XVIII

ÎN CENTRUL ORAŞULUI portiera unei maşini care se deschise îi tăie calea. Mirat, Pistruiatul vru să ocolească portiera dar, în aceeaşi clipă se pomeni faţă în faţă cu comisarul Bota.

Comisarul, îmbrăcat în uniformă neagră, era elegant ca un ofiţeraş.

— Ce mai faci, puştiule?

Zâmbi larg: avea dinţi mari, albi, frumoşi.

— Nimic… Merg…

— Unchiul tău ce mai face?

Tocmai vru să întrebe care unchi, când îşi aduse aminte de Comănescu. Ştiind că are hainele lui Andrei în geamantan, îşi pierdu siguranţa în sine.

— Mulţumesc, bine… Tocmai mă duc la el… Trebuie să-i duc acest geamantan.

Anume spuse că geamantanul e al lui Comănescu ca Bota să nu-l întrebe ce are în el.

— Te duc cu maşina, se oferi politicos comisarul. Unde stă?

— Cine? întrebă Pistruiatul ca să câştige timp. Fusese inspirat. Şoferul interveni:

— Ştiu eu, domnule comisar. Coşbuc 6.

— Nu te-am întrebat pe dumneata! se răsti Bota la el. Unde stă? îl întrebă agresiv pe Pistruiat.

— Credeam că ştiţi şi dumneavoastră. În Coşbuc 6.

— Poftim în maşină.

Pistruiatul se aşeză pe bancheta din spate. Bota îl ajută să pună geamantanul lângă şofer şi se instală lângă Pistruiat.

— Tu eşti cam prost îmbrăcat pentru an nepot de comisar regal.

— De ce să-mi murdăresc hainele bune?

Bota nu-i răspunse. În clipa aceea maşina se opri în faţa unei vile cu un etaj.

— Am ajuns, spuse şoferul.

Pistruiatul se temu că Bota o să-l însoţească până în casă, dar acesta îi deschise doar portiera şi-i făcu loc să iasă. Pistruiatul luă geamantanul şi fu bucuros când găsi poarta deschisă. Ca să nu dea de bănuit, porni cu paşi hotărâţi spre clădire. Pietrişul alb al aleei îi scârţâia sub picioare. Ajuns în faţa uşii, încercă clanţa, dar uşa era încuiată, îşi întoarse privirile spre stradă, maşina era tot acolo. Rezemat de capotă, comisarul Bota tocmai îşi aprindea o ţigară. Pistruiatul apăsă pe butonul soneriei. Trecu aproape un minut şi nu deschise nimeni. Pistruiatul începu să se bucure deşi maşina era tot în faţa casei. Mai apăsă o dată pe buton, apoi auzi paşi şi apăru o servitoare tânără îmbrăcată într-o rochiţă neagră cu guleraş alb.

— Sărut mâna, spuse Pistruiatul şi dădu buzna în casă sub privirile mirate ale servitoarei. Ea se luă după el.

— Îl caut pe domnul Constantinescu…

Servitoarea îl măsură din priviri:

— Aici nu locuieşte nici un Constantinescu… Poate îl cauţi pe domnul Comănescu, de la poliţie…

— Nu, doamnă… îl caut pe domnul Mişu Constantinescu… Un om aşa, mic, cu nasul turtit ca un tampon… Lucrează la bancă!. da, la Banca Agricolă…

— Ai greşit adresa, băieţaş…

Pistruiatul trase cu coada ochiului spre stradă, văzu maşina lui Bota şi hotărî să continue discuţia.

— Aici nu-i Coşbuc 6?

— Ba da, îi răspunse servitoarea. Discuţia începu s-o enerveze.

Pistruiatul, negăsind nimic mai bun de spus, arătă spre o vază plină cu flori:

— Astea ce fel de flori sunt?

— Gladiole…

— Gladiole?. Aşa arată gladiolele?.

Maşina tocmai demară din faţa casei.

— De astea am mai văzut şi în Parcul comunal. Dar nu ştiam că se cheamă aşa. Vă rog să mă scuzaţi… înseamnă că nenea Mişu Constantinescu într-adevăr nu locuieşte aici…

Fata îl conduse până la uşă şi Pistruiatul, cu geamantanul în mână, coborî bucuros scările, deşi din cauza drumului cu maşina ajunsese în partea cealaltă a oraşului. Fără geamantan, distanţa n-ar fi avut nici o importanţă; s-ar fi urcat pe tamponul unui tramvai şi în mai puţin de douăzeci de minute ar fi ajuns acasă. Din cauza geamantanului însă trebuia să meargă pe jos. În apropierea podului de fier îl opri un gardian.

— Ce ai în geamantan, puştiule?

— Haine…

— Atunci treci acolo, şi arată spre cheiul apei.

— Dar eu vreau să mă duc acasă…

— După control. Gardianul îl îmbrânci.

Pistruiatul, supărat, porni spre chei şi descoperi acolo o mulţime de oameni cu geamantane, cu desage, cu coşuri, cu rucsacuri. Mai auzise el ceva despre campania dusă împotriva bursei negre, de demascare a speculanţilor, de confiscare a tuturor mărfurilor de provenienţă nejustificată. Un alt gardian îl sili să stea la coadă. Neavând încotro, se supuse. Nimerise între o ţărancă cu două desage cu miros de slănină râncedă şi un individ îmbrăcat elegant, cu nişte ochelari cu ramă de aur. În faţă, la vreo opt metri de el, un comisar care controla bagajele tocmai se răsti la un cetăţean:

— Păi asta e mai mult de treizeci de kilograme de săpun… Ce faci cu el?

Omul îngăimă ceva, că nevasta sa e spălătoreasă, dar Pistruiatul nu reuşi să audă toată convorbirea. Şi fiindcă voia să fie pe deplin lămurit se întoarse spre omul cu ochelari cu ramă de aur:

— Ce se întâmplă aici, domnule?

Individul cu ochelari nu se arătă prea vorbăreţ:

— De la doi la patru…

— Nu înţeleg'.

— Faci pe prostul?

— Nu, domnule!. Ce înseamnă „de la doi la patru”?

— Cine nu iese bine la control primeşte între doi şi patru ani…

— Şi credeţi că o să controleze şi geamantanul unui băiat ca mine?

— Bineînţeles… Sunt unii care transportă alimentele în cărucioare de copii.

— Atunci am dat de naiba!

Omul cu ochelari abia acum se arătă binevoitor. Il cercetă cu privirile:

— Carne?

— Nu.

— Făină?

— Nu. Haine.

— A, lucrezi în textile… Te scapă Vasiliu…

Coada înainta încet, la o femeie găsiseră aproape cincizeci de kilograme de lână, la un individ, două duzini de cămăşi sustrase de la o fabrică. Pistruiatul, neştiind ce ar trebui să spună despre uniforma din geamantan, era speriat. Stând rezemat de balustrada de fier a cheiului, privi în jos. La vreo patru metri adâncime, prundul râului secat îl îmbia. Scoase din buzunar un ghemotoc de sfoară şi legă un capăt de toarta geamantanului şi celălalt capăt de balustradă. Când socoti că nu-l vede nimeni începu să dea drumul geamantanului.

Geamantanul rămase atârnat deasupra prundişului.

Ajuns în faţa comisarului, Pistruiatul ascultă discuţia acestuia cu individul cu ochelari:

— O, ce bine îmi pare că ne vedem din nou, domnule Petrescu… Tot becuri?

— Becuri, domnule comisar…

— Atunci lăsaţi geamantanul aici. O să avem noi grijă să nu se spargă… Iar dumneata te prezinţi mâine la secţia economică… Fix la nouă… Sper că aţi rămas tot om de cuvânt…

— Se poate, domnule comisar?

Comisarul nu-i mai dădu nici o atenţie.

Se întoarse spre Pistruiat:

— Tu, puştiule?

— Vreau să cumpăr un kilogram de carne de vacă… Dacă se poate muşchi…

Comisarul îl privi năucit:

— Te plesnesc de-ţi sar ochii… Unde ţi-e bagajul?

— Ce fel de bagaj?

— Atunci ce cauţi aici?

— Mi-a spus un domn că aici se vinde carne de vacă şi săpun…

— Cară-te de aici, obraznicule!.

Când, în sfârşit, Pistruiatul se văzu în podul casei, era istovit. Umblase ca pentru două zile, nu mâncase nimic şi trecuse prin fel de fel de emoţii. La întrebarea lui Andrei, dacă totul a mers strună, a răspuns că da. N-avea putere nici măcar să-i povestească prin câte a trecut. Andrei, în spatele unei lăzi, se îmbrăcă. Pistruiatul încercă şi el chipiul, dar era prea mare, îi cădea peste ochi. În cele din urmă apăru Andrei în uniformă militară.

— Îţi stă bine în uniformă, îl întâmpină Pistruiatul. Arăţi ca un adevărat ofiţer.

— Crezi că nu mă recunoaşte nimeni?

— Garantez… Am uitat să-ţi spun: în buzunar ai actele. Ar trebui să te uiţi să vezi cum te cheamă… în timp ce-şi căuta actele, Andrei spuse pe un ton foarte serios:

— Ai devenit un adevărat activist…

— Activist?. Ce înseamnă activist?

— O să afli mai târziu… Ştii cum mă cheamă? Ion Dunăreanu!

— Ai un nume foarte frumos. Îmi pare rău că nu mă cheamă şi pe mine aşa. Vrei să te însoţesc?

— Nu. Şi te rog foarte mult să nu mai treci niciodată, nici pe la tinichigerie, şi nici în strada Carol. Asta e foarte important.

— Şi noi nu ne mai vedem niciodată?

— Ba da. Dar nu foarte curând.

— Şi dacă o să-mi fie dor de tine?

— Trebuie să fii tare… Dar s-ar putea să am eu nevoie de tine…

— Aş vrea să ai…

— Bine, Pistruiatule! Vezi dacă pot să cobor.