XIII

TATĂL PISTRUIATULUI tocmai se pregătea să încarce cuptorul doi când Emilia, laboranta, îl anunţă să treacă pe la domnul inginer Petcu. Rar se întâmpla să fie chemat la laborator, de obicei atunci când se pregăteau şarjele speciale, aliaje de bronz cu anumită duritate. Îi păru bine că întârziase încărcarea cuptorului: anunţă un tovarăş din echipă şi ieşi din turnătorie.

Soarele din curte îl orbi: acolo în hala înnegrită de fum şi de timp, cu geamurile vopsite în albastru, pupilele muncitorilor după cinci şase ore de lucru creşteau, păreau că au ochi de pisici. Curtea murdară, năpădită de buruieni şi presărată cu santinele, ca muncitorii să nu poată pleca decât la semnalele indicate de sirenă, din cauza soarelui părea vopsită în galben. Mihai Pleşa îşi ţinea ochii întredeschişi. Să scurteze drumul, o luă pe o potecă bătută peste un rond de flori arse de arşiţă şi intră în clădirea scundă a laboratorului. Aici totul era văruit în alb, dar chiar şi aşa, funinginea infiltrată prin crăpăturile ferestrelor se aşternuse peste var, formând nişte desene ciudate.

— Te cheamă domnul inginer, îi spuse şi laboranta şi arătă spre uşa unui birou alăturat.

— O comandă de bronz?.

— Nu ştiu. O să-ţi spună domnul inginer.

Inginerul îl primi în mijlocul biroului.

Întâi verifică dacă nu e cineva în încăperea alăturată, apoi se apropie de Pleşa.

— Cunoşti acţiunea „Solfegiu11?.

— Da.

— Atunci nu e nevoie de alte lămuriri. Evadarea n-a reuşit decât pe jumătate…

— De ce?

— Pentru că Andrei nu-i încă în siguranţă… Din cauza unei singure greşeli tehnice: mecanicul ar fi trebuit să opereze nu numai la uşa din spate a dubei ci şi la clanţele portierelor.

— Ce să opereze?

— Să nu se fi putut deschide pe dinăuntru… Am fi câştigat timp: exact atât ca Andrei să urce în taxiul care îl urmărea.

— De ce n-a fost anunţat Andrei?

— A fost… Dar altă soluţie de evadare nu exista. Doar ştii, condamnarea… Mă rog, e bine cum e… La Emilia găseşti bonul de ieşire. E semnat şi de comandantul militar al uzinei. Treci şi pe la dispensar şi spui că ţi-e rău.

— Am înţeles, domnule inginer…

Acasă, Mihai Pleşa, chiar înainte de a fi intrat în casă, coborî în pivniţă. Închise atent uşa după el, apoi aprinse lampa de vânt şi mută din loc un butoi cu varză. Agitat, dislocă cărămizile false zidite în perete şi scoase de sub nisip un pachet învelit în cârpe. După ce mută butoiul la loc, vârî pachetul într-o cutie de vioară şi ieşi din pivniţă. În stradă, luă cutia viorii sub braţ ca un adevărat muzicant. De peste drum se auzi strigat:

— Hei, domnule Pleşa, ce-i cu vioara aceea?. Nu ştiam de această pasiune a dumitale… Chiar cânţi?.

— Şi încă cum… Anul trecut mi-au oferit chiar un contract la operă… îţi dai seama, nană Lină, că n-am acceptat. Dar dacă te măriţi dumneata, să ştii că vin să cânt la nuntă…