XV
COMISARUL BĂLAN stătea în spatele biroului şi picotea; nu dormise din ziua evadării lui Bogdan, acasă nu se ducea de teamă să nu se culce. Stătea ziua şi noaptea în birou, lângă telefon, aştepta să fie sunat şi cineva să-i comunice că evadatul a fost reperat. Aştepta acest telefon cu încăpăţânare.
Se gândise de câteva ori să se ducă la comisarul regal şi să-şi prezinte demisia, dar ştia că domnul Comănescu nu i-ar fi primit-o; i-ar fi râs în faţă şi i-ar fi spus ceea ce Bălan auzise de multe ori din gura lui: „De la poliţie nu se pleacă cu demisie, de la poliţie se pleacă cu piciorul în fund! Demisia, Bălane, este apanajul oamenilor slabi şi slabii n-au ce căuta la poliţie**.
De obicei la asemenea discursuri mai adăuga şi faptul că un om dat afară din poliţie se duce cu primul tren pe front. Şi nu doar aşa ca toată lumea, ci într-un batalion disciplinar, ca un om ostil regimului. Prezentarea demisiei ar echivala acum cu o sinucidere.
Bălan încercă toate metodele de a da de urma lui Bogdan, dar urmele, ca şi cum ar fi fost şterse de ploaie, nu se găseau. Cineva îi propusese să ia legătura cu informatorii; nu în speranţa unui rezultat imediat, ci mai mult să fie cu conştiinţa împăcată că a încercat şi această posibilitate. Informatorul Teodor Suciu de la depou îi mai ajutase de câteva ori; era un om mic, pirpiriu şi atât de negricios încât, chiar spălat proaspăt, arăta ca dat cu funingine. Pe vremuri fusese arestat pentru un sabotaj sau o participare la o grevă şi n-a rezistat la anchetă. Îi era frică de bătaie ca de foc, şi atunci vorbise. A dat pe mâna poliţiei aproape tot comitetul de grevă, dar, spre norocul lui, cei de la poliţie l-au arestat şi pe el, chiar l-au condamnat la câteva luni să nu fie bănuit de trădare. Pe urmă a mai colaborat cu poliţia, dar nu doar aşa, din simpatie, ci pentru bani. Nu primea mult, dar primea, şi cei de la depou care nu ştiau de relaţiile lui cu poliţia îl socoteau om de încredere, fusese doar arestat pentru organizarea unei greve şi nu se fereau de el. El afla fel de fel de ştiri, le transmitea poliţiei şi aştepta acasă mandatul poştal. Pe urmă, după izbucnirea războiului, poliţia l-a neglijat. Suciu era bucuros că l-au uitat, voia şi el să uite totul, dar nu s-a întâmplat aşa: cu o zi în urmă pri mise o invitaţie să se prezinte la comisarul Bălan. Nu ştia de ce fusese chemat; se învoi de la depou, invocând un pretext oarecare şi se duse la comisariat.
Bălan stătea la birou şi-l aştepta. Când ofiţerul de serviciu îl anunţă de sosirea lui Suciu, ieşi în biroul alăturat să-l ţină câteva minute sub supraveghere. Era o metodă verificată, un om străin într-un birou oficial se pierde cu firea, devine nervos şi, în orice caz, puterea lui de rezistenţă scade.
Suciu fu introdus în biroul lui Bălan şi ofiţerul de serviciu se scuză în numele comisarului-şef, rugându-l să aştepte câteva minute. Suciu rămase un timp în picioare mototolindu-şi şapca între degete, pe urmă se duse la fereastră şi privi în stradă: la ora aceea a prânzului circulaţia era mare, poliţistul însărcinat cu dirijarea circulaţiei era transpirat, soarele îl bătea în cap şi maşinile venite dinspre cazarmă îl claxonau. Trecuseră vreo cinci minute şi Suciu, agitat, se simţea din ce în ce mai prost: se aşeză pe un fotoliu, la început numai pe marginea spătarului, pe urmă se lungi şi-şi întinse picioarele pe covor. În clipa aceea sună telefonul. Suciu tresări, se ridică în picioare, privi prosteşte aparatul de pe birou. Ţârâitul monoton îl enerva, nu ştia ce să facă; să ridice receptorul sau nu.
Din încăperea alăturată apăru Bălan:
— De ce nu ridici telefonul, mă?!
Suciu se întrebă dacă e mai bine să-i răspundă la întrebare sau să-l salute. Se decise la prima variantă:
— Nu fac eu chestii din astea, domnule comisar…
— Şef, mă!
— Domnule comisar-şef.
O rază de soare strecurată printre crăpăturile perdelelor lumină straniu faţa lui Bălan. Orbitele umbrite păreau nişte găuri adinei ca la un mort. Simţindu-se privit, Bălan îl întrebă:
— De ce mă priveşti aşa, îngeraşule?. Suciu îşi lungi buzele a zâmbet, era bucuros că întrevederea începea bine. Eliberat de emoţii zâmbi cu gura plină, arătându-şi gingiile trandafirii. Brusc, comisarul îl plesni peste gură! Râzi, măgarule!. Nedumerit, Suciu încremeni cu zâmbetul pe buze. Părea o păpuşă de ceară. Telefonul continua să ţîrâie. Bălan ridică receptorul:
— Da, da, Bălan e la telefon. Vă salut, domnule Comănescu… Am onoarea, da… da, da, n-aveţi nici o grijă… Până diseară aveţi toate adresele… Zâmbi. Cum să nu, e lângă mine… Privi spre Suciu: acesta, încremenit ca o stană de piatră, continua să privească prosteşte covorul. Desigur, domnule Comănescu, abia aşteaptă să ne dea adresele. Cum? Să tacă?. Aveţi o părere foarte proastă despre mine, domnule comisar regal… N-aveţi nici o grijă, îl toc mărunt… Se întoarse din nou spre Suciu şi astupă cu palma receptorul. Despre tine e vorba… Luă palma de pe receptor… Nici o grijă, domnule Comănescu… Bineînţeles, fac şi un raport scris… Am onoarea, domnule Comănescu…
Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Suciu…
— Ia loc, Suciule!.
Neavând curajul să se împotrivească, Suciu se aşeză în fotoliu. Comisarul se aşeză şi el în spatele biroului, apoi întinse mâinile păroase pe masă.
Suciu era disperat. Fusese convins că a fost chemat pur şi simplu la o discuţie şi, chiar înainte de a se fi salutat cu comisarulşef, a şi încasat o palmă. Cine ştie, poate cineva l-a vorbit de rău şi ăştia o să-l snopească în bătaie. Deşi nu se simţea vinovat cu nimic, se temea; acum pe timp de război nu era nevoie să fii vinovat ca să dai de bucluc.
— Îmi pare bine, întrerupse în cele din urmă liniştea Bălan, că ai asistat la această convorbire la telefon. Cel puţin nu va trebui să te lămuresc.
— Cel mai bine e să nu mă lămuriţi, domnule comisar-şef, că eu sunt lămurit. Dar să ştiţi că de ştiut nu ştiu nimic.
— Bravo, îngeraşule!.
Şi înainte de a primi palma comisarul îi spusese îngeraşule. Se retrase până la spătarul fotoliului.
— Vă rog foarte mult să nu mai îmi spuneţi îngeraşule.
— Bine, te scutesc, Suciule. Şi acum hai să trecem la oile noastre! Spune-mi adresele tuturor caselor conspirative.
— Dar eu nici nu ştiu ce-i aia casă conspirativă. Se ridică în picioare, dar privirile severe ale comisarului-şef îl ţintuiră înapoi în fotoliu.
— Va să zică nu vrei să vorbeşti?
— Ba vreau, domnule comisar-şef, dar n-am ce să vă spun.
Comisarul îşi ridică sprâncenele a mirare; nu-i venea să creadă urechilor.
— Mă, tu nu ştii ce spui!. Nu te gândeşti că te dau pe mâna lui Gândac… II cunoşti pe plutonierul Gândac?
Cum să nu-l fi cunoscut! Din cauza unei palme primite de la el a vorbit atunci când a fost anchetat în legătură cu pregătirea grevei. Luă un ton plângăreţ:
— Vă rog, domnule comisar-şef, puneţi-mi alte întrebări şi vă răspund cu dragă inimă.
— Bine, Suciule!. Dar dacă nu-mi răspunzi, nu te scoli de pe targă şase luni de zile. Unde se ascunde Bogdan Andrei?
— Care Bogdan Andrei?!
— Cel care a evadat acum câteva zile…
— Păi dumneavoastră credeţi că ăştia îmi spun mie unde se ascunde?
Bălan îşi pierdu răbdarea. Spuse un „Bine” printre dinţi, apoi ridică receptorul.
— Alo, aici Bălan. Să vină Gândac!. Să-şi aducă toate sculele… închise receptorul, apoi bătu cu degetul arătător în birou. Uite aşa te toc, grijania mă-tii!.
Suciu se ridică de pe fotoliu şi se apropie de biroul lui Bălan:
— Dacă daţi telefon să nu mai vină domnul Gândac, vă spun tot ce mă întrebaţi.
— Spune-mi adresele caselor conspirative!.
— Întâi daţi telefon să nu mai vină Gândac.
— Bine, spuse Bălan ca şi cum ar fi făcut o mare concesie, apoi ridică receptorul:
— Gândac să fie pregătit, dar să nu vină încă. Când?. Vă spun eu când. Se întoarse spre Suciu: Dă-i drumul!.
— E una pe strada Brâncoveanu…
— Aia nu mai e.
— Nu mai e? Auzi, domnule Şi eu numai despre asta am ştiut… întâmplător. Zău, pe crucea mea, curat întâmplător.
Bălan puse din nou mâna pe receptor.
— Staţi, staţi, domnule comisar-şef!. Dacă mă gândesc bine, mai e una… La gară, pe Duca, pe aleea Duca. Da, aleea Duca, 5.
Bălan deschise mapa şi confruntă lista caselor conspirative cu cele spuse de Suciu. Părea mulţumit.
— Alta… Asta de pe Duca e reperată de mult…
— Alta nu mai ştiu…
Supărat, Bălan închise mapa. Suciu îşi dădu seama că acum nu e momentul să lungească discuţia. Spuse repede pe nerăsuflate:
— Mai e una lângă fabrica de zahăr, pe strada Zefirului, numărul 24.
Bălan cercetă lista: adresa nu era trecută pe ea. Bălan luă un creion şi notă silabisind cu voce tare, ca Suciu să se corecteze dacă e cazul:
— Zefirului 24… Ridică privirile spre el.
— Da, şi mai e una… Dar asta e chiar ultima… Chiar dacă mă daţi pe mâna lui Gândac, alta nu mai ştiu…
— Spune!
— Strada Secerişului, numărul 14…
— Asta e lângă depou. Cine stă acolo?
— O doamnă în vârstă, mi se pare, îi spune Rozeanu… Dar n-o cunosc personal…
— Şi cum ai aflat tu de casa asta?
— Tot întâmplător, domnule comisar-şef. Vorbeau doi muncitori sub o locomotivă. Reparau ceva şi aud că spune unul dintre ei: „Boghiul ăsta e tocit complet11. Celălalt: „I-aţi asigurat cazarea?” Zic în sinea mea: „De ce fel de cazare are nevoie un boghiu?” Trag cu urechea. Zice primul: „Poate e mai bine dacă schimbăm boghiul. Pentru orice eventualitate i-am asigurat un cuib şi la Rozeanu”. Pe urmă întâmplător am aflat şi adresa.
— Mă Suciule, când tragi cu urechea nu e întâmplător… Dar să ştii, dacă ne-ai tras pe sfoară, o păţeşti… Eşti liber…
— Chiar pot să plec? întrebă Suciu neîncrezător.
— Dacă nu ne-ai minţit, da… Dar dacă vrei să te mai gândeşti, poţi să mai stai…
— Nu, domnule comisar-şef, n-am la ce să mă gândesc… V-am spus tot ceea ce am ştiut. Plec. Sărut mâna!.
Bălan aşteptă ca Suciu să părăsească încăperea, pe urmă ridică receptorul.
— Alo, aici comisarul Bălan. Cu Bota… Da, aştept… Alo, Bota? Ascultă, mă băiatule!. Il ştii pe Suciu?. Da, ăla care ridică din umeri… Ăla de la depou… A fost adineauri la mine şi mi-a dat câteva adrese… Ar fi bine să-l arestaţi mâine, să nu i se întâmple ceva… Şi acum notează o adresă… Nu, e una nouă… S-ar putea să dea roade… Strada Secerişului, 14. Casa Rozeanu… Da, da, te muţi acolo. Poate ai noroc şi-ţi pică vânatul în braţe…
