XX

AGENTUL CIUPITU se postă în faţa casei din strada Semaforului 2, la şase dimineaţa, înarmat cu un bloc notes şi cu un creion. Pentru siguranţă luă cu el şi două lame, să ascută creionul la nevoie. Pentru că, spunea el, în creioanele astea de fabricaţie de război, fie ele şi Hardtmuth, nu mai poţi avea încredere: te lasă în pană când ţi-e lumea mai dragă.

Despre creioane sau despre orice alt lucru fără însemnătate ar fi putut vorbi ore întregi: ştia cum se presează praful de grafit pentru miez, ştia la ce temperatură se produce solidificarea, ce lemn se foloseşte pentru înveliş. Ştia, printre altele, cum se conservă fasolea, câtă terebentină se adaugă la vopsea neagră ca să producă un kilogram de pastă de ghete. Dar dacă întâmplător cineva l-ar fi întrebat de ce e război, n-ar fi ştiut să răspundă. Nu ştia de ce era România aliată cu Germania, dacă s-a deschis sau nu cel de al doilea front şi, în special, nu înţelegea ce caută americanii în Europa.

Până la şapte şi douăzeci, când apăru Pistruiatul în poarta casei, nu făcu decât o singură însemnare în carneţel: 6,30, Pleşa Mihai bătrânul părăseşte casa. E îmbrăcat cu pantaloni de doc şi o scurtă de piele.

Când apăru Pistruiatul, notă ora, apoi vârî carneţelul în buzunar şi, profesional, se luă după băiat. Păstră o distanţă de vreo douăzeci de metri, dar toate măsurile luate erau de prisos: Pistruiatul nu-şi întorsese niciodată capul spre el. În colţul străzii fluieră de două ori şi, de printre leaţurile rupte ale unui gard, apăru un câine lăţos. Ciupitu îi urmări până la fabrica de hârtie. Aici îşi scoase carneţelul şi notă: 7,40, fabrica de hârtie. Ştia că Andrei Bogdan evadase la fabrica de hârtie. Pentru o clipă îi trecu prin minte că această afacere de urmărire fără importanţă s-ar putea să-i fie rentabilă! Cine ştie dacă acest copil nu era în legătură cu evadatul? Continuă urmărirea foarte precaut: intră în curtea fabricii printr-o spărtură, îşi murdări costumul proaspăt călcat de nevastă-sa, apoi se târî prin iarba încă udă de rouă şi se apropie de Pistruiat până la vreo zece metri. Spre mirarea lui, Pistruiatul nu intră în clădire; scoase numai din ghiozdan două felii mari de pâine. Le întinse câinelui, pe urmă, îşi văzu de drum. În tradă, curăţindu-şi costumul înverzit de Iarbă, Ciupitu înjură de toţi dumnezeii. Pistruiatul ori avea cunoştinţă de el şi i-a jucat o festă, ori, inconştient, l-a pus să se strecoare printre dărâmături şi să se târască prin iarba udă. Dar pentru că urmăritul nu-şi întoarse niciodată privirile, Ciupitu trase concluzia că Pistruiatul n-avea nici cea mai mică bănuială că ar fi urmărit.

\par        La ora opt fără trei minute, Mihai Pleşa Intră în clădirea şcolii.

Agentul se întrebă dacă are vreun rost să stea de planton în faţa şcolii sau, foarte liniştit să se ducă într-o cafenea să-şi petreacă timpul acolo. Totuşi nu-şi părăsi postul. Dacă va trebui să facă un raport chiar şefului cel mare, n-avea nici un rost ca din cauza a două sau trei ore de aşteptare să-şi pericliteze o eventuală avansare. Îşi cumpără un ziar şi se aşeză pe balustrada de metal a scuarului din faţa şcolii.

La sfârşitul orelor, profesoara de istorie, cu catalogul sub braţ se postă la o fereastră şi aşteptă ca Pistruiatul să se apropie de ea. În clasă, în timpul lecţiilor, îl anunţase cu voce tare că ar vrea să discute cu el după program. Felul cum îi spusese părea o ameninţare, chiar auzi cum colegul de bancă al Pistruiatului îi şopti: „O să-ţi cheme părinţii la şcoală”. Pistruiatul nu-i răspunse, înţelesese cum trebuie cele spuse de profesoară.

lila.

După oră Pistruiatul îşi făcu de lucru prin clasă să întârzie cât mai mult. Voia ca pe coridor, în timpul discuţiilor să nu fie decât ei doi. În cele din urmă, când se convinse că ceilalţi elevi au coborât scările, se apropie de profesoară. Ea, în clipa când îl simţi, începu să-i vorbească fără să se întoarcă spre el.

— Eşti singur?

— Da.

— La ora trei te duci la Terasa Astoria. Fii atent să nu fii urmărit. Te aşteaptă Andrei.

— Am să fiu acolo.

Plecă fără să salute.

Profesoara rămase la fereastră şi privi scuarul din faţa şcolii. Ciudată e viaţa. Tocmai acest puşti pistruiat i-a fost dat să-i fie omul de legătură. Dacă totul ar fi depins de ca, nu i-ar fi dat nici o sarcină. Dar dacă Andrei îl socoteşte de încredere probabil că e.

Pistruiatul tocmai apăru în faţa scuarului şi profesoara îl urmări cu privirile. Spre mirarea ei, un bărbat care până atunci citise n ('stingherit un ziar se luă după el. Putea fi doar o coincidenţă, dar ea n-avea dreptul să fie nepăsătoare: fugi în cancelarie, lăsă catalogul şi fără să-şi ia rămas bun de la colegi goni cât putu mai repede pe scări să-l ajungă din urmă pe Pistruiat. În stradă se convinse de-a binelea că băiatul era urmărit: ce bine că a mai rămas câteva clipe la fereastră. Trecu în grabă pe lângă agent şi se apropie de Pistruiat.

— Nu te uita la mine şi fii atent ce-ţi spun: nu te mai duci la Terasă, eşti urmărit. Nu te uita în spate! Eşti urmărit de un bărbat cu pălărie cu boruri largi îmbrăcat într-un costum bej. Fii foarte atent!.

Profesoara îşi continuă goana dând impresia că cei câţiva paşi făcuţi alături de Pistruiat au fost un fel de răgaz, ca să-şi mai tragă sufletul.

Pistruiatul nu privi nici în stânga, nici în dreapta: îşi continuă drumul. Ajuns în faţa unei drogherii se opri şi cercetă firmele. Cu coada ochiului se uită îndărăt şi-şi descoperi urmăritorul. Acesta venea agale ca un om fără treburi. Să-i poată reţine mai bine figura, Pistruiatul se întoarse spre el:

— Nu ştiţi, domnule, de ce se scrie „Lizette” cu doi de t?. Arătă spre o firmă.

Surprins, agentul încremeni, apoi se uită spre firmă şi văzu inscripţia „Drogheria Lizette”…

Răspunse cu întârziere:

— Probabil e o transcriere franţuzească…

— Vă mulţumesc, domnule.

Rămase tot în faţa firmei, apoi când agentul trecu mai departe, îşi continuă şi el drumul, dar în sens invers. Dacă e într-adevăr urmărit atunci agentul va trebui să se dea de gol. Agentul se întoarse după Pistruiat. Pistruiatul îşi grăbi paşii, îşi grăbi paşii şi agentul. Pistruiatului începu să-i placă aceasstă urmărire: coti pe o stradă lăturalnică aproape goală. „Păi, o să ai misiune grea cu mine, domnule agent!” Pistruiatul se aplecă să-şi lege şireturile şi în clipa aceea apăru agentul. Nu mai putea să dea îndărăt; îşi continuă drumul şi îl depăşi pe Pistruiat. Acesta, în aceeaşi clipă, porni iar în sens invers. După ce depăşi colţul, se lipi de zid şi aşteptă. Auzi bocăniturile repezi ale agentului şi acesta apăru, transpirat, la colţ. Era în viteză. Abia reuşi să stopeze în faţa Pistruiatului, dar fu obligat să meargă mai departe. Pentru o clipă avu senzaţia că puştiul îi zâmbeşte. Nu-i o misiune chiar atât de uşoară, gândi, şi îl înjură pe Pistruiat. Satisfăcut, Pistruiatul porni agale şi, simţindu-se urmărit, nu-i mai dădu nici o importanţă agentului. Hotărî să-l păcălească cum nu mai fusese păcălit până atunci. Ştia o casă cu două intrări, o să-l ducă pe agent până acolo şi o să-l lase cu buzele umflate. În casa cu pricina Pistruiatul intră în clădire şi fugi pe scări spre etajele de sus. Alerga aproape de balustradă, să fie văzut. Agentul, jos la capătul scărilor, îşi notă ceva într-un carneţel. Era clar că băiatul nu-i mai putea scăpa. Urcă şi el scările. Ajins la etajul doi auzi în spate paşi repezi. Nu observase că ucesta se pitise într-o adâncitură de pe pa lier. Fugi şi el în jos. Pistruiatul se ascunsese acum sub scară. Goni în stradă, se uită în stânga, se uită în dreapta, dar Pistruiatul nu era nicăieri. În acest timp, copilul intrase în curtea interioară şi ieşise pe poarta cealaltă, care dădea spre chei. Fără grabă s-a oprit în staţia de tramvai şi s-a căţărat pe primul tampon.

Fix la trei apăru în faţa Terasei Astoria. Câţiva ofiţeri nemţi şi nişte pensionari stăteau la mesele aşezate pe trotuar. Printre ei, Pistruiatul îl descoperi şi pe Andrei, îmbrăcat în uniformă. Nu ştia cum va trebui să ia legătura cu el, dar socoti că Andrei va fi destul de deştept să-l ajute. Tocmai trecea indiferent prin faţa lui când acesta se întoarse spre el:

— Puştiule, nu vrei să te duci să-mi cumperi nişte ţigări?. Un pachet de Naţionale. Îi întinse o bancnotă de cinci lei.

— Cu plăcere, domnule.

Cu bancnota în mână îşi continuă drumul. Într-un gang, să nu fie văzut, despături bancnota: aşa cum se aşteptase, găsi în ea un bileţel: „Du-te la Berindei şi rupe imediat biletul”.

Rupse bileţelul în zeci de bucăţi, le puse în palmă şi suflă în ele: bucăţelele de hârtie se risipiră ca nişte fulgi. Şi pentru că pe bileţel nu era trecută nici ziua şi nici ora când urma să aibă loc vizita, socoti că sarcina era imediată şi porni spre piaţa de vechituri.