XIV

ÎN FAŢA CASEI BĂCANULUI Pistruiatul îl fluieră pe Calu. Câinele apăru imediat de după nişte şipci rupte ale gardului şi se gudură la picioarele Pistruiatului.

— Vezi că mă gândesc la tine? îl alintă Pistruiatul. Vino, Calule, avem o misiune foarte importantă. S-ar putea să-mi fii de ajutor…

Dincolo de podul de fier erau parcate câteva camioane germane. Soldaţii îşi spălau cămăşile în râu, fumau sau jucau cărţi. Calu îi lătră, dar Pistruiatul strigă la el:

— Lasă, Calule, sunt în refacere…

Pistruiatul ajunse la gară cu câteva minute înainte de ora cinci. Intră în sala de aşteptare, urmări cum la o bucătărie de campanie se distribuia supă soldaţilor răniţi apoi se postă chiar în faţa automatului de bomboane. Era convins că în aşa fel va putea vedea pe omul care va pune tichetul pe automat. Trecură câteva minute, dar de automat nu se apropie decât un soldat negricios, cu o raniţă plină cu pâine neagră, care vârî un bănuţ în automat. Ori nu era mulţumit soldatul de bomboana primită pentru bănuţ, ori automatul nu funcţiona bine: supărat începu să-i care pumni, toată sala de aşteptare suna a zdrăngănit de tinichea până ce un ceferist îl luă de mână şi-l împinse de lângă automat:

— Ce te superi, omule? Îţi pui mintea cu o ladă de metal?. Dă pumni ăluia care a instalat automatul, care îţi fură banii…

Soldatul neconvins mai privi multă vreme spre lada de tinichea apoi ieşi pe peron. Ceasul din sala de aşteptare arăta fix cinci. Pistruiatul se apropie de automat. Il însoţi şi Calu. Pistruiatul întinse mâna în sus şi descoperi cu ciudă că nu ajungea până la capacul automatului. Il împinse pe Calu lângă perete apoi călcă pe spatele lui: se înălţă atât de mult încât văzu şi cu ochii tichetul aşezat pe capac. Il luă şi sări pe ciment.

O clipă rămase nemişcat să vadă dacă l-a urmărit cineva sau nu, dar cei câţiva călători din sala de aşteptare erau preocupaţi cu treburile lor. Cu tichetul în mână Pistruiatul porni spre ghişeul bagajelor de mână. Întinse tichetul unui magazioner cu mustăţi mari, ungureşti, răsucite cu migală în furculiţă. Acesta, miop, privi tichetul pe sub ochelari apoi dispăru undeva în fundul magaziei şi reveni cu o cutie de vioară.

Pistruiatul preluă cutia şi imediat i se păru că e ceva mai grea decât o vioară, dar se prefăcu a nu da importanţă acestui lucru şi porni spre ieşire. Nu văzu că, în urma lui, un individ înalt, cu nişte haine la două rânduri, cu dungi late, îşi potrivi cravata, apoi mulţumit de ceea ce a văzut porni pe urmele lui. Pistruiatul nu-şi dădu seama că e urmărit decât atunci când ajunse la malul râului. Acolo agentul nu putea să pară un trecător oarecare, fu nevoit să meargă pe urmele Pistruiatului. Când îl văzu pentru prima oară avu senzaţia că omul din spatele lui ar fi vrut să se ascundă, dar, în ultima clipă, s-a răzgândit. Pistruiatul aşteptă ca omul cu haine cu dungi să-l depăşească, dar acesta se opri, privi, preocupat de creţurile mici albe ale valurilor. Pistruiatul porni din nou, omul din spatele lui renunţă să mai contemple apa, porni şi se luă după el. Pistruiatul se convinse că omul îl urmăreşte cu adevăratelea, îl strigă pe Calu:

— Măi Calule, îl vezi pe omul acela din spatele nostru? Ăla cu pălărie. Goneşte-l!.

Calu porni ca din puşcă. Agentul speriat de namila care se apropia de el se întoarse şi începu să fugă din toate puterile. Era o cursă inegală: Calu plutea în aer, soarele coborâse, era răcoare, câinele nu mai era moleşit de căldură.

Pistruiatul îşi continuă drumul şi chiar când i se păru că prietenul său terminându-şi misiunea plecase acasă, se pomeni cu el la picioarele lui. Ţinea în gură o bucăţică de stofă vărgată.

— L-ai gonit?. Adică ce te mai întreb, se vede. Scuipă stofa aia, poate să fie murdară.

Calu lăsă să-i cadă stofa din gură şi privi cu ochii lui cenuşii spre Pistruiat. Acesta îl mângâie pe cap. Calu se culcă pe iarbă şi se miră că Pistruiatului nu-i ardea de joacă. Totuşi acesta se aşeză lângă el.

— Mă Calule, ce ar putea să fie în cutia asta? Prea e grea să fie numai o vioară. Ne uităm?.

Calu lătră de două ori şi Pistruiatul consideră ca pe o aprobare. Încercă să forţeze broasca. Broasca nu voia să cedeze. Fu nevoit să se scotocească prin buzunare după un cui. Cuiul se dovedi o adevărată cheie. Deschise cutia şi găsi în ea un pachet lunguieţ, învelit în cârpe murdare de ulei. La ce i-o fi trebuind lui Andrei această păpuşă de cârpe? Desfăcu cârpele şi descoperi o puşcă automată. Speriat, înveli totul la loc şi îl puse înapoi în cutie.

— Numai la asta nu m-am aşteptat, Calule.

Cu vreo trei străzi înainte de casă se pomeni înconjurat de o ceată de copii.

— Vii cu noi, întrebă un băiat înalt cu faţa spălăcită, lucioasă de transpiraţie.

— Sigur că vine, nu e tot din strada Semaforului? intră în vorbă un altul, bondoc. Ţinea în braţe o minge nouă de fotbal. Era atât de nouă încât pe pielea ei întinsă şi galbenă se putea citi încă firma fabricii j Tarcom.

— Ne-au provocat cei din Bujac. Au spus că ne bat la şase zero.

— Nu pot veni, încercă Pistruiatul să se sustragă. Nu vedeţi, trebuie să mă duc la ora de vioară.

— Dar de când naiba cânţi tu la vioară?

— De astăzi.

— Atunci nu pierzi nimic!. Şi cum să mergem fără portar? Ştii foarte bine că rândul trecut am luat bătaie de la ei… Vino!.

În zadar încercă Pistruiatul să se sustragă, băieţii îl luară de braţ şi-l târâră după ei.

Cei din Bujac jucau fotbal în strada Postăvarului, o stradă nepietruită, numai bună de joc.

Pistruiatul aşeză vioara în loc de bară şi se postă în poartă. Era socotit cel mai bun portar din cartier; unii în batjocură îi spuneau Pavlovici, dar nimeni nu se îndoia de capacităţile sale. Avea reflexe iuţi, intuia ca nimeni altul traiectoria balonului şi nu se temea să se arunce în faţa atacanţilor.

De câteva ori interveni şi Calu în joc. Băieţii se temeau să nu înfigă colţii în minge. Până şi Pistruiatul îl goni de câteva ori.

— Du-te de aici că mă încurci! Pleacă, n-auzi!.

Ascultător, Calu se duse în spatele porţii, dar urmărea cu ochii toate traiectoriile balonului. Nu o dată se încordă să pornească după minge, dar privirile supărate ale Pistruiatului îl opreau. Un înaintaş din Bujac, care se temea de câini, ceru să se fixeze un loc special pentru Calu, la cel puţin trei metri de poartă că din cauza lui a ratat două goluri ca şi făcute. Antipatia se părea reciprocă; şi Calu mârâia ori de câte ori centrul înaintaş al echipei adverse se apropia de poartă. Acesta se oprea din elan, se uita mai mult la Calu decât la minge. Odată lovi cu piciorul într-o piatră şi din clipa aceea continuă jocul şchiopătând.

Conduceau cu doi la unu când Mircea atinse mingea cu mâna. Se adunară cu toţii în jurul lui, henţul fusese comis în apropierea porţii şi se certaseră vreo zece minute până când hotărâră cine să bată penaltiul. Sorţii căzuseră asupra lui Dima, fiul paznicului de noapte de la fabrica de zahăr. Dima era socotit jucător bun, lovea mingea cu amândouă picioarele, avea un singur defect 3 era saşiu. Se spunea despre el că vedea întotdeauna două mingi şi, din cauza asta, ar şuta în gol, în direcţiile cele mai neaşteptate, comiţând, bineînţeles, o mulţime de faulturi. Când fixă mingea, Pistruiatul îi căută privirile: în general un portar bun trebuia să intuiască direcţia în care se va trage şutul. Dar ca să-l poată privi pe Dima în ochi, ar fi trebuit să se deplaseze vreo trei metri din poartă, pentru că Dima privea cu totul în altă parte. În cele din urmă, Dima îşi luă elan, lovi mingea cu stângul şi mingea luă o traiectorie ciudată spre casele din apropiere. Cioburile sunară cristalin şi, ca la comandă, amândouă echipele o luară la goană. Instinctiv şi Pistruiatul. Ajunsese în colţul străzii când îşi aminti de vioară. Se întoarse, dar era prea târziu. Proprietarul ferestrei sparte, un individ îmbrăcat în pantaloni de pijama şi cu un maieu negru tocmai ridica vioara de jos. Pistruiatul îl ajunse din urmă exact în clipa când voia să intre pe poartă.

— Daţi-mi vioara înapoi!.

Omul a închis nervos poarta…

Calu îl privi prosteşte. Nu pricepea nimic.

— Mi-a luat vioara, nu înţelegi?. Uite acolo „după gard… Hai sări!. Adu-mi vioara!. Du-te!.

lia al doilea îndemn Calu sări peste gard şi dispăru din câmpul vizual al Pistruiatului. Se auzi un lătrat, apoi un ţipăt prelung, pe urmă un zgomot ca şi cum ceva s-ar îi răsturnat, după aceea predomină din nou lătratul câinelui.

— Adu-mi vioara! strigă Pistruiatul.

Se mai auzi un zgomot nedesluşit, pe urmă se deschise poarta şi apăru Calu: ţinea în gură cutia viorii. Omul apăru şi el în spatele câinelui, dar când acesta se întoarse din nou spre el, închise repede poarta.

Pistruiatul luă cutia din gura câinelui şi (c) luă la goană.

Se opri să-şi tragă sufletul numai când ajunse în colţul străzii Semaforului. Acolo, băiatul de prăvălie de la bodegă tocmai încingea cărbunii pentru grătar. Mirosea a fum şi a carne sărată. Ţanţoş, cu vioara sub braţ, Pistruiatul porni spre casă. Calu îl părăsi: rămase în apropierea grătarului unde mirosul de carne îl atrăgea ca un magnet. Vecina, care tocmai se întorsese de la apă, dădu cu ochii de Pistruiat. Când îl văzu cu vioara în mână, lăsă amândouă vedrele jos şi se cruci:

— Ce mă şi tu cânţi la vioară?.

— Da, tuşă Lina…

— Mai trebuie s-o văd şi pe mă-ta cu trombon şi pot spune că a înnebunit lumea… îşi dădu ochii peste cap, apoi îşi ridică vedrele şi porni spre casă.

Pistruiatul intră în curte. Se frământa ce poveste să inventeze dacă dă cu ochii de maică-sa, dar spre bucuria lui curtea era goală.

Andrei îl întâmpină chiar în capul scărilor. Dacă cineva s-ar fi uitat într-acolo, ar fi fost imposibil să nu-l vadă.

— Slavă Domnului. Luă cutia din mâna Pistruiatului şi o ascunse în spatele unor lăzi.

Pistruiatul se aşeză pe o bârnă:

— Tu cânţi la vioară?

— Da, îi zâmbi Andrei.

— Dacă te rog să-mi cânţi ceva, îmi cânţi?

— Nu se poate. S-ar auzi şi jos.

— Atunci de ce ai ţinut atât de mult să-ţi aduc vioara?

Andrei îi căută privirile, dar Pistruiatul privea cu încăpăţânare podeaua.

— Ştii, Pistruiatule, asta e o vioară specială… Vrei să ţi-o arăt?

— Nu. Am văzut-o… Şi să ştii că mi-ar fi părut foarte rău dacă m-ai fi minţit…

— Dacă tu abia acum ţi-ai dat seama că nu te mint niciodată, atunci e rău. Dar asta n-are nici o importanţă. Aş vrea să mă ajuţi, Pistruiatule.

— Cu ce să te ajut?

— Aş vrea să plec de aici.

— Din cauza viorii?

— Nu.

— Să ştii că nu te ajut cu mare plăcere. Spune, de ce vrei să pleci? Nu stai bine aici? N-ai spus tu că podul nostru e cea mai bună ascunzătoare acum?.

Andrei nu-i răspunse imediat. Pistruiatul era convins că prietenul său încă nu-şi făcuse un plan concret, că abia acum încearcă să născocească ceva. Se linişti puţin şi aşteptă ca celălalt să vorbească.

— Spune, Pistruiatule, ştii pe unde vine strada Secerişului?

— Nu.

Îi era ruşine că nu ştia pe unde vine strada Secerişului. Adevărul era că nu cunoştea străzile după nume ci după o clădire, după o întâmplare, statuie sau fântână. Chiar dacă l-ar fi întrebat cineva cum se numeşte strada unde era şcoala, n-ar fi ştiut să răspundă. Pentru el strada unde era şcoala era strada şcolii, unde era biserica era strada bisericii.

— E în apropierea gării-triaj, încercă să-i dea un punct de reper Andrei. În spatele depoului.

— Ştiu! Strada Vişinilor. E o stradă scurtă unde toate casele au grădini. Am mai fost pe strada aceea şi anul trecut. Ne-am dus să furăm vişine. Ce-i cu strada aceea?

Andrei continuă pe ton scăzut, silabisind aproape fiecare cuvânt:

— La numărul 14 locuieşte o femeie în vârstă. Se numeşte doamna Eozeanu. Să ştii că e vorba de o misiune foarte grea.

— Ce trebuie să fac?

— Te duci la ea după ce mai întâi ai verificat că nu eşti urmărit. Dar s-ar putea ca şi casa să fie supravegheată. Ştii, uneori doamna Rozeanu ne ajută. Dacă reuşeşti să dai de ea, îi spui că vii din partea lui Enache.

— Nu din partea ta?

— Ba da. Dar ea mă ştie cu acest nume. Enache. Il reţii?

— Desigur. Am un coleg de clasă pe care îl cheamă Enache. E un băiat negricios, cu nişte ochi mici de viezure.

— Foarte bine. Îi spui că vii din partea lui Enache şi te interesezi, dacă cuibul e gol.

— Ce fel de cuib?

— N-are importanţă. Pe urmă vii şi-mi spui care e situaţia. Fii foarte atent la tot ceea ce îţi spune ea. Va trebui să-mi redai discuţia cuvânt cu cuvânt. Din clipa asta viaţa mea este în mâinile tale. Depinde de cum te descurci.

— N-ai nici o grijă, mă descurc eu… Şi când să mă duc?

— Mâine, poimâine, când ai timp. Şi te mai rog o dată, fii foarte atent…