-o ştiu, nu-ţi fă griji, mamă!

Înfulecă în grabă, lăsă jumătate de ceaşcă de lapte pe masă şi o zbughi în curte. Îşi puse ghiozdanul în mers. Privi spre pod şi strigă cât îl ţinu gura:

— La revedere!.

Pentru o clipă avu senzaţia că Andrei apăruse în crăpătura uşii, pe urmă se pomeni cu maică-sa în spatele lui.

— Ce ţipi ca un smintit!

— Mi-am luat rămas bun.

— Ţi-ai mai luat rămas bun şi în casă…

— Am crezut că o să-ţi facă plăcc-re…

— Hai, du-te!.

Intră în clasă odată cu profesorul. Acesta nu-i dădu nici o atenţie şi Pistruiatul speră că profesorul a uitat de promisiune, că n-o să-l asculte. Hotărî ca pentru ora următoare să se pregătească minuţios, ca un academician. Se aşeză în bancă, îşi strânse pumnii şi se chirci să fie cât mai puţin vizibil. Profesorul îşi puse ochelarii, răsfoi catalogul încet, parcă mai încet ca altădată, şi Pistruiatul răsuflă uşurat când auzi numele lui Breban. Înseamnă, îşi spuse Pistruiatul, că profesorul nu vrea să se enerveze; l-a scos pe Breban care era socotit cel mai bun la matematică, să aibă o oră plăcută. Breban se întrecu pe sine: înşiră o sumedenie de ecuaţii pe tablă, simplifica, dădea explicaţii verbale. Un timp, Pistruiatul reuşi să-i urmărească demonstraţia, pe urmă pierdu şirul cifrelor şi, plictisit, privi pe fereastră: nu se vedea decât, răsărind dintre clădiri, turla bisericii catolice, nişte ţigle coclite de timp, verzui, parcă vopsite cu pensula. Tocmai se gândea dacă ar putea să se urce până la turlă cu ajutorul unei frânghii, când îşi auzi numele. La început crezu că îl strigă un coleg să fie atent, îşi întoarse privirile spre tablă, tabla era aproape toată mâzgălită, pe urmă îşi auzi din nou numele:

— Măi Pleşa, ai surzit?

Fără nici un dubiu, era vocea profesorului. Se ridică în picioare.

Profesorul îl privi pe deasupra ochelarilor ca şi cum în clipa aceea l-ar fi văzut pentru prima oară.

— Pofteşte la tablă, domnule!

În drum spre tablă, zăpăcit complet, auzi ca prin vis vocea lui Breban care voia să încheie neapărat o operaţie:

— Două pătrimi minus, paranteză mare, două optimi plus, deschisă paranteza mică, şase pătrimi minus opt pătrimi, închisă paranteza mică, închisă paranteza mare…

— Ajunge Breban. Zece. Treci la loc. Continuă, domnule Pleşa…

Breban, în timp ce se încrucişă cu el, îi întinse creta. Pistruiatul nu ştia ce ar trebui să facă cu ea, o învârti printre degete, căută privirile profesorului, apoi se întoarse spre tablă. Spuse cu voce nesigură:

— Aceste două optimi…

Tăcu. Şi de la tablă se vedea prin geam turla bisericii catolice. Desigur, ar fi fost foarte greu să ajungă până sus ajutat numai de o frânghie. Ce naiba ar trebui făcut cu aceste două optimi?

— Măi Pleşa. Tu nu te-ai pregătit…

— Ba da, domnule profesor, m-am pregătit dar ştiţi, ieri toată ziua a fost poliţia la noi şi au răscolit toată casa. Au percheziţionat pivniţa, podul… S-au uitat până şi în coteţele găinilor şi m-au întrerupt mereu de la lecţie.

Nu ştiu ce să mai spună. Dădu cu ochii de fracţii şi încercă să continue:

— Cele două pătrimi de aici şi cele două optimi din fracţia a doua…

— Măi Pleşa, tu nu vezi că fracţia a doua are paranteze mari?

— Aa, da… Cele două optimi de aici… ştiţi, poliţiştii au plecat numai seara târziu…

— Şi seara e mai greu să te pregăteşti la matematică…

— Nu, domnule profesor, dar ştiţi…

— Ştiu Pleşa… Vezi acel patru din fracţia întâia?.

La repezeală Pistruiatul nu ştia unde e fracţia întâia, căută pân ce găsi cifra patru. Bucuros spuse cu voce tare, ca şi cum ar fi răspuns la cine ştie ce întrebare grea:

— Îi văd, domnule profesor.

— Ţi-l dau ţie, spuse profesorul fără să zâmbească. În catalog, să nu-l pierzi. Şi la ora următoare mai încercăm odată cu simplificarea…

Toată clasa râse cu voce tare.

În râsetele colegilor, Pistruiatul se întoarse în banca lui din fundul clasei şi privi cu ochi goi tabla împestriţată cu cifre. Brusc i se păru că găsise soluţia şi ridică mâna.

— Ce-i, Pleşa?

— Dacă îmi permiteţi, fac simplificarea acum. Cele patru optimi din prima fracţie…

— Vorbeşti de acest patru? întrebă profesorul foarte serios, arătând cu un liniar spre acel patru cu pricina.

— Da.

— Ei, acest patru nu mai e aici. Ţi-am spus doar: ţi l-am făcut cadou. E trecut în catalog…

Elevii începură să chicotească şi profesorul, bucuros că gluma lui fusese savurată, deveni îngăduitor şi chemă pe altcineva la tablă. Posomorit, Pistruiatul îşi rezemă bărbia în pumni şi privi ţintă tăblia lucioasă a băncii în care un înaintaş al lui îşi săpase iniţialele, un 1 şi un S mare.

La sfârşitul orelor, Pistruiatul părăsi ultimul clasa. Era amărât. În sinea lui era convins că ieri făcuse un lucru mare, a salvat un evadat şi oamenii care îl înconjoară sunt obtuzi, nu-l înţeleg, deşi ieri, efectiv n-a avut timp să se pregătească la matematică.

Pe coridor, profesoara de istorie îl ajunse din urmă:

— Ce-i cu tine, Pleşa?

— Nimic, doamnă profesoară.

Ea îl privi lung; răspunsul Pistruiatului n-o convinsese.

— Ei, nimic. Spune ce ai?

— Am luat un patru.

— Înseamnă că faci colecţie.

— Ieri în orice caz n-am meritat-o. Am luat patru la istorie pentru că n-am fost atent. Aţi fi putut să-mi daţi un patru la purtare, dar nu la istorie.

— Şi nici azi n-ai fost atent?

— Nu. Azi n-am ştiut lecţia. N-am avut timp să mă pregătesc.

— Dacă umbli seara pe stradă…

Ar fi vrut să fie rău, să răspundă cu aceeaşi monedă profesoarei.

— Vreau să vă întreb, doamnă profesoară, pe dumneavoastră de ce vă interesează fabrica de hârtie…

— Am nevoie de hârtie de împachetat.

— Dar fabrica e părăsită. Şi intrarea din dos, prin Canalul morii, trece prin apă.

— Ieri ai spus că nici n-ai auzit de cea de a doua intrare.

— M-am interesat între timp. Am vrut să vă fiu de folos.

— Eşti obraznic!. li întoarse spatele şi porni spre cancelarie.

Pistruiatul era convins că şi profesoara era nedreaptă cu el. Porni spre scări şi, în stradă, soarele îl orbi. Îşi strânse pleoapele să se obişnuiască cu lumina şi în clipa aceea cineva îl prinse de braţ. Tresări: era comisarul care îl căutase cu o zi în urmă la şcoală.

— O, ce bine îmi pare, domnule Pleşa, că ne-am întâlnit, spuse comisarul zâmbind şi Pistruiatul se întrebă dacă se bucură într-adevăr sau minte.

Comisarul arătă spre o limuzină neagră.

— Poftim, domnule Pleşa!

Pistruiatul nu ştia dacă comisarul glumeşte sau nu; rămase locului. Dar comisarului nu-i ardea de glumă. Il înhăţă şi-l împinse în maşină, apoi se aşeză lângă el.

— La comisariat! dădu dispoziţie şoferului.

Pistruiatul se sperie: era convins că s-a aflat că evadatul se mutase la ei şi se întrebă dacă n-ar fi bine să mărturisească totul de la început înainte ca ei să-i pună întrebări. Atunci s-ar putea spune că a spus totul de bună voie, nesilit de nimeni. Privi spre comisar, dar acesta stătea cu ochii închişi, cu capul rezemat de spătar. Părea plictisit; purta aceleaşi haine cu reverele pătate de mâncare.

Niciodată până atunci nu fusese într-o limuzină şi-i părea rău că geamurile erau camuflate cu nişte perdeluţe galbene de muselină şi nu putea vedea afară.

Şoferul porni motorul şi, demararea fusese atât de lină, încât Pistruiatul, dacă n-ar fi auzit torsul lin al motorului, nu şi-ar fi dat seama că se află în mişcare.

La comisariat, Pistruiatul fu condus în clădire şi omul de la poliţie îl ţinea atât de strâns, încât Pistruiatul tresări de durere. Hotărî să nu spună nici un cuvânt chiar dacă o să-l omoare în bătaie. Urcând spre etaj, comisarul se opri pentru o clipă:

— Ascultă, Pistruiatule, vreau să-ţi dau un sfat. În biroul comisarului Bălan, unde ne ducem, e şi domnul Comănescu.

— Şi cine-i domnul Comănescu?

— E comisar regal.

Pistruiatul se minună. O să aibă de-a face cu oameni mari. Întrebă:

— E rudă cu regele?

— Tâmpitule!. spuse comisarul eu dispreţ şi-l târî după el.

La etajul întâi, după ce străbătură câteva coridoare, ajunseră într-o sală de aşteptare încăpătoare unde, aşezaţi pe nişte bănci de lemn, stăteau o mulţime de oameni. Comisarul îl sili pe Pistruiat să se aşeze:

— Stai aici până te cheamă. Să nu încerci să fugi că dai de dracu. Ai înţeles?

— Am înţeles, domnule comisar.

Nu-şi putea imagina ce întrebări o să-i pună ăştia de aici dar, spre mirarea lui, nu era neliniştit.

Comisarul dispăru într-o încăpere alăturată şi cei din sala de aşteptare se întoarseră curioşi spre Pistruiat: nu ştiau ce să creadă despre acest omuleţ în pantaloni scurţi, cu ghiozdanul subsuoară aşteptând să fie invitat la comisarul-şef. O femeie în vârstă nu rezistă tentaţiei şi-l întrebă:

— Da' ce-i cu tine aici, băieţaş?

La început Pistruiatul vru să-i răspundă pompos că a fost chemat la anchetă, dar se răzgândi la timp şi răspunse cuviincios, cu voce ştearsă:

— Nimic, doamnă, am fost chemat.

— Asta mi-am dat eu seama. Dar de ce te-au chemat?

— Nu ştiu.

— Ei, nu ştii, interveni în discuţie un bărbat înalt, osos, cu un nas ascuţit de clovn. Doar nu vrei să spui că te-au adus la poliţie degeaba! Am citit în ziare că tot oraşul e plin de răufăcători minori. Ai furat?

— Nu.

— Lasă că spui tu totul aici, că ăştia nu se joacă.

Pistruiatul întoarse privirile în altă parte, în semn că pentru el discuţia a luat sfârşit, şi se chirci pe bancă. Ar fi dat mult să ştie de ce fusese chemat, dar, după socotelile lui, dacă n-au pus pe nimeni să-l păzească şi l-au lăsat cu toţi ăştia din sala de aşteptare, nu putea fi ceva foarte grav. Numai dacă n-au efectuat cumva încă o razie acasă şi au dat de Andrei. Dar asta după calculele lui era exclus: atunci n-ar fi aşteptat până la sfârşitul orelor, ci l-ar fi înhăţat încă în timpul cursurilor şi l-ar fi anchetat imediat acolo. În orice caz, de două zile de când l-a văzut pentru prima oară pe Andrei sărind gardul fabricii de hârtie, multe s-au schimbat în viaţa lui. Acum se simţea matur, un om împovărat de griji. În urmă cu acele zile, singurele lui probleme erau lecţiile şi formarea unei echipe de fotbal care să-i poată înfrunta pe băieţii din cartierul fabricii de zahăr.

În sala de aşteptare era cald; soarele bătea pieziş geamurile mate; oamenii transpirau, îşi ştergeau frunţile asudate.

— Mihai Pleşa!.

Pistruiatul tresări şi, urmărit de privirile curioase ale celor din jur, porni spre uşa capitonată de unde îl strigase cineva.

Intră în noua încăpere şi simţi cum paşii i se înfundă în covorul persan de sub picioare.

Dar nu covorul i se păru cel mai grozav, ci cele două fotolii tapisate cu catifea roşie. Fotolii atât de mari cum nu văzuse până atunci. Îşi roti privirile prin cameră şi inventarie restul mobilierului: un dulap imens, sculptat, un birou cât două catedre de la şcoală, negru şi, la ferestre, draperii, tot din catifea roşie.

În spatele biroului stătea comisarul care îi mototolise cândva actul de proprietate, acolo, în curtea fabricii de hârtie. Alături de el, aşezat pe spătarul unui fotoliu, era încă un bărbat, mai în vârstă, îmbrăcat foarte elegant, cu o cravată galbenă la gât. Deasupra biroului plutea un nor gros de fum de ţigară. Din cauza soarelui care se strecura printre crăpăturile perdelelor, fumul era transparent ca un nor scămos de primăvară. Cei doi bărbaţi nu i-au dat nici o atenţie, nici măcar când ajunse aproape de ei. Fumau în continuare: Comisarul – trabuc, iar domnul elegant – o ţigară cu muştiuc aurit, pe care o ţinea între degete de parcă ar fi fost un creion.

— Stai jos, spuse în cele din urmă comisarul din spatele biroului.

Pistruiatul se aşeză pe marginea unui fotoliu şi-şi strânse picioarele sub el. Dacă n-ar fi fost atât de emoţionat, ar fi încercat rezistenţa arcurilor aşa cum avea obiceiul ori de câte ori se aşeza pe o canapea sau pe un divan cu arcuri. Un timp aşteptă cuminte încercând să tragă cu urechea la discuţia celor doi, dar aceştia vorbeau în şoaptă aşa că rar de tot reuşea să desluşească câte un cuvânt, două. Comisarul răsfoia filele unui dosar cu mâna în care ţinea trabucul şi acesta, ca o torţă, risipea în aer un fuior de fum albăstrui, aromat. Trecură vreo zece minute şi Pistruiatul, plictisit, era convins că cei doi au uitat de el. Tuşi de câteva ori, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nici o atenţie. Neavând ce face, începu să deseneze cu degetul pe pluşul roşu al fotoliului. Liniile privite dintr-o parte păreau definitive, săpate adânc în catifea, dar de îndată ce lumina nu se mai răsfrângea în ele, deveneau nişte dâre fără importanţă. În pragul unei uşi mascate pe care Pistruiatul nici n-o bănuise până atunci, apăru o doamnă între două vârste şi se apropie de comisar.

— M-aţi chemat?

— Da, domnişoara Matilda. Facem un proces verbal.

Femeia clătină din cap în semn că a înţeles şi se duse la o măsuţă pe care era aşezată o maşină de scris învelită cu o husă de muşama.

Pe husă era tipărit cu litere de aur un cuvânt englezesc Remington.

— Pleşa!

— Da, domnule comisar.

— Vino aici!

Pistruiatul se ridică de pe fotoliu şi făcu un pas spre biroul comisarului. Nu-şi auzi pasul şi acest lucru îi creă o senzaţie ciudată, stranie. Comisarul îi întinse un carton pe care erau lipite patru fotografii.

— Ia uită-te la astea! îl recunoşti pe omul care a sărit gardul?

Încă din prima clipă Pistruiatul îl descoperi pe Andrei, dar nu se trădă: cercetă îndelung fotografiile, îşi strânse artistic pleoapele, apoi ridică din umeri.

— Nu, domnule comisar. Vreau să spun că nu-mi pot da seama. Ştiţi, pe omul acela care a sărit gardul nu l-am văzut decât în mişcare. Nici nu ştiu dacă i-am văzut vreodată faţa. Se mai uită o dată la fotografii, le privi cu atenţie, zăbovind asupra fiecăreia; Andrei avea o fotografie veche şi se vedea clar că fusese mărită după o poză făcută de un amator.

— Uită-te atent! Nici o faţă nu ţi-e cunoscută?

Pistruiatul mai mult bănui decât văzu că cei doi îi urmăresc privirile. De aceea intenţionat se opri asupra primei fotografii.

— Pe acesta parcă îl ştiu de undeva… Dar acum nu-mi aduc aminte de unde. Nu e domnul comisar care m-a anchetat la şcoală?

Individul cu cravată galbenă începu să râdă.

— Dacă te-ar auzi comisarul Creţu ţi-ar cârpi o palmă. Se întoarse spre dactilografă. Te rog scrie:

Femeia începu să bată clapele maşinii de scris; ţăcănitul metalic suna sec.

— Cum te cheamă? întrebă în cele din urmă omul cu cravata galbenă pe care de la început îl bănui mai mare în grad. Putea fi chiar comisarul regal. Avea o voce răguşită de tutun şi vorbea încet rumegând fiecare cuvânt.

— Pleşa Mihai.

— Pe tatăl tău?

— Pleşa Mihai.

— Am întrebat cum îl cheamă pe taică-tău! ridică vocea anchetatorul.

— Tot Pleşa Mihai îl cheamă, răspunse pe un ton mai ridicat Pistruiatul.

— Unde lucrează?

— La turnătoria Ianto. E rihtuitor la metalele galbene.

Omul cu cravată galbenă îşi înălţă sprâncenele:

— Cum adică metalele galbene?

— Aramă, alamă, bronz…

— Aaa, bronz, repetă dezamăgit anchetatorul şi se întoarse spre comisar: n-ar fi trebuit să-l aducem aici. E prostănac…

— Eu? întrebă revoltat Pistruiatul.

— Taci din gură!

— La fabrica de hârtie nu mi s-a părut prost, încercă să se scuze comisarul Bălan. Altminteri vă daţi seama că nu-l aduceam aici. Acolo vorbea deschis, sprinţar şi am avut chiar senzaţia că ştie mult mai mult decât ne-a spus nouă. Era în vervă: s-a dat drept proprietarul fabricii de hârtie… Nu-i amuzant?

— Deloc!

— Drept să vă spun, pe mine m-a amuzat. Şi după ce mi-a arătat actul de proprietate s-a întâmplat ceva. Nu mi-a mai spus nimic interesant. Dimpotrivă…

Se întoarse spre Pistruiat şi-l cercetă îndelung:

— Ai actul la tine?

Numai după ce îşi duse mâna la buzunarul de sus al cămăşii îşi aduse aminte că pe spatele actului de proprietate îi scrisese lui Andi'ei.

Prin fumul trabucului, faţa comisarului părea spălăcită.

— E la dumneavoastră. Mi l-aţi luat încă acolo la fabrica de hârtie. Vă rog să mi-l daţi înapoi!.

Omul cu cravata galbenă se amuză:

— Poftim, te face şi hoţ. Se întoarse spre Pistruiat: Hai, şterge-o de aici!.

Pistruiatul nu aşteptă un alt îndemn. Porni ca un glonţ spre uşă. În sala de aşteptare, simţindu-se privit, îşi încetini paşii şi, plin de importanţă, se îndreptă spre scări. Doamna în vârstă îl prinse de braţ:

— Ce au vrut de la tine?

Pistruiatul, supărat că l-a prins de braţ tocmai când călca ţanţoş, spuse cu răutate:

— M-au întrebat ce părere am despre dumneavoastră.

Pe stradă Pistruiatul se pomeni în faţa magazinului unde era expus motorul de barcă. Acum nu mai avea nici un rost să se grăbească. Oricum a întârziat de la masă, motivare avea bună, că nu în fiecare zi e chemat omul la poliţie. Şi se vedea acasă povestind maică-sii despre aventura de la comisariat şi era convins că maică-sa îl va invidia. Motorul de barcă era tot în vitrină. Asta îi făcu plăcere: uneori seara, înainte de culcare era convins că motorul îl aştepta pe el. Nu mai rămânea decât să facă rost de bani şi să plece în excursia aceea minunată până la mare. Deodată se auzi strigat. Se întoarse şi se pomeni faţă în faţă cu profesoara de istorie.

— Du-te înainte, Pleşa, eu am să viu după tine ca şi cum nu ne-am cunoaşte.

— Dacă ceva nu-i în regulă să strănut?

— De ce să strănuţi?

— Am crezut că…

Se amuză. De unde avea să ştie doamna profesoară de înţelegerea lui cu Andrei!. Asta era numai taina lor. Porni înainte. După primul colţ, profesoara se apropie de el:

— De ce te-au chemat la poliţie?

Pistruiatul tresări. Doamna ştie totuşi prea multe. Deveni precaut:

— De unde ştiţi că am fost la poliţie?

— Am văzut prin fereastra cancelariei când ai urcat în maşina poliţiei.

Pistruiatul se linişti. Îşi recăpătă siguranţa de mai înainte.

— Ştiţi, s-a spart un geam pe strada noastră…

Profesoara îl întrerupse:

— Pentru asta nu te ia la poliţie.

— Ba da, insistă Pistruiatul. Era un geam mare. Şi, ca să fie mai convingător, desenă în aer un pătrat mare.

— Dacă nu vrei, nu trebuie să-mi spui. Am crezut că te pot ajuta cu ceva.

O privi drept în ochi, s-o vadă dacă minte sau nu.

— Îi cunoaşteţi pe cei de la poliţie?

— Nu, dar oricum, puteam face ceva pentru tine…

— În orice caz vă mulţumesc pentru intenţie, doamnă profesoară, dar nu e nevoie să mă ajutaţi. Nu eu am spart geamul. De aceea mi-au şi dat drumul…

— Bine, Pleşa! Du-te!.

— Sărut mâinile!

Simţindu-se privit un timp, merse liniştit până ce din senin apăru o birjă. Pistruiatul fugi după ea şi se instală pe osia din spate. Ti părea rău că nu putea da indicaţii încotro s-o ia.

În timpul prânzului, Pistruiatul povesti prin câte trecuse în ziua aceea:

— Era oră de matematică, dar eu mă uitam pe fereastră la turnul bisericii catolice, când m-a chemat profesorul la tablă. Erau acolo două fracţii. Prima cu două paranteze mari, în care erau patru optimi…

— Lasă-mă în pace cu fracţiile şi cu optimile tale. Nu mă pricep la ele.

— De ce să mint, mamă? grozav nici eu nu sunt. Dar în orice caz cu un patru am rezolvat…

— Şi ce ai făcut cu celelalte trei…

— N-ai nici o grijă, mamă, le iau eu şi pe acelea… Dar dacă ai şti ce am mai făcut astăzi, te-ai uita la mine ca la o icoană.

— Te pomeneşti că iar ai spart geamul băcanului.

— Ehei, de când nu l-am mai spart. M-am plimbat cu maşina prefectului.

Mama îl privi încruntată:

— De câte ori ţi-am spus să nu te mai agăţi de maşini!

Pistruiatul dădu din mâini ca un om mare.

— Nu, mamă, nu fac eu din astea. Am fost chiar în maşina prefectului. Aş fi putut să pun şi picior peste picior, dar n-am vrut să-l murdăresc pe domnul comisar.

— Pe care comisar? întrebă nedumerită mama.

— Păi, nu m-am plimbat singur. M-a însoţit un comisar. Să nu mi se întâmple ceva.

— Da' ce putea să ţi se întâmple?

— Ştiu eu, spuse plin de sine Pistruiatul. În orice caz au început să aibă grijă de mine. De atunci de când m-au cunoscut acolo la fabrica de hârtie. Pe urmă, domnul prefect m-a invitat în cabinetul lui. Ştii cum arată un cabinet de prefect? Pot să jur că nu ştii!.

E mai mare decât băcănia lui Glass. Avea trei ferestre mari, perdele şi pe jos nişte covoare atât de groase că atunci când păşeam, nici nu-mi auzeam paşii… Nu e grozav?

— Ce ai căutat tu la prefect?

— Am avut o discuţie cu el.

— Mie să-mi răspunzi cuviincios că-ţi cârpesc o palmă de vezi stele verzi!. Ce ai căutat la prefect?

— M-au anchetat. Dar ştii cum i-am încuiat? Uite aşa!. înşurubă pumnul în aer să arate plastic cum i-a încuiat.

Resemnată, maică-sa îşi lăsă privirile în farfurie.

— Începi să semeni cu taică-tu. Şi el a avut de-a face cu poliţia. Tot timpul… Şi în primăvara asta…

— Mie mi-ai spus că a plecat la bunica să repare gardul…

— Ce voiai să-ţi spun? Că a fost reţinut pentru cercetări? Ascultă, Mihai! Îţi dau un sfat: atunci când treci pe stradă şi vezi un poliţist, treci pe trotuarul celălalt. Ai înţeles?

— Da, mamă! îşi şterse gura cu dosul palmei şi se ridică în picioare.

— Unde te duci?

— În curte, la porumbei. Cred că porumbarul ar trebui reparat.

— Parcă numai porumbarul?. Şi poarta… Dar taică-tu 11-are timp pentru casă…

Pistruiatul ieşi în curte, apoi tiptil se apropie de fereastra camerei lui, acolo unde ascunsese o cratiţă cu mâncare şi, precaut, să nu fie văzut de nimeni, urcă în pod.