XII

ANDREI ÎŞI ARANJASE CULCUŞUL în cel mai întunecat colţ al podului, în spatele unor lăzi pline cu vechituri. Pistruiatul, în loc de salut, îl întrebă dacă mâncase ceva. Andrei arătă spre cârnaţii atârnaţi pe sfoară.

— N-am avut încotro, Pistrui atule… Iartă-mă!.

— Ai făcut foarte bine… Uite, ţi-am adus şi ceva cald. Îi întinse cratiţa.

— Mai bine îmi aduceai ţigări… De ce ai întârziat atât de mult de la şcoală până acasă? M-am temut că s-a întâmplat ceva.

— Nu te-ai temut degeaba. Am fost la poliţie şi m-au anchetat. M-au luat imediat după terminarea cursurilor şi mi-au arătat fotografia ta şi m-au întrebat dacă te cunosc. Bineînţeles nu le-am spus nimic. Cred că acum totul e în regulă… Tăcu sperând că Andrei o să-l roage să continue să povestească, dar Andrei devenise îngândurat, tăcut. Îşi privea vârful pantofilor. Pistruiatul îşi reluă povestirea:

— Ştii, numai la final era s-o dau în bară. Atunci când mi-au cerut să le arăt actul de proprietate. Am dus mina la buzunar, dar în ultima clipă mi-am adus aminte că pe spatele lui e şi scrisoarea pe care ţi-am scris-o ţie… Pe urmă mi-au dat drumul.

Andrei îşi ridică privirile, dar nu se uită nici la Pistruiat, nici la lucrurile din faţa lui. Pistruiatul avu chiar senzaţia că Andrei vede ceva dincolo de zid.

— Ar trebui să plec cât mai repede de aici. Am impresia că poliţia te caută mai mult pe tine decât pe mine. Şi n-aş vrea să aveţi neplăceri din cauza mea.

Lumina soarelui care se strecura printre crăpăturile pereţilor de lemn desena gratii pe faţa lui Andrei.

— Ce fel de neplăceri?

— Neplăceri. Mulţumeşte-te cu atât… Unde e actul de proprietate?

— Aici, scoase Pistruiatul actul din buzunar.

— Trebuia să-l distrugi mai de mult. Din cauza acestei hârtii puteam să cădem amândoi.

— Să cădem? Cum să cădem?

— Cum să-ţi explic? Să fim arestaţi… Adevărul e că principalul vinovat sunt eu. Trebuia să-l rup imediat după ce l-am citit.

Se miră că Andrei poate să spună asemenea prostii.

— Şi atunci cum aş fi putut dovedi că fabrica e a mea?

Andrei zâmbi.

— Ai dreptate. La asta nu m-am gândit. Dar la urma urmei, dacă va fi nevoie, o să-l reconstituim. Îl rupi?

— Chiar trebuie rupt?

Andrei dădu din cap afirmativ.

— N-aiunge să-l ascundem?

— Nu.

Un timp, Pistruiatul privi bârnele de deasupra capului, apoi începu să rupă actul în bucăţi din ce în ce mai mici. Rupse hârtia în două, pe urmă suprapuse în aşa fel să se potrivească perfect şi mai rupse o dată în două. Un nod i se opri în gâtlej şi se temu să nu-i dea lacrimile. De aceea nici nu-şi ridică privirile; îşi făcu de lucru cu mărunţirea hârtiilor. Când bucăţelele deveniră atât de mici că nu le mai putu înjumătăţi, spuse cu voce înecată de lacrimi:

— Să ştii, Andrei, acesta este cel mai mare sacrificiu pe care îl fac pentru tine…

Andrei vorbi pe un ton foarte serios, grav:

— Îţi mulţumesc, Pistruiatule…

Pistruiatul nu ştiu ce să răspundă. Încercă să înghită nodul din gâtlej, apoi spuse cu aceeaşi voce sugrumată ca mai înainte:

— Aşa-i că, dacă lucrurile se vor lămuri, îl vom reconstitui?

— Bineînţeles… Şi mai am o rugăminte la tine. După ce se întunecă, am să plec. Ya trebui să-mi asiguri coborârea din pod.

— Adică să fac în aşa fel ca să nu te vadă nimeni.

— Exact. N-am evadat ca să schimb celula cu acest pod.

Pistruiatului iar i se înmuie vocea:

— Te mai întorci?

Andrei îşi rezemă bărbia în palmă.

— Din păcate da. Încă n-am unde să mă duc.

— Atunci de ce trebuie să pleci?

vTrebuie. Trebuie să dau un telefon cuiva.

— N-aş putea să telefonez eu în numele tău? Mi-ar face mare plăcere. Încă n-am vorbit niciodată la telefon.

Andrei se ridică şi porni spre uşa podului ca şi cum ar fi vrut să coboare. Pistruiatul îi făcu semn să calce mai încet.

— Mama e în bucătărie şi ar putea să-ţi audă paşii.

— Vezi, şederea asta m-a prostit. Se duse în vârful picioarelor până la Pistruiatul: Te duci la un telefon public şi formezi 03. Nu uiţi?

— Cum să uit?! Sunt numai ochi şi urechi.

— O chemi la telefon pe operatoarea numărul şase. La centrală toate telefonistele în loc de nume au număr. Când se prezintă operatoarea numărul şase, îi spui aşa: „E o zi splendidă, domnişoară, nu-i aşa?” Dacă ea îţi răspunde: „Da, e splendidă pentru că e ziua mea”, atunci înseamnă că e ea.

— Cine ea?

— Operatoarea numărul şase.

— Păi dacă de la început spun că vreau să vorbesc cu operatoarea numărul şase…

— Fetele, ca să se ajute între ele, ar putea să spună că sunt exact numărul pe care îl cauţi. Totdeauna trebuie să verifici dacă vorbeşti cu cine trebuie. Dar asta e o altă treabă. Deci, dacă se prezintă ea şi îţi răspunde exact „Da, e splendidă pentru că e ziua mea”, o întrebi când poţi să te duci să ridici bagajul.

— Şi?

— Atât. Ea îţi spune data, locul şi ora. Asta e tot.

— Pentru atâta lucru nu merită să ieşi.

Misiunea i se păru simplă şi îi părea chiar rău că nu avea ceva mai complicat de făcut. Se şi vedea formând un 03 la un telefon public, când vocea lui Andrei îi tăie tot elanul.

— M-am răzgândit. Nu te mai duci. N-am dreptul să te expun. Uită tot ce ţi-am spus.

— Cum să uit? Doar nu sunt tolomac!.

De jos îl strigă maică-sa. Pistruiatul fugi la uşă şi privi în curte. Aşteptă ca maică-sa să intre în casă, apoi coborî repede. Nici nu-şi luă rămas bun de la Andrei ca acesta să nu-i interzică cumva să dea telefonul.

— Mai chemat, mamă?

— De câteva ori. Unde ai fost?

— Am fost la porumbar, minţi el, pe urmă am trecut şi pe la Petreşti, să văd cum arată porumbarul lor… Să ştii că nu-i mai bun decât al nostru.

— Cum stai cu lecţiile?

— Bine… Mâine avem două ore de desen şi muzică… Nu-ţi fă griji…

— Eu nu-mi fac. Numai tu să nu-ţi faci la sfârşit de an… în colţul străzii îl aştepta Calu: stătea culcat la umbra unui gard şi privea trecătorii. Pe Pistruiat îl simţi încă de departe. La început îşi ciuli numai urechile, apoi îşi săltă capul; părea că are reproş în priviri. Pistruiatul îl mângâie numai după ce câinele se gudură la picioarele lui.

— Ai să fii martor la un eveniment istoric, Calule. Am să vorbesc la telefon.

Calu ori că nu înţelegea despre ce eveniment era vorba, ori cuvântul telefon îi era necunoscut astfel că nu reacţionă în nici un fel.

— Ţi-ar place mai mult să mergem lai Mureş?

Calu lătră de două ori scurt, se opri să vadă dacă Pistruiatul vorbise serios sau nu, dar acesta, în loc s-o ia spre stânga, spre Mureş, mergea tot înainte. Neavând încotro îşi grăbi şi el paşii.

În faţa unui magazin de mărunţişuri, o fată subţirică, înaltă, stătea cocoţată pe un scăunel şi spăla vitrina. În apropierea scăunelului era o găleată plină cu apă. Calu îşi vârî de vreo două ori limba în găleată, dar apa era ori murdară, ori caldă; renunţă să bea. Tocmai era hotărât să plece, când fata îl descoperi la picioarele ei, ţipă atât de tare de parcă ar fi înjunghiat-o cineva. Trecătorii se uitară la ea cum rămăsese încremenită de teama câinelui, dar Calu nu-i dădu nici o importanţă, se grăbi să-l ajungă pe Pistruiat.

Cabina telefonică era ocupată: vorbea în spatele pereţilor de sticlă un om mai în vârstă, cu spatele încovoiat. Ţinea receptorul atât de aproape de gură încât atunci când vorbea, buzele atingeau microfonul de bachelită. Pistruiatul se învârti în jurul cabinei şi încercă să-şi imagineze cum ar putea arăta un oraş cu case de sticlă. În uşa întredeschisă se frânse o rază de soare şi un mic curcubeu proiectat pe trotuar părea un cerc desenat cu cretă colorată de copii. În cele din urmă omul termină convorbirea şi Pistruiatul intră în cabină. Abia când întinse mina după receptor îşi dădu seama că era prea scund ca să ajungă până la disc. Neputincios, ieşi din cabină şi se uită în jur pe cine să roage să-i formeze numărul de telefon. Ca şi cum ar fi fost un făcut, toţi trecătorii păreau grăbiţi, preocupaţi. Pe urmă îşi aduse aminte că avea (ie vorbit despre o chestiune specială, probabil secretă, deşi Andrei nu pomenise niciodată acest cuvânt. Il privi cu invidie pe Calu care se întinse din nou la umbră.

— Calule! Câinele ridică privirea, dar nu se mişcă din loc. Vino aici. Cu mişcări leneşe, Calu se ridică în picioare şi privi spre Pistruiat. Ţie ce-ţi pasă!. Stai culcat la umbră şi eu mă agit… Ce facem?. Câinele îşi ciuli urechile şi rămase nemişcat. N-ajung la disc. Calu lătră puternic şi se mulţumi cu atât. Nu pricepu ce ar fi putut să facă. Totuşi mai lătră o dată să vadă Pistruiatul că şi el e agitat.

— Tu nu înţelegi? N-ajung la receptor… Ce-i de făcut?. Ai văzut tu fata aceea care spăla vitrina?. Calu lătră din nou… Aia! Arătă cu mâna spre magazinul cu mărunţişuri. Du-te şi adu-mi scăunelul!.

— Calu privi în direcţia magazinului, aşteptă până ce Pistruiatul îi desenă în aer scăunelul, înţelese, ochii îi deveniră sclipitori, îşi burzului blana şi porni încet spre locui indicat. Fata îl văzu încă de departe. Coborî de pe scăunel, dar n-avu timp să-l ia cu ea în magazin. Calu, stăpân şi pe scăunel şi pe găleată, privi întrebător spre Pistruiat. Acesta îi arătă scăunelul. Calu prinse stinghia în gură şi, când văzu gesturile de aprobare ale Pistruiatului, porni în goană spre el.

— Tu stai aici de pază până vorbesc. Nu laşi pe nimeni să intre, ai înţeles?! Calu lătră de două ori.

Pistruiatul cocoţat pe scaun formă cele două cifre: 0,3…

Când peste jumătate de oră reveni în pod şi Andrei îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva, Pistruiatul dădu din cap în semn că nu.

— M-am plictisit jos, de aia am venit.

— Şi lecţiile?.

i

— Pentru mâine n-am lecţii.

Urcă pe butoi apoi, cu un singur salt, prinse în braţe grinda principală a podului. Balansându-se, ca un adevărat circar, începu să avanseze.

— Ce faci?

— Gimnastică. Asta avem mâine la şcoală. Spune, Andrei, dacă n-ai avea rana, ai putea să faci şi tu la fel?

Andrei ascunse un zâmbet

— Poate nu chiar atât de sprinţar ca tine. Dar am senzaţia că tu vrei să-mi spui ceva.

— Aş putea să-ţi spun ceva, dar mă tem că te superi.

— Nu mă supăr, insistă Andrei.

Pistruiatul sări de pe grindă şi se duse în faţa lui Andrei:

— Jură!

— Jur!

— Aşa simplu nu e valabil, îndoaie degetul arătător, li arătă cum să-şi ţină degetul. Jură aşa!

Andrei cu buzele lungite a zâmbet îşi îndoaie degetul arătător şi încearcă să pară cât mai solemn:

— Jur!

— Am dat telefon.

Andrei îl înhăţă de piept, dar Pistruiatul care prevăzuse reacţia acestuia îşi ridică braţele a apărare. Strigă atât de puternic încât imediat după aceea se temu să nu fi fost auzit de jos.

— Ai jurat!.

Andrei îi dădu drumul, strânse din dinţi.

— Da, ai dreptate… Dar să ştii, n-ai fost cinstit…

Deşi nu se simţea cu nimic vinovat, Pistruiatul îşi lăsă capul în jos apoi, după o scurtă pauză, în care spera ca Andrei să se îmbuneze, relată discuţia avută cu telefonista de la informaţii.

— Mi-a spus operatoarea numărul şase că azi la ora cinci poţi să ridici bagajul.

Andrei rămase îngândurat, apoi spuse mai mult pentru el:

— Tehnicul lucrează bine.

— Cine?

— Nişte prieteni. Acum, dacă ai dat telefon, nu mai putem da înapoi. Uite ce ai de făcut! Te duci la gară, imediat la intrare, în dreapta, este un automat pentru bomboane. Deasupra automatului vei găsi un tichet. Iei tichetul şi te duci la mesagerii: acolo în baza tichetului ţi se eliberează un bagaj. Sper să nu fie greu. Ll aduci aici. Ţi-e clar?

Ochii Pistruiatului începură să scânteieze. Chiar în penumbra din pod păreau nişte beculeţe verzi.

— Da. Chestii din astea îmi place să fac…