XIX

COMISARUL BOTA, înainte de a intra în biroul lui Comănescu, îşi verifică ţinuta. Il ştia pe şeful cel mare meticulos şi n-ar fi vrut ca, din cauza unui nasture sau a unui fir de praf, acesta să-i facă observaţie. Comănescu îl primi rece, parcă obosit, plictisit. Nu-i răspunse la salut, aştepta ca Bota să-i raporteze. Acesta nu se lăsă aşteptat.

— Am terminat acţiunea „Depoul”, domnule comisar regal. Am percheziţionat fiecare atelier, fiecare secţie…

— Şi, bineînţeles, n-ai găsit nimic, îl întrerupse Comănescu.

— Aproape nimic, domnule comisar regal. Nişte manifeste…

— Aş fi preferat să găsiţi tipografia…

— E vorba de o tipografie mică, de mână, un multiplicator…

— Dar destul de mare ca să umple tot oraşul cu manifeste.

— S-ar putea s-o depistăm. Avem promisiuni…

— Cunosc aceste promisiuni… Până aflăm noi adresa, tipografia e instalată în partea cealaltă a oraşului… Spune-mi despre depou.

— Am reţinut trei indivizi… Unul dintre ei pare a fi dispus să vorbească.

— Luaţi-l cu binişorul!.

— Lăsaţi asta în seama noastră, domnule comisar regal… Văzându-l pe Comănescu puţin mai bine dispus schimbă vorba. Azi m-am întâlnit cu nepotul dumneavoastră… Atunci când v-a adus geamantanul.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, domnule Bota. N-am nici un nepot.

— Nu se poate. Nu locuiţi în Coşbuc 6?

— Ba da. Dar nu toţi care locuiesc pe Coşbuc 6 trebuie să aibă nepoţi. Tu ai băut, Bota?!.

— N-am băut, domnule comisar regal. Şi să ştiţi, puştiul care s-a dat drept nepotul dumneavoastră e acelaşi băiat pentru care rândul trecut m-a certat domnul comisar Bălan. Dar vă spun, l-am dus eu în Coşbuc 6 şi l-am văzut când a intrat la dumneavoastră în casă…

— Poate vrei să spui că am legături cu oameni suspecţi…

— Nu, domnule comisar regal. Dar băiatul a intrat la dumneavoastră.

— N-am avut nici un vizitator minor.

— Înseamnă că băiatul acesta ne duce de nas. Prima oară l-am întâlnit la o casă supravegheată. Domnul comisar Bălan m-a certat că l-am adus aici. Mi-a spus că dumneavoastră l-aţi anchetat deja.

— Pe „pistruiatul11 acela l-ai văzut şi la casa supravegheată?

— Da, la casa Rozeanu.

— Interesant, foarte interesant… Poate n-ar fi rău să-l punem sub observaţie. Du-te şi aranjează tu asta!

— Am înţeles, domnule comisar regal.

Salută regulamentar şi porni spre camera de gardă. Spre nemulţumirea lui nu-l găsi acolo decât pe Ciupitu, un agent bătrân, familist, cu faţa ciupită de vărsat, de unde i se şi trăgea porecla.

— Ce faci, Ciupitule?

— Nimic, căscă agentul, deşi mai avea câteva ore până la terminarea serviciului.

— Ascultă mă, Ciupitule!

— Ordonaţi, domnule comisar!

— Te duci în strada Semaforului 2. Locuieşte acolo un puşti pistruiat, li urmăreşti o zi, două, vezi ce-i cu el, apoi raportezi şefului direct. Ai înţeles?

— Numai la chestii din astea mă trimiteţi., spuse cu. Reproş agentul. Mor de foame, domnule comisar. Dacă nu mă trimiteţi la un bijutier sau la o cârciumă, o să-mi chiorăie maţele ca un saxofon. Am patru copii, domnule comisar…

— Cine te-a pus să te însori?. Hai, du-te!. Şi înainte de a pleca trimite-l aici pe Suciu…

— Pe care Suciu?

— Pe ăla pe care l-am arestat la depou.

— Am înţeles, să trăiţi…

Suciu fu introdus de un gardian. Purta cătuşe.

— Scoate-i bijuteriile, ordonă Bota.

Gardianul îi descuie cătuşele şi la un semn discret al comisarului ieşi din încăpere.

Suciu îşi frecă braţele.

— Vă mulţumesc, domnule comisar-şef.

— Comisar.

— Vă mulţumesc, domnule comisar.

— Spune, mă Suciule…

Suciu se grăbi să-i răspundă:

— Vă spun, domnule comisar…

— Spune, tu ai putea să te ascunzi sub acest dulap?

— Da, domnule comisar…

— Atunci, poftim… ascunde-te!.

Suciu abia atunci se uită la dulap: era un dulap metalic, fără picioare. Intre dulap şi podea cu greu s-ar fi putut introduce o lamă de cuţit.

— Aţi glumit, domnule comisar… Sub dulapul acesta nu încape nici un gândac.

— Dar dacă te-ai strădui? Culcă-te!. Suciu căută privirile comisarului să vadă dacă acesta glumeşte sau vorbeşte serios. Comisarul nu glumea. Se lăsă în genunchi, apoi se culcă pe burtă în faţa dulapului. Ştia că orice împotrivire s-ar solda cu bătaie. Prefera să-şi bată joc de el decât să fie bătut. Comisarul se apropie.

— Domnule comisar, ce vreţi de la mine?

— Scoală-te, Suciule!. Suciu se ridică imediat în picioare. Spune, Suciule, tu-l cunoşti pe Cristian?

— Cristian?. Nu, domnule comisar, nu cunosc pe nici un Cristian. Pe crucea mea…

— Atunci ţi-l prezint eu. Uite, e acolo… Arătă spre birou: în sertarul biroului.

Suciu se uită spre birou, nu prevedea nimic bun din această discuţie…

— Te duci sau vrei să-ţi fac o petiţie în scris? Hai, ce aştepţi?

Neavând încotro, Suciu se duse la birou şi trase sertarul, dar îl închise imediat.

— Adu-l aici! se auzi glasul lui Bota. Suciu scoase din sertar un baston de cauciuc şi-l întinse comisarului. Bota luă bastonul, îl îndoi între mâini, se jucă cu el. Suciu tremura ca varga.

— Stai jos, Suciule, spuse după o pauză Bota şi arătă cu capul spre un fotoliu de piele.

Suciu se aşeză. Bota aruncă bastonul spre el şi Suciu, neîndemânatic, era să-l scape.

— Fă cunoştinţă cu el, spuse comisarul râzând. Împrieteneşte-te cu el… Probabil o să fiţi mult timp împreună.

— Ce vreţi de la mine, domnule comisar?

Bota se apropie de Suciu şi se aşeză ameninţător pe spătarul fotoliului.

— Vreau să-l prind pe Bogdan. Eu vreau să-l prind, înţelegi?. Uite, pe răspunderea mea îţi dau drumu'… Acum… Eşti liber… Dar dacă în două, trei zile nu-mi dai o pistă, atunci… Tu eşti bine văzut printre muncitori, lucrezi doar la depou… Nu poţi să nu afli ceva… Şi tot timpul gândeşte-te la Cristian… Hai, cară-te!.

A doua zi, Suciu răsfoi toate însemnările sale, îşi notă câteva adrese, apoi se îmbrăcă elegant şi porni în oraş. Primul drum îl făcu în strada Carol 35 la profesoara de istorie. Îi deschise chiar ea:

— Aş vrea să vorbesc cu doamna profesoară Prodan…

— Eu sunt, îi răspunse profesoara. Cu cine am plăcerea…

— Numele meu n-o să vă spună nimic, doamnă. Vin din Bucureşti.

— Şi ce doriţi?. Individul începu să nu-i placă…

— Ştiţi, n-aş vrea să discutăm aici pe coridor. Dacă mi-aţi permite să intru…

— Îmi pare foarte rău… e dezordine şi… Spuneţi-mi ce doriţi?

— Nu aveţi de închiriat o cameră cu ferestrele spre sud?

Rosti cuvintele încet, ca să se ştie că e vorba de o parolă.

— Nu. De altfel nici nu ştiu încotro dau ferestrele mele… Cine v-a spus că închiriez camere?

— Cei de la Bucureşti, de la centru.

— Ce fel de centru?

— Înţelegeţi dumneavoastră… Aş vrea să mă întâlnesc cu Enache…

— Cu care Enache?. Nu cunosc nici un Enache. Cred că aţi greşit adresa…

Îi trânti uşa în nas, dar rămase în spatele uşii până ce se convinse că omul nu mai e pe palier. Abia după aceea se duse în camera lui Andrei.

— Te deranjez?

— Nu.

— S-a întâmplat ceva şi trebuie neapărat să-ţi comunic. A fost aici un om care ar fi vrut să stea de vorbă cu tine.

— De unde ştie că stau aici?

— Nu ştie. Am impresia că bănuieşte doar. Te-a căutat pe numele Enache. Spunea că a venit din Bucureşti de la centru…

— Ce fel de centru?.

— Asta l-am întrebat şi eu… Mai ales că cei de la Comitetul Central n-au fost informaţi de noua ta adresă. Adresa asta a fost hotărâtă de biroul local… Ştia şi ceva din parolă, căuta o cameră cu ferestrele spre sud. N-o ştia corect… Părea că auzise ceva, dar nu era destul de bine informat…

— Asta e grav…

— De aceea am venit să-ţi spun.

— Ai procedat bine, Iulia… Tu n-ai astăzi cursuri?

— Ba da, dar numai de la 11…

— Mda… Dacă te duci la şcoală, aş avea o rugăminte. Aş vrea să-l văd pe Pistruiat…

— Ţi s-a făcut dor de el?

— Da.

— Să-l trimit aici?

— Nu. Aş vrea să-l văd în oraş…

— Eu n-aş putea să te ajut?

— Ba da. Dar deocamdată nu e ceva important.